De ce ai dreptul să râzi de orice religie, chiar dacă se supără creștinopații din România

După masacrul de la Charlie Hebdo, în ianuarie 2015, când teroriștii islamici au ucis 12 persoane (dintre care nouă jurnaliști), mulți pe la noi, inclusiv docți comentatori și făcători de opinii, s-au descalificat moral, criticând morții și făcându-se complicii unei abominabile crime împotriva spiritului pe care ei pretind că îl reprezintă.

Charlie Hebdo este o revistă săptămânală unică prin independența sa totală și se înscrie într-o lungă tradiție franceză a ireverenței, care urcă până la Rabelais și farsele Renașterii. E un săptămânal satiric și politic în tradiția libertății declanșată de primăvara franceză a anului 1968.

A apărut mai întâi sub numele Hara-Kiri, printre fondatori aflându-se scriitorul și desenatorul, astăzi decedat, Cavanna, dar și artistul Roland Topor și câțiva din cei asasinați în 2015, precum Wolinski sau Cabu.

Revista a avut o istorie foarte agitată, fiind chiar interzisă în 1970, la moartea generalului de Gaulle, pentru o glumă în prima pagină despre răposatul președinte.

În dimineața de 7 ianuarie 2015, în timpul ședinței de redacție, sediul din Paris al săptămânalului satirico-politic a fost atacat de doi cetățeni francezi, frați de origine magrebină, care au asasinat 12 persoane, printre care nouă din cei mai importanți desenatori și ziariști de la Charlie în acel moment. Teroriștii au fost urmăriți și uciși după două zile de către forțele speciale ale poliției.

Intelectualitatea română s-a arătat atunci lașă, habotnică, defetistă, lipsită de umor. Generațiile mai tinere au comentat la rândul lor, absurd, în mediile virtuale despre o libertate a presei și a spiritului pe care nu o cunosc, sugerând că ziariștii de la Charlie Hebdo trebuiau „să nu se bage" cu Islamul, „să tacă", sau că „au exagerat".

Anul acesta am mers la minunatul festival de literatură și traduceri Filit de la Iași (4-8 octombrie) însoțit de bunul prieten Antonio Fischetti de la Charlie Hebdo, cu care am discutat, fiind el pentru prima oară în România, această percepție greșită a umorului francez, știind foarte bine amândoi că acest tip de umor trece foarte rău și prin alte culturi, nu doar în România.

VICE: Cu interpretezi neînțelegerea asta?
Antonio Fischetti: Orice tip de umor are un cod, fie că e vorba de umorul francez, umorul evreiesc, al indienilor din Amazonia, sau chiar de umorul marțienilor, presupunând că ei există. Într-adevăr, umorul de tip Charlie nu trece foarte bine în alte culturi…

…umor care se înscrie în tradiția lui Rabelais și a Marchizului de Sade, de pildă.
Exact, iar asta e greu de transpus în alte culturi. Oamenii nu posedă cheia, interpretează totul la gradul zero al hermeneuticii. Nu îi critic pentru asta. Avem în Franța o cu totul altă grilă intelectuală.

Pe deasupra, Charlie practică un umor care se bazează cel mai adesea pe desene, iar în multe culturi oamenii nu știu să citească, să analizeze, să decripteze un desen. Chiar și în Franța, deseori. La școală suntem învățați cum să analizăm un text, însă niciodată cum să analizăm un desen.

În realitate, un desen poate fi mult mai subtil și mai complex decât un text. Codurile caricaturii sunt foarte subtile. Se referă la ceva din actualitate, sau trimit la aluzii istorice sau culturale, oferă mai multe nivele de interpretare și, mai ales, caricaturile nu trebuie niciodată să fie abordate la gradul unu. Un desen nu este ceea ce se vede, ci ceea ce e ascuns dedesubt.

Decriptarea unui desen este un proces extrem de complex. Este ca și cum ai cere cuiva care n-a auzit o notă de muzică în viața lui să perceapă frumusețea unui cvartet de Mahler. Codul desenului în Franța, dar mai ales în Charlie, este la fel de complex ca și codul laicității franceze, la laïcité. Ni se reproșează că suntem virulenți în critica religiei. Cei care ne blestemă uită că înainte, în sec. XIX, critica împotriva religiei era mult mai violentă decât azi.

Sau chiar și mai înainte, în Iluminism, cu Voltaire care spunea despre biserică: Écrasons l'infâme , „Să strivim scârboșenia".
Desigur. Și azi, desenele care ne creează cele mai multe probleme sunt cele care râd de religie. Înainte, aveam probleme cu desenele în care abordam sexul. Acum, noua obscenitate a devenit sarcasmul dirijat împotriva religiei.

Laïcité – cuvânt aproape imposibil de tradus. Multă lume, chiar și în România, confundă laicitatea, așa cum e promovată în Franța, cu ateismul militant.
Da, dar și Belgia e la fel. Belgia în care trăiești tu, deși este un regat catolic văzut din afară, rămâne o țară strict laică în învățământ și în sfera publică.

Ba chiar, tehnic, până și Turcia e laică, de la Atatürk încoace, deși Erdoğan face totul ca să schimbe asta.
Laicitatea nu înseamnă însă negarea dreptului fiecăruia de a-și practica cultul ales, ci faptul că religia ține strict de domeniul privat și nu de cel public sau de domeniul politic. În Franța există chiar credincioși care militează pentru laicitate. Nu e nicio contradicție acolo. Aceștia își zic: religia mă privește stric personal, pe mine ca individ, dar nu are ce căuta în spațiul public. Este o atitudine care urcă, desigur, până la Revoluția franceză.

Chiar și Rabelais era un călugăr ateu.
Atitudine care trece prin spiritul Luminilor, al Iluminismului, da.

Ție nu-ți vine să țipi când auzi repetat în buclă că Europa se bazează pe fundații iudeo-creștine, asta venit de la oameni care lasă deoparte Renașterea și Iluminismul?
Ba da, cum să nu. Europa s-a construit pe Renaștere, apoi pe spiritul lui Voltaire și Diderot. Iudeo-creștinismul formează doar una din fațetele identității europene. Revoluția franceză însăși a fost un produs al spiritului Iluminismului, Aufklärung. Chiar și la Charlie avem vreo doi credincioși discreți, care își lasă însă religia în vestibulul redacției, pe unde au intrat asasinii. Avem în echipă chiar și atei ieșiți din cultura musulmană, desenatori sau editorialiști ex-musulmani, care nu îndrăzneau înainte să se afirme ca atei.

Ba chiar avem doi musulmani practicanți moderați care consideră că fiecare din noi are dreptul să râdă de religia musulmană așa cum avem dreptul să râdem de orice altă religie. Asta ne face să simțim că nu suntem singuri în lupta cu obscurantismul și suceala de minți. Noi nu râdem de oameni. Eu n-aș putea râde de un arab pentru că are pielea mai închisă la culoare decât a mea. Râdem de idei, de ideologii, de credințe. Dacă, de pildă, un ziar musulman ar face caricaturi despre atei, noi am fi primii care ar râde.

Cum le explici însă desenul din prima pagină a unui număr mai vechi cu: „Le Coran c'est de la merde"?
Da, Coranul c'est de la merde, e de rahat, pentru că nu poate să oprească gloanțele. Râdeam acolo de islamiștii pentru care religia este scutul suprem. E vorba de un desen politic, care analizează situația din Egipt, unde islamiștii sunt persecutați de regimul militar.

Charlie nu râde acolo de Islam, ci pune în scenă jihadiștii fanatici, cei care taie capete, se aruncă în aer și împușcă în cap fetițe ce merg la școală. Orice musulman trebuie să fie împotriva lor, ba chiar toți imamii respectabili și majoritatea musulmanilor au să spună că aceia trădează Islamul.

În Egipt, ei sunt persecutați și omorâți pe același motiv: ei nu reprezintă Islamul. S-a spus despre noi, în derâdere, după atentat: Charlie Hebdo nu oprește gloanțele. Nouă ni s-a părut o glumă bună. De altfel, în numărul de după atentat am publicat multe caricaturi despre masacru. E foarte complex să explici umorul. Nu toți râdem de aceleași lucruri sau în același fel.

A mai fost și caricatura cu copilul kurd înecat pe o plajă – dificil de explicat, cu textul: Atât de aproape de țintă…„Două meniuri copil pentru prețul unuia".
Primii indignați de acel desen au fost cei care refuză să primească refugiați. Unul din colegii, din prietenii mei, Luz, a publicat pe internet un întreg decriptaj al acestei caricaturi. Este un desen care râde de mirajul societății occidentale, nu de moartea unui copil. Asta e evident prin prezența panoului McDonald's. Noi am publicat chiar și desene cu un lagăr de concentrare în timpul Holocaustului. Asta nu înseamnă însă că râdeam de evreii care mureau în lagăr. Ținta era cu totul alta. Umorul nu cunoaște tabuuri. Ar trebui să introducem în școli cursuri de decriptare și interpretare a caricaturii.

Ca o ultimă întrebare: cum vezi viitorul libertății presei și al particularității franceze?
Nu sunt foarte optimist. Chiar și în Franța asistăm la un recul în chestiunea criticării religiei. Prietenul meu Gérald Dumont, care voia să pună în scenă la Lille spectacolul bazat pe cartea lui Charb (fostul redactor șef de la Charlie, asasinat împreună cu ceilalți în ianuarie 2015): Lettre aux escrocs de l'islamophobie ( Scrisoare deschisă escrocilor islamofobi) și-a văzut spectacolul anulat, am mai văzut și expoziții de caricaturi anulate, editori care refuză să publice cărți cu desenul lui Mahomed.

Dacă în Franța am ajuns deja la asta, îți imaginezi în restul lumii, o constat de câte ori călătoresc… Și aici în România apasă pe voi o teribilă dală de plumb, ortodoxia, care atârnă asupra societății și strivește mințile oamenilor. Valul recent de religiozitate planetară este o amenințare teribilă asupra libertăților noastre. Dar sunt și optimist pe de altă parte, pentru că din ce în ce mai mulți oameni se trezesc.

Apoi, în ce ne privește pe noi, la Charlie, cine nu vrea să vadă cum ne amuzăm și chicotim n-are decât să nu cumpere revista și gata.