21 de zile de teroare în Mexic

Interviu cu Mircea Topoleanu, fotograful întemnițat în lumea a treia

De Ioana Moldoveanu

Mircea la Universitate, de sărbători, proaspăt întors în țară. (foto de Ana Libra)

Mircea Topoleanu, fotograful arestat în Mexico City luna trecută, în timpul unui protest violent a 15 000 de oameni împotriva inaugurării noului președinte Enrique Pena Nieto, s-a întors în țară și e mai vesel ca oricând. M-am întâlnit cu el chiar în noaptea de Revelion, într-un bar din București, unde mai mult ne-am luat în brațe decât am vorbit, dar și după, în cluburile în care-o ardea ca un aspirator social, dintr-o parte într-alta, „ca să vadă oamenii”. L-am chemat pe la redacție, ca să ne explice cum viața lui hedonistă din Mexic, unde Jesus e super mega brand de chiloți și hanorace metaliste sau pentru hip-hoperi, a avut așa un final nasol.

VICE: Buna Mircea, mă bucur că te-ai întors printre noi. Ce naiba căutai la protestele alea?

După ce am frecat-o doi ani, muncind scurte perioade pe bani mulți și petrecându-mi restul timpului pe plajă, de vreo două luni trimiteam ilustrații la Reforma, cel mai mare ziar de-acolo. La protest m-am dus să fac poze și pentru ei. După ce am fost săltat, m-au ajutat, dar nu și-au permis să declare tot adevărul, cum ar fi că poliția mi-a furat aparatul. Au scris că a fost confiscat. Alexander, un băiat care lucra acolo, mi-a spus: „Băi, eu am vrut să scriu furt, dar a venit patronul la mine și mi-a zis că, dacă fac asta, mă dă afară și nu mai lucrez în presa din Mexic”. Totul a fost politic.

Ce se întâmpla pe plan politic în ziua când te-au arestat?

Proaspătul președinte ales al Republicii Mexic trecea de la stânga la dreapta, iar guvernul statului Mexic, unul dintre cele 31 ale republicii, trecea de la dreapta la stânga. Protestatarii suțineau că alegerile au fost furate, așa că președintele a trimis poliția să-i potolească. Dar gagiu a cumpărat voturile pe față, a dat oamenilor carduri cu 80 de dolari fiecare, cam un sfert din salariul unui mexican, bani pe care-i puteau cheltui la un supermarket. La ei legea nu interzice asemenea lucruri.

Au fost arestați 80 de oameni, majoritatea nu făcuseră nimic, mergeau pe stradă sau ieșeau din magazine. Pe tine cum te-au ridicat?

La început au luat numai fotografi și oameni care filmau. Mi-am dat seama că ceva nu e OK când, după două ore în care poliția a stat la 200 de metri, s-au apropiat. O tipă le-a ieșit în cale, un tip s-a dus s-o oprească cu camera video după el, iar poliția a început să-l lovească. Atunci m-am apropiat și eu, i-am spus fetei să plece și cât a făcut ea cinci pași, pe mine m-au luat pe sus la propriu, unul mi-a smuls camera din mână și a plecat cu ea, după care m-au bătut măr, cu vânătăi și leziuni pe spate și pe frunte demne de un certificat medico legal. M-au băgat într-o camionetă, alături de doi polițiști și doi tipi care au fost torturați tot drumul de 20 de minute, cu șocuri electrice. Le spuneau: „Lasă capul jos, cine pula mea ești tu să te uiți la mine?” După care le serveau un genunchi în față și ziceau: „Ce faci mă, nu ți-am zis să lași capul jos?” M-am căcat pe mine pe frică, dar mie mi-au dat doar la rinichi, că nu rămân urme. Cred că m-a salvat faptul că eram român. Făceau mișto de mine: „Ce cauți mă aici? Las că te trimitem noi acasă”.

Ce s-a întâmplat când ați ajuns la Poliție?

Au epurat arestații, 60 de băieți și 20 de fete: scos filme din aparat și luat tot ce înseamna telefon cu cameră video. Ne-au băgat pe toți într-o cameră de zece pe zece metri, cu toaletă turcească într-un colț, deloc ferită de ochii lumii. Primeam două sandvișuri cu parizer pe zi și un litru de apă. Dormeam pe jos, înghesuiți unii în alții, fără pături: copii speriați care nu aveau nicio legătură cu ce se întâmplase, studenți, muzicieni, un profesor de sport, un băiat pe care îl lua valul, că era puțin nebun. Veneau rude în vizită, dar nu le permiteau să ne vadă. Dădeam declarații continuu și așteptam să ieșim, în stare de șoc. Nu mi-au adus traducător și am refuzat să semnez o foaie care zicea că am avut parte. Au zis că au luat contact cu Ambasada României, dar singurul semn din partea asta pe care l-am văzut a fost un fax de la ambasadorul Ana Voicu, care adeverea că sunt cetățean român.

Comments