Prin 1994, când eram în clasa a zecea, diriga m-a pus să fac un referat despre perversiunile sexuale. Probabil s-a gândit că ar scuti-o de lecția de educație sexuală pe care o recomanda programa pentru orele de dirigenție. Internet nu era, iar pornografie găseam doar la magazinul de închiriat casete video, niște biete filme „sexy" de prin '80. Dar am găsit în biblioteca unei prietene nu știu ce carte de psihologie sau psihiatrie care dădea o listă de perversiuni și comportamente sexuale deviante.

Începea, bineînțeles, cu homosexualitatea, trecea prin fetișism și termina cu lucruri ca zoofilia și necrofilia. Am citit definițiile perversiunilor în fața clasei fără jenă și cred că pentru mulți dintre noi ora aia chiar a ținut loc de educație despre sex. Unii dintre noi, altfel destul de reprimați sexual, am luat-o ca pe o provocare să bifăm cât mai multe lucruri de pe ea prin podul liceului, minus chestiile scârboase gen coprofagie și zoofilie.

Lucrurile s-au mai schimbat între timp, azi râdem la ideea că sexul oral ar fi o perversiune, conceptul însuși e considerat discutabil. Lista respectivă, îmbogățită de chestii gen bukkake în grup și glory holes în wc-uri publice, s-a transformat într-un meniu de categorii pe site-urile de porn, accesibile oricărui școlar. Dar câteva mituri persistă. Nu mă refer la copilării de genul că masturbarea orbește, nici la prejudecăți comune cum că homosexualitatea e nenaturală. Nici măcar la noile mituri, ale sexului fără limite care ne face fericiți, oricând-oricât-oricum.

Mă refer la lucrurile pe care le luăm încă de bune fără să ne dăm seama, deși sunt cel puțin discutabile și uneori evident greșite. Sunt lucruri care, odată realizate, pe mine m-au făcut să mă izbesc cu palma peste frunte și să-mi zic: „Da, bă, cum de nu mi-am dat seama mai demult că asta e o tâmpenie?!".

Așa că, sub titlul ăsta tabloid îți propun câteva teme destul de serioase de reflecție. Am cerut pentru fiecare din ele și opinia unui specialist în psihologie evoluționistă, pentru că eu vin dinspre domeniul mai soft al teoriilor social-construcționiste despre sexualitate și noțiunile mele de psihologie evoluționistă sau sexologie sunt aproximative. Alina Rusu este biolog și psiholog specializat în psihobiologia sexualității, etologie și psihologie evoluționistă și vicedecanul Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității Babeș-Bolyai.

Este co-editoarea antologiei Psihobiologia sexualității: Idei de cercetare și autoarea a mai multor studii publicate în reviste academice internaționale. Online o poți vedea prezentând la TedX prelegerea Inteligenţa evoluţionistă a reproducerii şi formării cuplurilor.

Foto via Wikimedia Commons. Pictură din 1925, Paris

Puțini oameni mai cred că sexul oral este o perversiune sau un comportament sexual deviant, dar ideea că preferința pentru sex oral e deprinsă ( an aquired taste) și că sexul oral se învață persistă. Asta corespunde cu experiența noastră din timpul pubertății, când ideea de a atinge organul sexual al altcuiva cu gura este mai degrabă repulsivă, pentru că prin educație și instinct deprindem de timpuriu inhibiții față de organele genitale (și de excreție). Apoi, nu toți oamenii dezvoltă o preferință pentru sexul oral, mai ales în ipostaza de a-l performa pentru altcineva.

Sigur, distincția între comportamente naturale și altele mai degrabă deprinse nu e foarte clară – zborul la păsări sau limbajul la oameni sunt în egală măsură programate genetic și învățate prin exercițiu. Dar, dacă te gândești un pic la tema asta, pare foarte puțin probabil ca un comportament atât de larg răspândit și de fantasmat de oameni, care implică acțiuni pe care le facem doar cu corpurile noastre, fără ajutorul unor artefacte, să fie mai degrabă o invenție culturală și cu atât mai puțin un comportament patologic.

Realitatea: Sexul oral e un comportament natural, programat biologic, ca mâncatul și scărpinatul. Rămâne să descoperim ce funcție adaptativă joacă sexul oral, din moment ce reproductiv nu e. Poate funcția lui este de stabilire a intimității și de reducere a stresului, ca în cazul primatelor care se curăță reciproc, sau are doar funcția de pregătire a sexului reproductiv, așa cum sugerează conceptul de preludiu. Poate fi crearea de legături strânse în cuplu ( bonding), sau de legături sociale de dominație/submisiune care sunt necesare pentru o bună cooperare în cadrul grupurilor. Ar putea fi un mod de a verifica starea de sănătate a partenerului sau poate are mai degrabă legătură cu schimbul de fluide și de microorganisme, pentru a sincroniza flora bacteriană și sistemele imunitare ale partenerilor.

Un lucru e cert, dacă o specie întreagă e obsedată de suptul penisului și linsul vulvei, asta nu e o doar o modă. Și dacă tot suntem aici, poate situația nu e prea diferită nici pentru rimming, cunoscut la noi ca linsul în fund, și pentru alte comportamente sexuale des întâlnite. Câinii se miros în fund, oamenii se ling reciproc, cam cu același scop, probabil - ca să strângă informații despre celălalt. Până și în societățile cele mai reprimate sexual, lucrurile astea ies la lumină în limbajul licențios.

Expert Alina Rusu: Nu știm dacă o specie întreagă este obsedată de acest comportament. În psihologia evoluționistă vorbim mai degrabă despre cât de comun este acest comportament la o serie de culturi, precum și la unele specii de animale, deci dacă are valoare de universalitate. Nu există încă studii care să indice avantajele acestui comportament la indivizii care îl manifestă, comparat cu indivizi care nu îl manifestă. Sunt studii care arată că sexul oral este perceput ca un element de diversificare a repertoriului comportamentului sexual în interiorul cuplului, fiind relaționat cu nivelul de satisfacție sexuală în cuplu.

Foto via WikimediaCommons. Pictură din 1815, Franța

O dezbatere face valuri de decenii – sunt oamenii mai degrabă ca pinguinii, înclinați să își aleagă un singur partener la un moment dat și pentru toată viața, sau mai degrabă ca primatele Bonobo, promiscui și poligami? Până nu demult ne-a plăcut să credem că specia umană este monogamă, chit că peste 80% din societățile cunoscute au practicat poligamia de un fel sau de altul. Cel mai recent bestseller de psihologie evoluționistă care abordează tema asta, Sex at Dawn: The Prehistoric Origins of Modern Sexuality de Cristopher Ryan și Cacilda Jetcha, anunță triumfător că oamenii obișnuiau să aibă parteneri sexuali multipli pentru cea mai mare parte din evoluția omenirii, pe baza unor argumente evoluționiste privind dimorfismul sexual, dimensiunea testiculelor, apetitul pentru noutate etc.

Pe de altă parte, chiar dacă cuplurile stabile heterosexuale nu sunt o formă universală de organizare familială, ele sunt întâlnite constant și consistent de-a lungul celor mai multe societăți cunoscute, iar asta nu poate fi o simplă întâmplare. Deci cum e până la urmă, suntem natural monogami sau poligami? Dar, în afara cazului în care problema e pusă în termeni care se exclud reciproc (ex. monogamie versus non-monogamie), probabil că lucrurile nu stau nici așa, nici așa.

Realitatea: Cel mai probabil e că sexualitatea și relațiile umane au mai multe moduri de funcționare, care diferă nu doar de la o societate la alta, dar de la o persoană la alta, de la o vârstă la alta și de la o situație la alta pentru aceeași persoană. În mod cert nu suntem monogami ca lebedele și lupii, care se împerechează pe viață, și nici măcar ca speciile care au un singur partener la un moment dat, dar îl schimbă la o perioadă oarecare (ceea ce numim monogamie serială). Dar asta nu înseamnă că suntem poligami ca ovinele și focile (un mascul fertilizează mai multe femele), ca greierii și balenele (o femelă copulează cu mai mulți masculi) sau ca renumiții cimpanzei Bobono (care formează grupuri cu mai mulți masculi și mai mulțe femele, fiecare având raporturi sexuale cu mai mulți membri de sex opus și de același sex).

Mai degrabă, bărbații tind să fie mai promiscui ca femeile, barbații tineri mai mult decât cei adulți, unele persoane se nasc cu înclinații sau dezvoltă preferințe mai monogame ca ale altora etc. Ce e de reținut aici, dincolo de variațiile individuale sau culturale, e că oamenii au simultan tendința de a forma cupluri stabile și pe cea de a avea parteneri sexuali multipli, două moduri alternative de funcționare, și că astea sunt activate și negociate diferit la vârste diferite, în situații diferite și în culturi diferite.

Expert Alina Rusu: În științele comportamentale și evoluționiste se vehiculează ideea că sistemele de reproducere (monogamie, poligamie) rezultă din presiunile de selecție din mediu, cum ar fi: acces la resurse de hrană, condiții climatice, timp, spațiu, potențiali parteneri, norme sociale, cultură etc. Pentru a răspunde la întrebarea ce sistem de reproducere are specia umană, cel mai simplu răspuns ar fi: depinde de presiunile de selecție din ultimele generații.

Câteva tipare legate de diferențele de gen emerg însă la specia umană, cum ar fi cel identificat de Trivers (1972) în teoria sa privind investiția parentală: la speciile cu reproducere sexuată, un mascul are potențialul de a produce un număr mult mai mare de celule sexuale decât produce o femelă pe parcursul vieții. Aceasta diferență este reflectată în strategiile de formare și menținere a cuplurilor, cum ar fi preferințe față de anumite calități regăsite în parteneri (cu valoare de creștere a numărului de acuplări la masculi și cu valoare de investiție în creșterea puilor la femele), preferințe față de relații de lungă sau scurtă durată etc.

Foto via Wikimedia Commons . Pictură din 1925, Paris

Aici nu mai vorbim de o problemă factuală, ci de una de morală și de politică a sexualității. A devenit un loc comun în societățile liberale teza că orice fel de comportament sexual consimțit între două persoane adulte nu poate fi imoral și nu ar trebui să fie ilegal. Pe de altă parte, există o presiune puternică de a condiționa orice interacțiune romantică sau sexuală de obținerea consimțământului verbal explicit al partenerului sau al partenerei.

Pentru a reduce cazurile de viol în campusurile universitare, California a adoptat anul acesta legea Yes Means Yes, care înlocuiește paradigma mai veche „no means no", după care, dacă cineva nu a exprimat un refuz verbal explicit, atunci partenerul e îndreptățit să continue o acțiune de natură erotică sau sexuală. Noua lege spune că cineva trebuie să obțină consimțământ verbal explicit pentru a iniția sau a continua o acțiune sexuală. Problema e că consimțământul există la diverse niveluri și etape ale interacțiunii și că el nu poate precede în totalitate o interacțiune, pentru că e mai degrabă un rezultat al ei.

Realitatea: Întreg comportamentul uman de flirt, ca și interacțiunea sexuală ca atare, este un proces de seducție reciprocă, în care riscul și incertitudinea joacă un rol esențial, și un proces de negociere prin comunicare, în mare parte non-verbală, fizică. Diverse situații contextuale vin cu diverse convenții sociale – e de la sine înțeles că la job nu o poți întreba pe o colegă dacă ar vrea să-ți facă un handjob, pe când într-un club gay de sex poți atinge pe cineva direct.

Convențiile sociale preced consimțământul, iar pe de altă parte el rezultă din interacțiune, nu o precede în întregime. Nu poți întreba pe cineva într-o interacțiune erotică obișnuită: „E OK să-ți zâmbesc cu subînțeles erotic? E OK să te ating ca din întâmplare pe mână, ca să văd cum reacționezi la atingere? E OK să te sărut? E OK, în timp ce te sărut, să te ating pe talie? E OK, acum că te-am atins pe talie, să mă lipsesc de tine? E OK, acum că suntem lipiți, dacă îmi crește penisul? E OK să-ți pun și o mână pe fund? E OK dacă în timp ce te penetrez îți dau și o palmă de intensitate medie peste fese? Ai vrea, te rog, să-mi inserezi degetul în anus în timp ce îmi faci sex oral?"

Ar trebui să fie evident pentru oricine că, deși consimțământul e important, cel mai adesea el nu se dă și nu se cere verbal și nu poate precede fiecare din sutele de interacțiuni mărunte care au loc în timpul jocului social și sexual. Consimțământul este mai degrabă fixat prin convenții specifice unui context, este cerut și exprimat non-verbal și este rezultatul seducției și al unei arte practice de a face sex, pe care o deprindem și o perfecționăm de-a lungul vieții, nu al unui contract verbal între parteneri.

Expert Alina Rusu: La specia umană, studiile din psihobiologia sexualității care investigheaza factorii asociați cu satisfacția în relație indică faptul că nivelul de comunicare în interiorul cuplului prezice satisfacția în relație. Psihologii specialiști în intervențiile de cuplu recomandă, deci, utilizarea comunicării verbale pe parcursul formării și menținerii cuplului, mai ales în ceea ce privește prevenția sau scăderea frecvenței situațiilor asociate cu stres sau confort scăzut pentru unul dintre parteneri sau ambii.

Foto via Wikimedia Commons . Pictură din 1925, Paris

Comportamentul homosexual nu este adaptativ pentru indivizii exclusiv homosexuali, pentru că implică lipsa motivaței intrinseci a unor persoane altfel fertile de a se implica în sex reproductiv (cu toate astea, aceleași gene care fac un bărbat exclusiv homosexual ar putea fi corelate cu fertilitatea crescută a femelelor care le posedă, ceea ce ar explica de ce s-au perpetuat, după cum sugerează studiile menționate în acest articol). Dar homosexualitatea exclusivă nu e cea mai răspândită formă de homosexualitate.

Realitatea: Mai răspândite decât actele sexuale între persoane exclusiv homosexuale sunt probabil cele între persoane de același sex care sunt fie bisexuale într-o măsură mai mare sau mai mică, fie se identifică ca heterosexuale și fac sex gay doar în anumite contexte (în lipsa alternativelor, pentru diverse avantaje etc.). Acest tip de homosexualitate secundară sau contextuală, mai degrabă decât să scadă succesul reproductiv, ar putea oferi niște avantaje adaptative considerabile, ceea ce ar putea explica persistența acestei caracteristici.

Spre exemplu, poate că bărbații care își puteau reduce nivelul de stres făcând sex între ei în timpul lungilor expediții de vânătoare pe parcursul îndelungatului nostru stadiu evolutiv ca triburi de vânători-culegători își creșteau speranțele de a supraviețui și de a se reproduce ulterior. Sau poate că agresivitatea intra-specifică (între masculi mai ales), o problemă la multe specii de mamifere, este redusă la bărbații care nu au înclinații exclusiv hetereosexuale, iar asta poate sta și la baza ierarhiilor sociale pe care se bazează cooperarea în cadrul grupurilor de același sex. Ambele posibilități și altele au fost avansate recent ca teorii evoluționiste cu privire la fenomenul homosexualității.

Expert Alina Rusu: Nu știm dacă aceasta este realitatea. Acestea sunt teorii potențial explicative ale funcționalității la nivel de specie în ceea ce privește comportamentul homosexual. Este important de ținut cont, atunci când se analizează aceste teorii, că există o distincție între comportament homosexual (comportament sexual între indivizi de același sex) și orientare sexuală (preferințe constante pe parcursul vieții).

Foto via Wikimedia Commons . Pictură din 1925, Paris

Asta e mai degrabă o provocare, admit, dar e o consecință a ideii de mai sus. Nu vreau să zic că între exclusiv gay și exclusiv hetero sunt o infinitate de nuanțe și grade, dintre care scara Kinsey recunoaște vreo șapte. Ce vreau să zic e că ideea că există persoane exclusiv heterosexuale, spre deosebire de cele bisexuale, și că majoritatea oamenilor sunt așa, e un mit.

Realitatea: Majoritatea oamenilor au probabil o preferință înnascută pentru un sex sau celălalt, în general pentru celălalt. Dar în condiții de socializare și expunere sexuală variată și nehomofobă, e posibil ca cei mai mulți oameni să activeze în mod natural un fel de sistem sexual secundar gay, care se dezvoltă doar în situațiile în care alternativele lipsesc (în adolescență, în armată, pe nave etc.) sau în care oferă diverse avantaje.

OK, or fi câțiva oameni care nici în închisoare sau într-o tabără unisex la mare distanță de orice persoană de celălalt sex nu pot avea nicio reacție fizică în contact cu cineva de același sex și asta nu din cauza educației heterosexiste. Dar sunt probabil cam la fel de puțini ca persoanele exclusiv homosexuale. Cei mai mulți oameni nu sunt așa; sunt mostly heterosexuali, cu un potențial sexual gay (mai puțin emoțional) ascuns, care se activează doar în anumite situații. În privința asta, e posibil să fi avut dreptate conservatorii și radicalii și să se fi înșelat activiștii mainstream: într-o societate tolerantă, oricine poate fi în situația de a face sex gay, chiar dacă oamenii nu pot alege să fie atrași atrași sau nu de persoane de același sex.

Expert Alina Rusu: Cele mai multe interpretări ale simțului comun privind homosexualitatea nu iau în considerare distincția între comportament homosexual și indentitate/orientare homosexuală. Dacă se ia în considerare aceasta distincție, cel mai probabil putem vorbi, de exemplu, despre preponderența la nivelul speciei umane a persoanelor cu orientare heterosexuală (preferința constantă pe parcursul vieții pentru parteneri de sex opus), cu potențial comportamental de tip heterosexual și homosexual.

La fel ca în cazul strategiilor sexuale, orientarea sexuală sau practicarea unui anumit comportament (fie el contextual sau constant) are în spate o serie de variabile individuale, inclusiv schemele cognitive din copilăria timpurie, de grup (cultură, norme sociale, religie) și de specie, adică bagajul filogenetic testat până în prezent de generațiile anterioare, în relație cu potențialul biologic adaptativ (engl. fitness), reprezentând abilitățile și trăsăturile asociate cu supraviețuirea și reproducerea.