În inima Ardealului, pe locurile în care acum vreo două mii de ani romanii violau nevestele dacilor, s-a conturat încetișor și sigur, după ritmul localnicilor, unul dintre principalele centre urbane ale Rom âniei din ziua de azi. Dacă tot a reușit să obțină titlul de Capitală Europeană a Tineretului în 2015 și cum majoritatea studenților laudă Clujul ca fiind un fel de axis mundi al României în ce privește bunul simț, deschiderea către vest, viața culturală și consumul de gulaș, am considerat că ar fi de bun gust să scormonesc un pic mizeria de sub preș pentru a-i împroșca pe utopiști cu lucrurile mai puțin mirifice din gospodăria lui Boc.

Ardeleanul e un om spiritual. Și-a dobândit trăsătura asta după sutele de ani în care prieten i-a fost doar pământul nobilului și paharul de pălincă. Opresiunea și suferința sunt nelipsite unui artist desăvârșit, iar asta se aplică mai ales pentru anarhiști și neonaziști, care, dărâmați fiind de capitalismul care le-a pus telefoane 3G sub bot și droguri sub nas de la vârstă fragedă, simt nevoia să se revolte și ei pe ceva, și anume unii pe alții. Dar cum oare să se revolte acești bravi extremiști ai țării, dacă nu prin niște grafitti-uri trântite fix pe clădirile istorice din oraș? Ah, și nu mă înțelegeți greșit, prin grafitti mă refer la niște mâzgâlituri cu negru sau roșu de genul „Nazi scum, your time has come", care de multe ori sunt tăiate și acompaniate de replica adversarilor.

În aceeași minte de copil la pubertate se află și ultrașii galeriilor CFR Cluj și U Cluj, care nu se lasă mai prejos, și simt nevoia să își demonstreze dragostea pentru echipa preferată pe orice bucată de rocă le iese în cale. Pe strada Horea, toate clădirile sunt măzgâlite dintr-un capăt în altul și doar pe clădirea Camerei de Comerț și Industrie Cluj sunt șapte opere de artă diferite.

Disputele teritoriale din Transilvania istorică între diferite etnii și popoare se manifestă din timpuri imemoriale, însă pe vremuri oamenii își doreau pământ pentru a-l munci și pentru a-l lăsa moștenire nepoților. Disputele există și acum, doar că s-au transfigurat în războaie între societăți comerciale, societatea civilă și statul român, iar unul dintre cele mai bune exemple îl reprezintă Parcul Feroviarilor, al doilea cel mai mare parc din Cluj-Napoca, cu o suprafață de aproximativ cinci hectare jumate. Bine, impropriu zis parc, e mai degrabă un fel de habitat luxuriant pentru boschetari hipioți și pensionari nostalgici.

După opt ani de zile în care CN CFR SA în asociere cu clubul de fotbal CFR a promis reabilitări, proiecte și renovări, promisiunile s-au materializat în tăierea a 112 copaci, construirea unui teren de fotbal cu iarbă sintetică (ironic) și părăginirea generală cu aer post-apocaliptic. În ianuarie 2015 primăria s-a trezit din morți și a cerut drept de proprietate asupra parcului cu noi promisiuni de modernizare, de data asta din partea lui Boc. Aștept cu pesimistă încrâncenare momentul în care parcul va avea din nou felinare funcționale și fântâni arteziene în loc de excremente de câine și reședințe de vară de aurolac.

Obișnuiți să stea mereu în picioare cerându-și drepturile de pe la alte neamuri, ardelenii au dobândit câteva trăsături atipice. De exemplu, dacă te urci într-un autobuz plin, vei observa cu stupoare că există totuși locuri libere pe scaune. Îmbătați de atâta bun simț, până și octagenarii se încăpățânează de multe ori să stea în picioare. O altă dovadă a coloanei vertebrale neobosite a clujenilor o reprezintă lipsa cu desăvârșire a băncilor în afara parcurilor. Ar fi mai ușor să te ferești de stropii de ploaie într-un taifun decât să te împiedici de o bancă prin Cluj.

Clujul a beneficiat de-a lungul istoriei de felurite influențe arhitecturale din partea românilor, a maghiarilor și a coloniștilor din Imperiul Habsburgic, fapt ce a rezultat în construirea unor biserici, palate și case (neo)renascentiste, baroce sau eclectice. Borșul a fost definitivat însă abia în perioada comunistă, când arhitecți români, sovietici și nord-coreeni au batjocorit orașul construind sute de imobile în stilul caracteristic de cutie de chibrituri pentru a acomoda marea masă a muncitorilor în industrie. Fostul primar al Clujului, Gheorghe Funar, a ținut să condimenteze și el planul urbanistic vopsind băncile, stâlpii de iluminat și coșurile de gunoi în roșu, galben și albastru, iar cineva s-a gândit să îi întoarcă favorul, vopsindu-i cavoul familiei în culorile tricolorului.

Printre cele mai notabile exemple de geniu arhitectural se numără blocurile construite între case, bisericile sandviș de pe Bulevardul Eroilor sau aleile înguste din cartierul Mănăștur, pe care nu pot intra ambulanțele. Crema esteticii ardelenești o reprezintă însă monumentele istorice construite după 1990. În fruntea lor se înalță falnic abominația grotescă din centru, ce ar trebui să îl reprezinte pe Avram Iancu cum cheamă moții la luptă. Ori asta, ori primește sex oral de la vreun arhitect invizibil.

Pe vremuri, Decebal îngropa sub râuri aur și argint drept ofrande lui Zalmoxe, iar apele erau considerate locuințe ale zeilor. Astăzi, românul consideră râul un fel de gaură neagră în care orice colac de veceu sau prezervativ aruncat se dematerializează și dispare pentru eternitate. Someșul însă știe foarte bine că lucrurile nu stau chiar așa. Chiar dacă prin centrul orașului apa mai poartă doar câte un pet rătăcit, aruncat probabil de un ciumpalac supărat că iar a pierdut la păcănele, deșeurile se adună și stau la taclale agățate de crengi în cartierul Iris. Gunoaiele împreună cu cele peste 260 de societăți industriale din Cluj-Napoca și alte orașe care-și toarnă otrăvurile direct în apă, au transformat Someșul într-un râu din care nu ți-ai lăsa nici dușmanii să se adape.

Campionii deversărilor toxice sunt cei de la compania farmaceutică Terapia, care binecuvântează râul cu poluanți organici și cianuri. Ferma de porci Agrocomsuin Bonțida a fost și ea arătată cu degetul de Greenpeace pentru cei 30 de litri de ape menajere pe secundă pe care îi scapă în Someș.

În același ritm în care Gheorghe Șincai înființa sute de școli în secolul al XVIII-lea în Transilvania, Facultatatea de Științe Economice și Gestiune a Afacerilor scoate anual pe bandă mii de absolvenți economiști, fără vreo perspectivă de viitor. La urma urmei, orice economist cu diplomă poate fi un casier desăvârșit într-un supermarket sau un bișnițar suprem. FSEGA este locul unde toate păcatele sistemului de învățământ se adună și beau pe banii și speranțele studenților. Un prim exemplu demn de urmat al facultății îl reprezintă Ilie Parpucea, un profesor care, prin 2011, avea ca hobby trocul de note contra favoruri sexuale. Asta până l-a filmat o elevă mai șugubeață și ne-a oferit tuturor șansa de a-l vedea în chiloți la televizor.

Un alt erou civilizator al instituției este chiar decanul facultății, Dumitru Matiș, care are în palmares două tentative nereușite de suicid. Având în vedere că incidentele au coincis cu un audit al contabilității facultății și o verificare a proiectelor din programul POSDRU, ceva mă face să cred că decanul nu fură doar curent. Ultimul premiu se duce la administrația căminelor care aparent suferă de personalitate multiplă și uneori are impresia că are sub oblăduire un hotel, unde se pot caza și leprele cu note invers proporționale cu grosimea portofelului.

De când au poposit pe la noi rromii acu' vreo șase sute de ani, ura și intoleranța românilor pentru aceștia au rămas cam la aceleași cote. Administrația Clujului, ca orice urbe modernă care se respectă, a reconfirmat în 2010 sentimentele românilor pentru etnia rromă, relocând 270 de rromi, care locuiau fără acte pe strada Coastei, direct în groapa de gunoi a orașului. Aceștia au fost cazați în niște case modulare în mijocul unui câmp, presărat cât vezi cu ochii cu gunoaie. De aproape cinci ani, întreaga comunitate trăiește din deșeurile orașului, are acces la un singur duș funcțional și se îmbolnăvește treptat de afecțiuni respiratorii. Boc nu pare impresionat nici de relatările din presa internațională, nici de acuzațiile de încălcare a drepturilor omului și nici de tânara de 23 de ani omorâtă de o mașină de gunoi, deci după cum ar zice ardeleanul „șăzi blând, că nu-i bai".

Minele de la Roșia Montană exploatate încă din Antichitate scot la iveală spiritul de om muncitor al clujeanului. Pe strada Oașului, cel puțin, în ultimul an, s-a dărâmat și construit un pod, s-au schimbat țevile rețelei de termoficare și s-au înlocuit de dou ă ori șinele de tramvai. O altă dovadă a competenței consiliului județean o reprezintă terenul de șapte mii de metri pătrați de pe strada Victor Babeș, care de nouă ani e în șantier, după ce Nisco Invest SRL a visat construirea unui mall. Firma a realizat un împrumut de 30 milioane de euro de la BCR, a înfipt niște piloni la o adâncime de 30 metri în pământ, după care a dat faliment. Din 2011 birocrația menține tarlaua în același stadiu, iar negocierile dintre BCR, care a preluat terenul ipotecat, și consiliul județean nu întrevăd vreo soluție.

Pe strada Horea, o bucată dintr-un balcon a căzut peste trei copii în 2011, iar lucrările de consolidare pentru acest proiect titanic durează de trei ani. Dacă ai mers cinci sute de metri și nu ai auzit clinchet de pickammer, zumzet de muncitori, iar dinții nu ți-au scrâșnit de la un fulg de praf, înseamnă că ai ieșit din Cluj-Napoca.

Totuși, oricât aș încerca să pun sub lupă coșurile mai purulente de pe fața Clujului, mă încearcă un sentiment de vinovăție. Trecutul tumultos al orașului a dat naștere unei diversități culturale unice în România, iar asta îi inspira un farmec aparte. Poate am inhalat prea mult praf și nu mai gândesc rațional, dar eu te invit să vizitezi inima Ardealului și să tragi propriile concluzii.