Adolescenţii arctici

Prietena mea Hannah a crescut în Iqaluit – capitala statului Nunavut – de la 13 până la 18 ani. Pe lângă problemele cu care ea a fost forțată să se confrunte zi de zi, coșurile și îndrăgostelile par o glumă (ceea ce și sunt). Credeți că a avut o viață grea pentru că trebuia să meargă cu autobuzul timp de 45 de minute sau pentru că mereu i se cerea buletinul la magazinul din colț? Voi cum vă simțeați dacă erau -50°C afară, băutura și drogurile costau de trei ori mai mult decât oriunde în restul țării, iar câțiva dintre prietenii voștri s-ar fi sinucis pentru că au fost părăsiți? Cam asta e adolescența în Nunavut, pe scurt. Nunavut s-a creat acum 11 ani, iar Iqaluit – cel mai mare oraș și capitala ținutului – are o populație de aproximativ 7 000 de oameni, alcătuită din indigeni (inuiți), alți indigeni canadieni și câțiva albi. Spre deosebire de adolescenții răsfățați din alte părți, aici nu poți fugi din comunitate și nici n-o poți ignora. Am impresia că din cauza asta (și a faptului că acolo n-au nici internet) este Hannah una dintre cele mai mature și echilibrate fete pe care le cunosc. De curând am întrebat-o cum e să fii adolescent în ținuturile arctice.

În Iqaluit astfel de locuri sunt puține și la mare distanță între ele. Nu e ca și cum poți s-o arzi prin parcuri sau la colț de stradă la -50°C. Unul dintre locurile princiaple de întâlnire e liceul Inuksuk care, văzut de sus, arată ca o zvastică grăsuță. Puștii se întâlnesc în centru, căruia îi spun „tisi”, ceea ce înseamnă „loc de întâlnire”. Mai era un loc numit The Snack, care era un fel de bistro franțuzesc. Era singurul fast food din oraș și era deschis non stop, așa că toată lumea mergea acolo să mănânce când se făcea praf. După ce a luat foc și a ars, lumea venea acolo ca să sară pe ruine.

Elevii de liceu iau cursuri de supraviețuire. Învață să facă igluuri, să vâneze, să pescuiască. Învață și să tragă cu arma și merg în excursii unde vânează și gătesc vânatul. Destul de distractiv pentru un copil. Mulți copii joacă fotbal și baschet la sală când e prea frig afară. Asta îi ține ocupați și îți menține un nivel echilibrat de endorfine când afară e iarnă, iar ziua ține doar 6 ore. În martie, copiii fac snowboarding, pentru că sunt tone de munți în zonă. În timpul zilei, ies în tricouri la -35°C și se ard de la soare.

După cum vă așteptați, oamenii din Nunavut mănâncă chestii bizare. Mănâncă ochi, focă, caribu și mosc. Mai mănâncă și muktuk, grăsime fermentată de balenă care se păstrează sub pietre în timpul iernii, ca să fie uscată și înghețată. Odată un coleg a adus prostie din asta la școală într-o cutiuță și toți am urlat la el „pune-o înapoi, închide capacul!”, dar era prea târziu. Deja o deschisese și toată cantina școlii a mirosit a gunoi timp de o săptămână.

În absența internetului, lucrurile noi ajung cu mare întârziere în Nunavut. Mulți de acolo  rezonează cu hip hop-ul, pentru că le plac piesele despre droguri, băutură și sărăcie. Uneori organizează mici concerte în cafenele, unde niște trupe de puștani cântă coveruri după AC/DC și Led Zeppelin. În afară de asta, nu se întâmplă nimic. A, The White Stripes au dat un concert aici la un moment dat și tot orașul a fost prezent, de la mic la mare, copii și bătrâni.

În Iqaluit, toată lumea se știe cu toată lumea în liceu. Nu există găști, pentru că nu există oameni destui cât să formeze grupuri diferite, dar există diviziuni între inuiți și albi. Porecla lui Hannah era „qungalukaqiqee”, care înseamnă demon zâmbitor, dar nu o strigau așa cu răutate (sau cel puțin așa crede ea.) Noțiunea de a fi obligat să fii prieten cu toată lumea e drăguță într-un mod ciudat. Oamenii se conectează cu alții cu care nu s-ar conecta în mod normal, doar pentru că nu au de ales. Totuși, rata sinuciderilor printre adolescenți e mai mare decât media, și e suprinzător să-ți dai seama că nu erai atât de apropiat de oameni pe cât credeai.

La fel ca toți ceilalți adolescenți, tinerii din Iqaluit se confruntă cu probleme hormonale. Dacă adăugăm în combinație alcoolul, izolarea, lipsa luminii și plictiseala culturală, e dezastru. Unii tineri care n-au ieșit niciodată din Iqaluit sunt părăsiți de prima lor iubită și se sinucid. Rațiunea lor - „e singura fată din oraș pe care o s-o iubesc vreodată” – e în mod ciudat adevărată, deoarece ei chiar cunosc pe toată lumea din oraș, deci știu despre ce vorbesc. Când găsești pe cineva de care te îndrăgostești, cu el rămâi, pentru că nu prea sunt multe opțiuni. Majoritatea violențelor și agresiunilor pornesc de la relații.

Într-un mediu atât de mic și izolat din punct de vedere cultural, nu prea e loc de multe subculturi stereotipice. Unii copii sunt goth o vreme, dar apoi se satură, își vopsesc părul în culoarea lui naturală și revin la normal. Într-o zi apar la școală cu o cordeluță roz în păr și atunci știi că s-a terminat. Nu există o contra-cultură, pentru că toți țin cu dinții de identitatea lor culturală.

La fel ca la majoritatea adolescenților, țelul de sâmbătă seara e să te faci praf. Dacă nu ai o soră sau un frate mai mare cool care să te ia în oraș, atunci trebuie să te descurci singur. O noapte de sâmbătă în Iqaluit înseamnă să cauți încontinuu o petrecere. E ilegal să vinzi alcool dacă nu ai un bar, dar toată lumea face contrabandă. Există legi în privința asta, dar nu se pun în aplicare și, ca rezultat, piața neagră pentru droguri și alcool e foarte extinsă. Cineva aduce niște sticle de vodcă într-o pungă, îi infomează pe toți și face un profit bunicel din afacerea asta. O sticlă de un litru și jumătate de vodcă se vinde cu echivalentul a aproximativ 500 lei. Un gram de iarbă e cam 100 lei sau mai mult. Diferența dintre Iqaluit și alte orașe e că tinerii beau mai mult. 4 fete pun bani împreună pentru o sticlă de 1 litru jumătate de vodcă și o termină în 15 minute. O oră mai târziu, după ce toată lumea și-a borât mațele, toți se întreabă: „și acum ce facem?” Absența alcoolului pare să-i facă mai indulgenți. Când găsesc ceva ce le place, profită pe cât posibil, pentru că nu se știe când vor mai da de asta. Într-o excursie în care Hannah a fost cu prietenele ei, fetele s-au gândit să coboare în fugă de pe un deal înalt și înzăpezit după ce băuseră o sticlă de whiskey. Shelly purta niște cizme incredibile făcute manual acasă din piele de focă. Bineînțeles că s-a împiedicat și a tras-o și pe Hannah după ea. Hannah s-a oprit cu fața într-o grămadă de bolovani. În ziua următoare, la școală, a apărut cu un ditamai ochi vânăt și un genunchi ca de elefant.

Traducere: Oana Maria Zaharia