Am aproape 30 de ani şi încă-s dependentă de The Sims

De 15 ani am o relaţie cu The Sims. M-am jucat toate versiunile, am cumpărat toate upgradurile şi-am dedicat sute şi sute de ore acestor vieţi virtuale. Hai să fim serioşi: e o dependenţă. Împlinesc 30 de ani în curând şi îmi dau seama că mă tot întorc la seria asta. Dar, de ce are jocul ăsta un impact aşa mare asupra vieţii mele?

O parte din mine crede că-s dependentă de ăsta, pentru că doar aşa pot să trăiesc viaţa pe care-am visat-o, fără să trec prin durerea eşecului sau respingerii. Nu există consecinţe negative în The Sims, dacă joci după reguli. Eu sunt genul de jucător care are mare grijă de familiile de simşi. Le construiesc o casă mişto şi decorez camerele în acelaşi stil în care aş face-o în viaţa reală, dacă aş avea resurse nelimitate de bani. Îi ghidez prin viaţă, le îmbunătăţesc abilităţile, îi ajut să obţină promovări, sunt alături de ei când au probleme în cuplu şi când trec prin chinurile facerii. Practic, familiile astea de simşi îşi încheie vieţile cu toate dorinţele împlinite şi nu rămân cu vreun regret.

Ştiu că jocul nu reprezintă viaţa reală, dar e ceva bizar care dă dependenţă în a fi capabil să faci bani din piatră seacă. Facturi de plătit? Nicio problemă! Simşii mei vor o canapea nouă? Luaţi de-aici! Fantezia s-a transformat în realitate în capul meu. Cum ai putea să nu fii entuziasmat când poţi să-ţi rezolvi toate problemele cu un singur click şi câteva cheaturi foarte cunoscute? E minunat că pot să-mi întreţin singură eul imaginar. Este eliberator într-un fel în care viaţa nu poate fi.

Uneori îmi numesc chiar şi personajul din Sims „Emma", îl fac să arate exact ca mine (sau cel puţin cum îmi imaginez, că ar fi o variantă ideală a mea) şi îi dau viaţa pe care mi-o doresc în realitate: o scriitoare de succes, cu o relaţie sănătoasă şi plină de iubire, o grădină cu plante şi (în funcţie de versiunea jocului) o casă plină cu pisici şi căţei.

Tipa din Sims care mă reprezintă e creativă, găteşte bine şi are grijă de casă. Râde la glume, face faţă cu succes oricăror conversaţii şi nu-i niciodată încordată. Nu-i scapă nimic din mâini când e obosită şi nici nu intră într-o depresie când lucrurile nu merg aşa cum se aşteaptă. Se concentrează şi are o atitudine de învingătoare. E persoana mea ideală şi îmi place s-o îmbunătăţesc, pentru că ştiu că e din ce-n ce mai bună. Să văd toate lucrurile astea pe ecran e satisfăcător în nişte feluri în care viaţa n-are cum să fie: Pot să văd cum abilităţile simului meu se dezvoltă în „timp real", pe măsură ce indicatorul de deasupra capului ei se colorează, cum progresează de la un nivel la altul, până ce atinge apogeul vocaţiei alese.

Unui sim i-am dezvoltat atât de tare abilităţile, încât a atins nişte culmi intelectuale la care eu doar visez.

Pot să văd exact şi cât de bine îi merge într-o relaţie, dacă o glumă şi-a atins sau nu scopul, dacă partenerul e supărat pe mine, dacă sunt super bună prietenă cu vecinul de vizavi. Ştiu şi când prietenii se simt neglijaţi sau când nu mai suntem cei mai buni prieteni şi pot să creez şi să-i fac cunoştinţă cu partenerul perfect. Mai mult, ştiu şi de ce tipa din Sims cu care mă identific e ciufută: ori e obosită, ori vrea să facă pipi, ori îi e foame. În viaţa reală, de multe ori nici nu ştiu dacă-s nervoasă sau mi-e foame (de cele mai multe ori e varianta a doua ), dar în viaţa simului meu, pot să indentific rapid problema şi să-i îndeplinesc nevoile.

Nu-s întotdeauna atât de bună. Au fost perioade când am simţit că voiam să sabotez viaţa Emmei virtuale. S-o trimit la muncă atunci când e nervoasă, să ţip la partenerul ei când n-a spălat vasele, să uit să-i hrănesc pisica, copilul sau câinele (lucruri pe care sper că nu le-aş face în viaţa reală). Dar mi-e greu să-i fac asta. Mi-e greu să rănesc personale astea virtuale, chiar dacă nu există consecinţe de durată. E şi mai greu acum, că The Sims 4 (cea mai nouă versiune)a introdus o gamă de reacţii şi emoţii mult mai complicate. Simşii reacţionează într-un mod mult mai realist. De exemplu, dacă Emma virtuală e supărată pentru că e plictisită şi vrea companie, o să meargă la loc să se culce şi n-o să iasă din cameră până nu plânge ca să-şi revină. Chiar şi după ce face asta, s-ar putea să fie în continuare supărată şi să aibă nevoie de ceva timp ca să iasă din starea asta. Indiferent cât de tare îi distrug viaţa unui sim, vestea bună e că pot întotdeauna să o iau de la capăt cu altul, într-o casă nouă şi cu o carieră nouă.

Spre deosebire de joc, am un control foarte scăzut asupra vieţii mele reale. Nu mă simt ca un membru productiv al societăţii şi nici nu impun reguli. Presiunile şi influenţele din exterior îmi ghidează în mare parte drumul prin viaţă (sau nu, depinde de situaţie). The Sims poate fi văzut ca un vehicul pentru obsedaţii de control, pentru oamenii ca mine cărora le e greu să facă un pas în spate şi să admită că nu pot să controleze totul, pentru cei care nu simt că au un loc în societate. Nu pot să controlez fiecare minut al vieţii mele reale. Uneori trebuie să mă detaşez. În spaţiul jocului mă simt productivă, mai puţin când dau save, ies din joc şi mă întorc la viaţa mea reală. Numai atunci realizez cât de mult timp am „irosit", în loc să-mi ating idealurile cotidiene sau să lucrez la relaţiile cu cei din jur şi nu cu familia mea virtuală.

Deşi mă laud cu am atenţie distributivă când îi dau simului meu chesti de făcut şi-i îndeplinesc nevoile cu uşurinţă, la nivel personal n-am realizat nimic în tot timpul ăsta, în care m-am jucat, spre deosebire de Emma virtuală. Tot ce-am realizat a fost să stau în faţa computerului pentru câteva ore. E un pansament pentru chinul meu, pentru încercarea de-a duce o viaţă semnificativă şi productivă. Şi, de fiecare dată când trec la viaţa reală, mi se reaminteşte de lucrurile astea pe care nu le-am realizat. Am ignorat lista nesfârşită de lucruri pe care trebuie să le fac în favoarea unei vieţi false nesfârşite. În timp ce simul cu care mă identific şi-a terminat romanul şi l-a trimis la editură, eu n-am scris nici măcar un cuvânt. Dar nu orice joc mă face să mă simt atât de vinovată. Mă joc Borderlands şi sunt încă fericită după aia pentru că m-am aventurat într-o altă lume. Nu există o corelaţie reală între lucrurile pe care le fac pe Pandora, o planetă extraterestră plină de creaturi ciudate şi lucrurile pe care le fac în realitate. Nimic din ce găsesc acolo nu-mi dă senzaţia că ar fi trebuit să fac altceva atunci când ies din joc. Nimic de-acolo nu mă face să mă simt vinovată pentru ceea ce încă lipseşte din viaţa mea.

Aşa că, în timp ce The Sims îmi oferă un mod amuzant prin care să-mi proiectez dorinţa de-a avea o viaţă perfectă , îmi aminteşte totuşi că realităţile astea idealizate nu există. Că atunci când îmi petrec ore întregi în spaţiul ăsta fantastic în care pot să controlez totul, nu fac altceva decât să evit munca necesară pentru a-mi pune în mişcare viaţa adevărată. Mă întreb dacă jocul mă va captiva la fel de tare când voi călca pe urmele Emmei din spaţiul virtual, un personaj curajos, deschis şi în mare parte fericit sau dacă îndeplinirea obiectivelor din lumea reală va avea acelaşi efect evervescent care dă dependenţă. Dacă nu, The Sims îmi va fi alături în continuare.

Toate pozele de Emma Fissenden

Citeşte mai multe despre jocuri:
The Sims a fost jocul care m-a transformat într-un sociopat virtual Max Payne a fost jocul care mi-a înțeles depresia Un budist totalitar a învins jocul Sim City