FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Am cules peyote în deşertul mexican

Când senzaţiile atingeau punctul maxim, simţeam zvâcnirea aia familiară pe care eu o asociez cu psihedelicele.

În toamna lui 2012, mi-am părăsit apartamentul din Mexico City şi am călătorit timp de nouă ore prin deşertul Chihuahua ca să culeg ilegal nişte peyote.

Am crescut în Connecticut şi am auzit vag de halucinogenul ăsta, dar nu am auzit de nimeni care să-l şi folosească. Pe atunci nici nu eram sigur cum arată. Deşi, ca orice adolescent, experimentasem deja cu majoritatea psihedelicelor înainte să termin liceul, peyote era singurul care mă fascina.

Publicitate

Aşa că, atunci când amicul meu Luis mi-a spus că a auzit el de un loc retras din Mexic unde oamenii se duc ca să culeagă cactuşi psihedelici şi să se tripeze în deşert, n-am stat deloc pe gânduri.

Zona în care creştea peyote-ul sălbatic în Mexic, în 2008. Hartă a fost încărcată de utilizatorul Wikimedia Xtabay.

Denumirea ştiinţifică a plantei peyote este Lophophora williamsii. Creşte sub pământ şi doar coroana este vizibilă la suprafaţă. Gustul său puternic şi amar face ca majoritatea animalelor să-l evite, dar tribul mexican Huichol îl foloseşte pe post de ofrandă, ca să-şi inducă halucinaţii în timpul ritualurilor religioase.

Membrii tribului Huichol cred că planta le oferă puteri tămăduitoare şi le permite să intre în contact cu zeii lor, conform lui Jay Fikes, un profesor de antropologie pensionat, de la Universitatea Yeditepe, din Istanbul. Religia Huichol este animista, ceea ce înseamnă că membrii tribului cred că toate vietăţile au un suflet, ceea ce înseamnă că şi peyote-ul are un suflet şi un rezervor de înţelepciune din care se pot adăpa.

Totuşi, de ce te tripează peyote-ul? Dr. John Halpem, asistent universitar la catedra de Psihiatrie a Harvard Medical School şi probabil cel mai remarcabil cercetător care studiază peyote-ul în prezent, spune că planta de cactus „conţine mescalină, un halucinogen psihedelic clasic pe bază de etilamină."

Peyote-ul a fost descoperit pentru prima dată de medicii occidentali pe la sfârşitul anilor 1890, dar a fost declarat ilegal în Statele Unite, în 1970, prin intermediul pachetului de legi intitulat Comprehensive Drug Abuse Prevention and Control Act, în care se concluziona că peyote-ul nu are nicio întrebuinţare medicinală. Legile mexicane permit doar celor din tribul Huichol să culeagă şi să deţină peyote, adică e ilegal pentru oricine altcineva. Numai că faptul ăsta nu i-a oprit pe unii turişti să facă o afacere din comerţul ilegal cu peyote.

Publicitate

O pictură indiană yam, realizată de Jose Benitez Sanchez, inspirată de o viziune cauzată de peyote. Foto via utilizatorul Flickr Lynn (mama lui Gracie).

Real de Catorce, locul unde îşi desfăşurau ritualurile cei din tribul Huichol, a devenit un punct important pe harta comerţului cu peyote şi o destinaţie de pelerinaj pentru psihonauţii aspiranţi. Cândva un oraş minier aproape părăsit, Real de Catorce (de obicei doar „Real" şi pronunţat „ray- ahl") e situat pe un platou la vreo trei kilometri altitudine, pe teritoriul statului San Luis Potosí. Populaţia oraşului a scăzut masiv de la 40 000 la sfârşitul secolului XIX (când extracţia de argint era la apogeu) la mai puţin de o mie de locuitori permanenţi, după ce exploatările miniere au luat sfârşit în 1893.

Oraşul îţi oferă o panoramă nesfârşită a deşertului şi e plin de clădiri în stilul vestului sălbatic, unele abandonate, altele restaurate. Numai că foarte puţini vin în Real ca să admire peisajul. Majoritatea vin aici ca să se tripeze cu cactusul local. În ultimii ani, s-a vorbit despre turismul specific din Real peste tot, atât la NPR cât şi la Naţional Geographic. Comerţul cu cactuşi susţine economia locală: cafenelele, hotelurile şi barurile.

Realul şi peyote-ul au devenit notorii în rândul droghiştilor amatori de experimente după ce antropologul, scriitorul şi mentorul New Age Carlos Castaneda a publicat The Teachings of Don Juan: A Yaqui Way of Knowledge în 1968.

În cartea sa, Castaneda pretinde că ar fi învăţat de la un şaman Yaqui cum să se folosească de peyote ca să exploreze „o realitate paralelă" şi pentru să descopere nişte adevăruri ascunse despre societatea modernă şi nefericirea ei inerentă. În scrierile sale, Castaneda povesteşte nişte chestii fantastice precum atunci când a vorbit cu un coiot, s-a transformat în cioară şi a învăţat să zboare. Genul ăsta de relatări i-au făcut pe majoritatea academicienilor de rând să-i ignore lucrările, dar în schimb le-au stârnit interesul oamenilor cu adevărat interesaţi să devină devină ciori şi să planeze pe deasupra deşertului.

Publicitate

Eu şi Luis ne hotărâsem să verificăm chestiile astea. Aşa că, la câteva zile după ce mi-a povestit toate astea, ne-am urcat într-o căcat de maşină vechi de zece ani şi am întins-o spre Real.

În ultimele două ore am condus pe cel mai denivelat şi prăfuit drum de 30 de kilometri din lume, cu o viteză de 15 kilometri la oră ca să nu futem şasiul maşinii. Se ridicase atât de mult praf că abia vedeam.

După călătoria aia care aproape că ne-a rupt spatele, ne-am pus la o coadă de vreo doi kilometri la intrarea într-un tunel prin care nu putea trece decât o maşină o dată. Tunelul ăla, numit „Ogarrio," trece printr-un munte şi e singura cale de acces în Real cu maşina.

Fotografie realizată de utilizatorul Wikimedia Peter A. Mansfeld.

Prin centrul Realului convieţuiesc o grămadă de subculturi care se amestecă între ele de-a lungul străzii principale. Tipi în vârstă cu bărbi gri şi teorii psihedelice se tutuiesc cu adolescenţii mexicani din oraş, în timpul petrecerilor din weekend, unde obişnuiesc să bage shot-uri de mescal, pentru că s-au plictisit să tot meargă la plajă în Tulum. Turiştii care vin în Real fie închiriază camere pentru câteva zile, fie închiriază câte un apartament şi stau câteva luni, şi se duc frecvent în deşert şi mănâncă peyote, şi-şi închipuie că-s în mijlocul unei călătorii spirituale sau ceva.

Poţi să cumperi cactusul de la localnici sau să încerci tot felul de jeleuri, băuturi şi balsamuri de peyote, care s-ar putea sau nu să-ţi dea tripuri. Dar tot farmecul călătoriei e să te duci tu în deşert şi să-l culegi cu mâna ta.

Publicitate

Zona unde peyote-ul este cel mai abundent este deşertul din jurul oraşului, în special în preajma Staţiei 14. Drumul cu maşina durează cam o oră, numai că pantele sunt prea abrupte pentru o maşină normală.

Am prins un drum pe o „camionetă," care arata ca un Range Rover, dar era folosită pe post de autobuz. Înăuntru încăpeau opt pasageri, şi mai încăpeau încă opt pe maşină. Eşti mai în siguranţă înăuntru, dar de afară vezi peisajul şi simţi briză. Noi am mers pe maşină şi am tot admirat priveliştile şi măgarii morţi de pe marginea drumului.

Pe parcursul călătoriei, am stat de vorbă cu oameni care voiau să viziteze deşertul de ani de zile şi se documentaseră foarte bine despre peyote şi tribul Huichol. Mai erau şi oameni (ca mine) care călătoreau prin Mexic şi auziseră de peyote-ul din deşert şi se gândiseră să-l încerce.

Real de Catorce. Fotografie realizată de utilizatorul Flickr robin robokow.

Camioneta s-a oprit şi ne-am împrăştiat cu toţii. Uite că ajunsesem în sfârşit eu şi cu Luis în deşertul mexican, şi habar n-aveam după ce ar trebui să fim atenţi. Credeam că o să ne fie evident ce-avem de făcut odată ajunşi la faţa locului, da' nu era cazul. N-aveam nici unelte, nici provizii şi nici măcar un indiciu.

„Uhm, ai idee cum arată peyote-ul?" am întrebat eu.
„Nu. Tu?" mi-a răspuns el.
„Nope," i-am zis. „Ai semnal pe telefon?"
„Nu. Căcaaat," mi-a zis Luis.

Din moment ce-i ilegal să culegi peyote, şoferii nu-ţi dau nicio informaţie, ba chiar se fac că nu ştiu ce ai putea să cauţi tu în deşert.

Publicitate

Ne-am plimbat un pic, simţindu-ne ca nişte proşti în timpul ăsta. După asta, am văzut un tip solid cu ochelari cu lentile tip oglindă, care încerca pământul cu un băţ. Îl chema Leon şi era proprietarul unei pensiuni în Monterey. Venea în mod regulat în Deşertul Chihuahua ca să culeagă peyote, că mai apoi să-l vândă oaspeţilor lui. Ca un adevărat tovarăş într-ale drogurilor, ne-a explicat cum să culegem cactuşii halucinogeni.

Cactuşii tineri sunt de mărimea unei mingi de golf şi au între cinci şi zece ani. Cactuşii maturi sunt de mărimea unei mingi de baseball şi pot avea până la 20 de ani. Cactuşii mari sunt uşor de găsit, dar localnicii zic că cei mai tineri au efecte mai puternice.

Peyote. Fotografie realizată de utilizatorul Wikimedia Kauderwelsch.

La început, Leon găsea peyote peste tot, doar arunca o privire asupra terenului. Eu şi Luis eram în patru labe şi tot nu vedeam nimic. Odată ce am găsit o coroană, Leon a venit şi ne-a ajutat să îndepărtăm uşor pământul şi să slăbim rădăcina cactusului cu un cuţitaş. Nu poţi să îi culegi cu mâinile goale, pentru că pământul e uscat şi tare. Peyote-ul creşte undeva la vreo 3-7 centimetri sub pământ. Când Leon a smuls cactusul din pământ, l-a păstrat întreg şi i-a lăsat rădăcina intactă, ca să poată să se regenereze. După ce a îndepărtat cactusul, a acoperit rădăcina cu pământ. Lucrul ăsta e foarte important, pentru că în Real cactuşii sunt culeşi mai repede decât se pot regenera în totalitate.

Leon ne-a sfătuit să nu-l spălăm şi să nu-l curăţăm decât atunci când suntem pregătiţi să-l mâncăm, pentru că se usucă repede. După ce-l cureţi, pe interior e verde, strălucitor, şi umed, şi are culoarea şi textura unui ardei gras verde.

Publicitate

După ce am curăţat coaja dură şi am clătit pulpa cu apă, Leon ne-a avertizat că peyote-ul are un gust „mult mai rău decât ciupercuţele." Dar după ce l-am mâncat pe primul, nu mi s-a părut aşa rău. Spre deosebire de ciupercuţele magice, peyote-ul nu miroase şi nici n-are gust de căcat. Are doar un gust amar. Totuşi mi-a uscat tare de tot gura.

Am mâncat peyote pe stomacul gol pentru că voiam să am cea mai puternică experienţă posibilă. Leon ne-a spus că dacă vrem să avem un trip marfa, trebuie să mâncăm undeva între opt şi 12 „nasturi." După ce-am înghiţit vreo doişpe, mă simţeam plin.

Mi-am dat seama că mă tripez atunci când i-am auzit pe Leon şi Luis vorbind şi a trebui să mă concentrez foarte tare ca să-mi dau seama ce zic şi ce aş putea să le răspund. Din fericire, n-am vorbit foarte mult. Dar totul era amplificat. Mie-mi era din ce în ce mai sete, deşertul era din ce în ce mai fierbinte, iar pământul era din ce în ce mai tare. Nu mai era greu de înţeles de ce membrii tribului foloseau peyote pentru a-şi amplifica experienţele religioase.

Dr. Halpern mi-a spus că respectivul cactus „acţionează probabil că majoritatea halucinogenilor. Se presupune că afectează un receptor de serotonină, numit 5-HT2A, care poate induce agonie. Receptorul ăsta are trei poziţii: închis, deschis şi deschis-cu-efecte-psihedelice. Credem că funcţionalitatea receptorului este componentă esenţială a experienţei psihedelice. Efectul durează între opt şi 12 ore, la doza maximă, care înseamnă 400 de miligrame de peyote, conţinând între unu şi trei la sută mescalină."

Publicitate

„Când eşti pe peyote, resimţi emoţiile în stare brută," spune Dr. Fikes. El îşi aminteşte că a văzut un taur sacrificat în timpul unui ritual, cât timp era pe peyote şi s-a trezit că i se tăie respiraţia.

Structura chimică a mescalinei, principală substanţa psihoactivă din peyote. Imagine via utilizatorul Wikimedia Cacycle.

Timp de şase ore, peyote-ul s-a revărsat asupra mea în valuri.

Câteodată mă simţeam puţin rău, dar asta se poate să fi fost din cauza căldurii şi a deshidratării. Când senzaţiile atingeau punctul maxim, simţeam zvâcnirea aia familiară pe care eu o asociez cu psihedelicele. Simţeam că aud puştiul.

Primele câteva ore s-au simţit ca un vis şi nu prea mă puteam concentra pe nimic. Ultimele ore au fost mai lucide, iar experienţa în sine nu a avut un început bine definit, un punct culminant sau un sfârşit. Încă resimţeam efectele onirice şi senzaţia de plutire ziua următoare.

Camioneta era goală la drumul de întoarcere aşa că ne-am întins pe ea şi am început să ne holbăm la cer în timp ce ne ţineam de o bară. Îmi simţeam corpul super relaxat şi nu prea avem chef de vorbă. Simţeam că mă arde soarele, dar nu prea îmi pasă. Era greu să rămân concentrat pe ceva mai mult de câteva minute.

Nu mi-a plăcut când a trebuit să ne întoarcem în oraş şi lăsăm în urma vibe-urile relaxante pe care le-am resimţit stând întinşi pe camionetă. Am făcut schimb de date de contact cu Leon, iar el ne-a invitat să venim să stăm la pensiunea lui, cândva. Sună bine, dar ştiam amândoi că n-aveam să-l mai revedem vreodată.

După câteva ore de umblat printre ruinele Realului, am ajuns la concluzia că nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem în Mexico City. Mai culesesem nişte peyote ca să putem să luăm şi cu noi, dar la un moment dat, Luis – chiar el care venise cu ideea să mergem în deşert şi să mâncăm peyote – începuse să se îngrijoreze că s-ar putea să ne tragă pe dreapta poliţia.

Aşa că m-a obligat să-mi arunc ultimii nasturi pe fereastră. Experienţa religioasă sau nu, peyote-ul te face să fii şi un pic paranoic.

Urmăriţi-l pe Laurel Tuohy pe Twitter.

Traducere: Mihai Niţă

Citește mai multe despre psihedelice:
Un expert în ciuperci halucinogene crede că sunt fiinţe extraterestre Vrăjitorul drogurilor psihedelice, care a avut cel mai mare laborator de LSD din Brighton De ce e salvia atât de specială și înfricoșătoare?