FYI.

This story is over 5 years old.

Știință și tehnologie

Am dezasamblat electronice cu tâlharii din București

Hoţii îţi reciclează telefonul ca să nu-ţi ajungă în ficat.
Fotografie de George Popescu

Ecranul de pe care citeşti acest text conţine otrăvuri care, în cantitatea potrivită, te pot trimite de-a pururea în lumea virtuală a celor care dau ortul popii. Electronicele duc în măruntaiele lor tot felul de necazuri: mercurul din circuite îţi poate prăji creierul instant, iar cât ai bea un pahar cu apă - arsenicul din microcipuri ţi-ar putea transforma ficatul în pateu. Nu ţi-ar fi bine nici cu cadmiul sau cromul hexavalent, ambele campioane cancerigene. Dar, în România, toate substanţele astea au şanse să nu ajungă în apă sau în aer, datorită unor infractori.

Publicitate

În trei mari oraşe există ateliere unde tone de deşeuri electrice şi electronice sunt demontate piesă cu piesă şi trimise la reciclat de hoţi, de tâlhari sau de mărunţi traficanţi de droguri ajunşi din băieţii răi ai ţării, băieţii buni ai Planetei. Ei curăţă patria de cadmiu, de mercur şi de crom hexavalent. Un fel de sanitarii pădurii în versiunea hi-tech.

Printre circucite, bobine şi cabluri, oamenii de aici ajung într-un fel de purgatoriu, o anticameră a închisorii, pentru că de ani de zile intanţele de judecată din România dau de ales infractorilor ca, în locul puşcăriei, să aleagă munca în folosul comunităţii într-un atelier de dezmembrat deşeuri electrice şi electronice. Astfel, pentru sute de infractori, anual, munca nu înnobilează neapărat, dar cu siguranţă eliberează. Şi pentru că din 2007 judecătorii români decid că a face ţăndări tone de casetofoane vechi, telefoane, laptopuri şi televizoare este o pedeapsă la fel de chinuitoare ca puşcăria, am mers şi eu la muncă să văd cum e.

Un condamnat pentru tâlhărie, furt sau trafic de droguri dezasamblează zilnic zece kilograme de electronice. Fotografie de George Popescu

În depozitul unei foste fabrici ceauşiste am găsit zece oameni hăcuind un calculator. Sunt toţi pe mute. Şed aplecaţi deasupra a unei mese numită banc de lucru şi nu scot o vorbă, de parcă ar fi la pescuit, iar bancul de lucru ar fi de fapt un banc de peşti ce nu trebuie speriaţi, ca să muşte din momeală. Îmi pun şorţul pe mine şi mă aşez la masa condamnaţilor. Pe unul dintre ei parcă îl ştiu din vedere. Şi s-ar putea să îl ştii şi tu, de pe la bere, din Centrul Vechi din Bucureşti. Dragoş a fost barman într-unul din cele mai vestite cluburi din zona Lipscani. Asta până când l-a săltat poliţia pentru o infracţiune care sună grav, dar care a fost de fapt o găinărie: trafic de droguri.

Publicitate

„A fost ca în filmele cu proşti. Neavând o educaţie mafiotică, am vândut două pastile de Ecstasy taman unui poliţist". Acum câţiva ani, Dragoş nu avea o educaţie mafiotică, dar avea una narcotică. Le încercase pe toate, cu excepția injectabilelor. „Şi când zic «toate», mă refer chiar la toate, de la aurolac la LSD". Dintre kilogramele de substanţe care i-au trecut prin mână în şase ani, lui Dragoş i s-a tras necazul de la două amărâte de boabe.

În vremea aia, „Crima Organizată" deznoda o reţea uriaşă de traficanţi de Ecstasy. Un caz mamut cu o mie de persoane implicate, o nebunie care reuşise să ridice în biroul procurorilor zgârie nori de dosare. În fiecare zi se făceau arestări pe bandă rulantă, sute de oameni ajunseseră deja în beciul poliţiei, iar alte câteva sute intrau în atenţie pentru că, pe măsură ce unul pica, alţii erau turnaţi. Toată lumea pâra pe toată lumea pentru câţiva ani mai puţini de puşcărie.

„Aşa că, până la urmă, căcatul rostogolindu-se, s-a ajuns şi la mine". Iar la el Poliţiştii chiar şi-au dat interesul şi au infiltrat un agent sub acoperire în barul unde lucra. „Cel despre care aveam să aflu că e poliţist era un cocalar şi chiar aşa se recomanda, ca fiind un cocalar din Constanţa care mai vinde Ecstasy prin cluburile de pe litoral. Fumam iarbă cot la cot cu el. Eu şi astăzi cred că el chiar era un cocalar din Constanţa care vindea Ecstasy în cluburile de pe litoral, numai că în timpul liber mai era şi poliţist".

Publicitate

Dragoş, un fumător de „cuiuţe" ajuns la ciocan. Fotografie de George Popescu

Poliţistul i-a cerut într-o zi două pilule. I le-a dat şi asta a fost tot. A fost arestat şi condamnat la muncă în folosul comunităţii în atelierul de dezmembrări. „Atelierul ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în tot ce înseamnă serviciul de probaţiune din România". Iar „serviciu probaţiune" înseamnă şi faptul că trebuie să meargă din când în când la Centrul Antidrog din Târgovişte. „Are sediul la şcoala de copii retardaţi. Nu am nimic cu săracii, dar de fiecare dată când trec pe acolo mă deprim instant".

Testele pe care le face acolo trebuie să demonstreze că s-a lăsat de droguri. Şi s-a lăsat. Nu de toate. „La marijuana am ieşit de fiecare dată pozitiv. Pentru că la iarbă nu vreau să renunţ, cu toate riscurile. Dacă mă vor aresta pentru asta, voi cere azil politic într-o ţară unde iarba e legală". Până dosarul său va ajunge iar în fața judecătorului care verifică cum s-a purtat în acest timp, Dragoș zice că marijuana îl ajută la „destresare". Că cică are ADHD, o tulburare despre care manualul scrie că se manifestă prin „imposibilitatea de a se concentra asupra unui anumit subiect sau a unei anumite acţiuni".

Mai există în viața lui o acţiune la care nu s-a putut concentra: facultatea. A început doar opt facultăţi. Mi-e şi lene să le enumăr pe toate, d-apăi să mă gândesc că el s-a dus de opt ori conştiincios cu dosarul la opt secretariate. Mai întâi a fost la Construcţii Civile. Apoi a zis că de fapt clădirile nu sunt de el, aşa că a intrat în clădirea de la ASE, la Managementul economic. A intrat pe o uşă şi a ieşit pe cealaltă, pentru a intra pe uşa de la matematică-informatică. Apoi matematica s-a transformat în Marketing, ca să înveţe acolo că i-ar prinde mai bine Facultatea de Ştiinţe Aplicate. Iar ştiinţele i s-au aplicat aşa de bine pe suflet, că a sărit fix în diagonala opusă. Filologia. A dat la româno-portugheză, fără să ştie boabă de portugheză. Dar, chiar dacă nu are studii, Dragoş pare să aibă perseverenţă. Iar lucrul ăsta îl ajută cel puţin în atelier.

Publicitate

Sunt înarmat cu o şurubelniţă electrică şi mi se cere să ucid un video player. Fotografie de George Popescu

„Aceasta este o şurubelniţă în cruce. Se cheamă «în cruce» pentru că, dacă o secţionăm, ne dă acest semn". Hârşşşt-hârşşşt. Pe lemnul bancului de lucru maistrul îmi desenează o cruce, iar eu exclam conştiincios: „Cru-ce!". Îl cheamă Eugen Neacşu şi este împăratul dezmembrărilor din atelier. Îmi ţine un instructaj plin de platitudini, de genul „nu sărim peste bancul de lucru, mergem pe lângă el". Omul e obligat însă să o facă. În atelier vin tot soiul de oameni de la maeştri electronişti, ca el, la maeştri habarnişti. „Pe unul l-am pus să măture şi m-a întrebat cum se face. Nu mai ţinuse o mătură în mână în viaţa lui".

Eugen Neacşu a fost electronist la o fabrică din Balta Albă. De fiecare dată când vezi un avion pe cer e posibil ca piese făcute de Eugen să zboare odată cu el. Făcea module pentru avioanele de vânătoare până când, în nebunia tranziţiei, cineva a pus zăvorul pe întreprinderea lui care a rămas aşa, în paragină, cu scaieţi crescând pe acoperiş, ca ciupercile pe un trunchi putrezit în pădure. Astfel, Eugen Neacşu nu mai face componente pentru nimic, ci îi învaţă pe alţii cum să distrugă componentele făcute de alţii.

Cum ar fi VHS-ul pe care tomai mi-l pune în braţe. E un model din ăla pentru care părinții noști erau în stare după Revoluţie să vândă casa, un video player în fața cărora, în anii 90, o ţară întreagă îşi dădea coate să-l vadă pe Rambo cum se pogoară din lumea capitalistă. Mi se face milă brusc de bătrânul VHS, aşa că-i dau un nume înainte să-l ucid: Vasile-Horia-Sandu. Îl defac cu grijă, de parcă nu ar trebui să-l demontez, ci să-l repar. Tipul din dreapta mea îmi observă migala exagerată şi-mi spune de parcă ar vreasă mă consoleze. „Las ' că-i deşeu. De-şeu!".

Publicitate

Îl cheamă Cătălin, are 22 de ani şi a ajuns aici după ce a fost condamnat pentru tâlhărie. „Sunt nevinovat!", spune şi apasă butonul play al propriului său filmul.

Cătălin trebuie să muncească 180 de ore, pentru că s-a lăsat înjunghiat în cuţit cu servieta unui trecător. Fotografie de George Popescu

„Eram într-o noapte. Eu-beat. M-am oprit, vă rog să mă scuzaţi de exprimare, să-mi fac nevoile, pe stradă". Nu l-a scuzat însă un bărbat care trecea pe acolo şi s-a luat de el, că nu i-e rușine? Cătălin a scos cuţitul şi a urmat ceva de necrezut. Mă simt nevoit să-l citez exact pe Cătălin, pentru că e atât de puţin credibil încât, dacă o să citești cu ale mele cuvinte, s-ar putea să nu mă crezi. „Eu ţineam cuţitul spre el şi el cu servieta mă lovea în cuţit". Deci omul i-a înjunghiat lui cuţitul cu servieta, lucru care l-a speriat pe Cătălin şi a luat-o la fugă.

Ghinionul a fost că agresorul cu servietă mai era şi avocat, aşa că şi-a pus roba pe el şi s-a reprezentat singur în instanţă. Acolo a ştiut exact ce să zică ca să-l înfunde pe Cătălin pentru tâlhărie şi să producă necazul în familie. Cel mai greu i-a picat lui taică-su, care chiar e poliţist. Un fel de poliţist era şi Cătălin înainte de noaptea aceea. Stătea toată ziua cu ochii pe ecranele camerelor de supraveghere dintr-un hypermarket şi pândea infractori. Chiar avea talent. Odată a prins „o ţigancă care balotase sub fustă baxuri de gumă de mestecat de cinci milioane de lei". Îi încăpuse între picioare atâta gumă încât, dacă ar fi existat o gură suficient de mare cât să mestece toată cantitatea aia de ciungă, cu siguranţă ar fi făcut un balon cât să-l înalţe pe Cătălin la cer cu tot cu hipermarket. Instanţa l-a condamnat la 180 de ore de muncă în atelier. „Asta e. Merit. Mi-am făcut-o cu mâna mea".

Publicitate

Fotografie de George Popescu

„Asta ce e?", îl întreb pe Cătălin și-i arăt o bucată de metal care, pentru ochiul meu nepriceput putea fi şi cupru, şi fier, şi aluminiu, şi inox. „Inox", spune deja cu ochiul format. Lucrez la dezmembrarea VHS-ului Vasile de aproape o oră şi pare că nu se mai termină. Regula de bază e că o piesă mică are întotdeauna în interior o piesă şi mai mică, iar o piesă şi mai mică va avea inevitabil o piesă şi-mai-şi-mai-mică. Munca devine de-a treptul enervantă când deşurubezi un câcăţel de jumate de deget care conţine în el mai mulţi câcăţei de plastic, de inox, de aluminiu şi de cupru. Aşa că trebuie să îl desfaci şi să pui cuprul la cupru, inoxul la inox, plasticul la plastic, aluminiul la aluminiu, indiferent dacă piesa e mică cât puţa de furnică. Mă simt de parcă cineva mi-a dat o periuţă de dinţi şi m-a trimis să spăl Autostrada Soarelui. Până la urmă, cam asta e şi ideea cu munca de aici. Trebuie să simţi penitenţa, judecătorii nu te pot trimite să munceşti ca actor de filme porno

Mă simt de parcă cineva mi-a dat o periuţă de dinţi şi m-a trimis să spăl Autostrada Soarelui. Până la urmă, cam asta e ideea cu munca de aici. Trebuie să simţi penitenţa.

Cei care termină treaba aici chiar răsuflă uşuraţi. Cum e cazul lui Andrei, care tocmai îşi ia pe el haina și ne privește cu un rânjet de satisfacţie. „Gata!", spune şi-şi scutură umerii ca boxerii înainte de luptă, de parcă cele 120 de ore de atelier s-ar fi lipit de spatele lui ca scotchiul. „Să nu vă aud că-mi ziceţi «La revedere!»". Ha ha ha! Râd şi mă gândesc că omul şi-a repetat câteva zile replica asta, ca să ne-o arunce acuma, după ce şi-a ispăşit toate orele de lucru. „Mai e un loc, unde nu se zice «La mulţi ani»". Ha! Ha! Ha! Râd şi eu, râde şi Cătălin fiul de poliţist, râde şi Dragoş, traficantul de droguri, dar parcă mai tare râde un tip la vreo 30 de ani din colţul bancului de lucru. Dintre toţi, el e campionul la număr de ore de atelier. Are de făcut patru sute. Îi zice Daniel, e un fost mecanic auto şi e aici pentru că a furat două laptopuri. Astăzi, nu le mai fură, doar le dezmembrează.

Publicitate

Disecţie şi delete. Electronicele sunt etalate pe pereţii atelierului precum trofeele de vânătoare. Fotografie de George Popescu

Modelul de reeducare prin munca de reciclare a fost adus în România după un experiment reuşit în Elveţia. Cei care s-au chinuit ani de zile să convingă magistraţii români că pedeapsa asta printre deşeuri electronice e mai bună decât puşcăria sunt nişte membri ai Fundaţiei pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare.

„În primul rând, munca în folosul comunităţii ca variantă la puşcărie e varianta cea mai ieftină pentru pedepsirea unui infractor. Încarcerarea e o agresiune asupra individului de către societate, ca urmare a agresiunii individului către societate. Oricât de civilizată e o puşcărie, marcheză individul şi costurile cu reintegrarea lui în societate după ce l-ai extras de acolo pot fi uriaşe", spune Alin Păun, directorul executiv al fundației care a înființat printr-un grant româno-elvețian ateliere de genul acesta în București, în Timișoara și Brașov.

Alin Păun, directorul fundaţiei care a pus infractorii la muncă. Fotografie de George Popescu

Anual, atelierele fundaţiei reuşesc să pună la loc sigur câteva sute de tone de deşeuri electrice şi electronice extrem de periculoase. Munca acestor condamnaţi e cu atât mai valoroasă cu cât România se află pe ultimul loc în Uniunea Europeană la reciclarea mizeriei hi-tech. Doar unu la sută din cantitatea totală de deşeuri produsă de români este reciclată, restul ajunge aiurea pe câmpii, iar de acolo în ficaţii noştri.

Dar atelierele mai fac ceva sănătos. Pentru mulţi dintre condamnaţii de la bancurile de lucru, să ai un serviciu nu li se mai pare chestie de speriat. După sutele de ore de deşurubat carcase, doamna „muncă" se pogorăşte peste ei şi le zâmbeşte galeş ca o zână bună. Aici, la atelier, ajung să aibă adevărate revelaţii. „E prima dată când se trezesc după un orar fix şi vin la muncă organizat. Şi-mi zic entuziasmaţi: «Ştiţi ceva? După ce termin aici, eu chair aş putea să mă angajez!", povestește Alin.

România se află pe ultimul loc în Uniunea Europeană la reciclarea mizeriei hi-tech. Doar unu la sută din cantitatea totală de deşeuri produsă de români este reciclată, restul ajunge aiurea pe câmpii.

Pe bancul de lucru, VHS-ul Vasilică şi-a vărsat ultima piuliţă la cutia de piuliţe şi a dispărut în cenuşa istoriei. Fierul lui e aranjat la locul fierului pentru reciclat, inoxul e la inox, iar plasticul la plastic. Diferenţa între VHS-ul Vasilică care nu mai trebuie nimănui şi ustensila asta cu ecran care îţi trebuie ţie acum să citeşti acest text nu e dată de materialele din care e făcut. Şi unul şi altul conţin fier, inox, aluminiu şi cupru.

Diferenţa o face felul în care oamenii au aranjat aceste elemente astfel încât să formeze un circuit perfect. Iar condamnaţii de la atelierul de reciclare fac mai mult decât să pună fierul la fier, inoxul la inox şi cuprul la cupru. Îşi caută ei înşişi locul perfect în circuit.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre deținuții români:
În pușcăriile din România se bea apă filtrată prin șervețele umede Ţinute de deţinute Cum e să faci pârnaie pentru posesie de droguri Am vorbit cu deținuții de la penitenciarul Aiud despre libertate