Am fost la licitaţia maşinii lui Ceauşescu

Sunetul banilor virtuali. Oficialii îmbrăcaţi ca nişte „maitre". Eleganţă amestecată cu haine de pe stradă. E prima licitaţie la care particip, dar una importantă: pe lunga listă de obiecte este limuzina Paykan Hillman-Hunter (Chrysler) a lui Ceauşescu, făcută cândva cadou de şahul Iranului, Reza Pahlavi. Fiind multe obiecte, operaţiunea durează enorm, iar licitarea celor câteva sute de băuturi, bijuterii, tablouri, jucării şi chestii ornamentale ţine până după ora zece seara. E o lume nouă, stranie, cu reguli proprii. Participă oameni de tot felul şi am surpriza să mă întâlnesc cu o prietenă din copilărie, care vine regulat doar pentru spectacol şi pentru a se culturaliza: „Păi, câtă cultură generală n-am căpătat aicea! Mai mult decât am obţinut din ce am citit."

Vin şi atârnători, desigur, pentru paharele de vin gratis şi pentru cafele. Vin şi aspiraţionali, şi snobi, pentru că e o chestie să te afli într-un loc în care zboară miile de euro prin aer şi se tranzacţionează lucruri care au aparţinut unor persoanaje din foste sau actuale înalte societăţi. Dar mare parte dintre cele aproximativ două sute de persoane aflate în sală la momentul începerii licitaţiei sunt agenţi care funcţionează ca intermediari pentru cumpărători ce vor să rămână anonimi. Rânduri întregi de scaune sunt ocupate de diferiţi oameni care vorbesc la handsfree-uri, cu liste în mână.

​

Zâmbărețul Vlad. Foto: Mircea Topoleanu

Mai întâi se pun la bătaie sticlele de vin şi de whisky. De tăriile respective, provenite din distilerii care produc pentru puţini, la preţuri mari, nu am auzit în viaţa mea. Vinurile sunt franţuzeşti. Unele se vând, altele nu. La fel şi whisky-urile. „Mă pregătesc să adjudec", spune zâmbăreţul Vlad, care conduce, îmbrăcat în haine de gală, licitaţia. În total, la cârma ei se vor afla, până la sfârşit, trei persoane. Vlad prezidă primul val masiv, băuturile şi o bună parte din bijuterii. După el a urmat o colegă pentru tablouri şi chestii ornamentale, iar cireaşa de pe tort, maşina lui Ceauşescu, a fost licitată de un al treilea.

Ca strategie de marketing, obiectele sunt scoase la vânzare cu epitete gingaşe, menite să le dea un ştaif în plus: „delicatul" pandantiv de argint, „impresionantul" colier, „simpaticul" pandantiv de aur. „Nu mai stau, mă grăbesc. Mai aştept o clipă…", spune cu glas insinuant Vlad, gata să dea cu ciocanul în taburet. „Impresionantul" lucru se vinde. Urmează un „elegant ceas de damă".

„Îmi pare rău, trebuia să fiţi mai vocal, eu conduc această licitaţie", se răţoieşte cu calm Vlad la o persoană din sală, care protestează că licitaţia a decurs prea repede şi nu a apucat să-şi dea seama că obiectul dorit s-a vândut.

Obiectele dorinței

Mulţi din sală recurg la şmecherii, aşteaptă până în ultima clipă, chiar înainte ca Vlad sau colegii lui să dea cu ciocanul în masă, şi abia atunci ridică paleta. Un obiect care pare nedorit şi gata-gata să fie trimis înapoi în magazie, lângă altele care nu s-au vândut, se dovedeşte de fapt râvnit de patru sau cinci licitatori, care aşteptau vicleni în sală. Obiectul nu se poate opune, iar valoarea sa urcă, până la urmă, la cote nebănuite. Pe măsură ce licitaţia înaintează şi vremea curge, se întâmplă fenomenul din clasele de liceu. Lumea se plictiseşte sau apare cheful de socializare şi oamenii încep să vorbească între ei. Zumzetul creşte şi mă aştept ca din moment în moment vreun reprezentant Artmark să bată cu linia în catedră şi să strige: „Linişte, vă rog!" La tablouri, când se trece la licitarea lor, situaţia e mai problematică: multe nu se vând. Urmează tot felul de obiecte ornamentale, din argint, clopoţele de birou, până la port-cărţi de vizită. O agentă din faţă mea, care vorbeşte la telefon cu un client, ratează la mustaţă să liciteze pentru o cutie de bijuterii. O aud cum şuşoteşte cu clientul în hands-free: „S-a dat! S-a grăbit (despre tipa care conduce licitaţia) ca fata mare la măritat. Stai aşa, că oferă altceva!", spune ea în telefon. Are noroc. O cutie aproximativ la fel este licitată peste două reprize şi reuşeşte să pună mâna pe ea.

E târziu, spre ora zece, şi a mai rămas de licitat doar maşina lui Ceauşescu. Este adus un băiat nou, care va face jocurile. Sala s-a mai eliberat, nu au rămas decât cei interesaţi de aura mistică emanată de obiectul dăruit de ultimul şah al Iranului ultimului dictator al României. În sală sunt câteva persoane cu fizionomie persană, probabil iranieni interesaţi de obiect.

Chiar lângă mine, un domn în vârstă, care a băut încontinuu din paharele de vin gratuite oferite de Artmark şi s-a hlizit la nesfârşit, pare că e tot mai vesel. Stă lângă două doamne. Mai devreme, de exemplu, am ieşit la o ţigară şi, trecând pe lângă scaunul lui, i-am dărâmat pălăria. Am luat-o de jos şi i-am cerut scuze. Mi-a zis, superamuzat: „Nu-i a mea, poţi să o calci". Ulterior, a apărut adevăratul proprietar al pălăriei, motiv pentru domnul în vârstă să se hlizească şi mai tare uitându-se la mine. Când, la un moment dat, licitaţia pentru maşina lui Ceauşescu porneşte de la valoarea de patru mii de euro, am un şoc: domnul începe să liciteze. În două secunde se trece la 6 500, apoi cu paşi de câte o mie de euro, preţul maşinii îşi ia zborul. 7 000, 8 000, 9 000, 10 000. 12 000. Doi iranieni îmbrăcaţi sărăcăcios, aflaţi la două rânduri în faţa mea, stau pe telefoane şi licitează din când în când. Ei oferă la un moment dat preţul de 14 000. În sala oamenii se foiesc, se aud oftaturi, icnete, ascensiunea rapidă a licitaţiei surprinde şi uluieşte pe toată lumea. Iranienii din faţă renunţă după 14 000. Domnul cu doamnele de lângă mine continuă: 18 000. De la masa cu telefoane, de unde sunt preluate ofertele venite prin telefon, vin alte sume: 20 000. 22 000.

„Am 24 000 de euro, vreau 25 000!", strigă licitatorul. Îi primeşte imediat. „Cine oferă mai mult?" Răspunde imediat o altă pereche de iranieni: 26 000. Domnul de lângă mine ţine pasul cu ei, între două accese inexplicabile de râs. 28 000. 29 000. Au rămas doar ei şi iranienii. 30 000. Grupul „domn cu doamnele" de lângă mine oferă 35 000. Iranienii merg la 37 000. Izbucnind în râs, domnul de lângă mine renunţă. Iranienii câştigă. Licitaţia se se încheie la 37 000 de euro. Totul a durat maximum cinci minute. Îi cer imediat domnului de lângă mine un interviu. „Nu e cazul", îmi zice, „noi suntem muncitori".

Iranienii care cumpără maşina lui Ceauşescu, un tip şi o tipă, foarte fericiţi, sunt mai darnici cu presa. Lucrează pentru un şeic iranian din Germania, pasionat de viaţa ultimului şah al Iranului. Șeicul adună toate lucrurile posibile care i-au aparţinut lui Reza Pahlavi sau au o legătură cu acesta. Povestesc că au cumparat o mulţime din fostele maşini ale şahului, pe care le ţin pe un domeniu privat din Germania. La final, tipul de lângă mine, împreună cu doamnele lui, îl felicită. Mi s-a parut frumos.

Foto: Mircea ​Topoleanu

Mai citește despre mașini:
​Dacă mașina asta ar vorbi ​Poluarea mașinilor ne ucide rapid ​Ce să faci dacă ești blocat cu mașina în zăpadă timp de două lun​i ​Vreau libertatea de a mă fute în mașină