Am încercat să mă alătur Legiunii Străine în Franța

Propagandă lângă intrarea facilității de antrenament

La sfârșitul anului trecut, m-am gândit că ar fi o idee bună să mă alătur Legiunii Străine franceze. O ardeam prin Birmingham, Alabama, vindeam asigurări pentru un salariu de nimic, locuiam într-un apartament de căcat și umblam după studente (de obicei ajungeam să mă cuplez cu verișoarele lor care renunțaseră la facultate). Luam decizii proaste pe bandă rulantă și eram foarte conștient de asta. Într-o noapte eram într-un bar pe care îl frecventam, i-am auzit pe doi veterani de război bătrâni care comentau că dacă ar putea s-o ia de la capăt, s-ar alătura Legiunii Străine – „ACUM aș face-o, bătrâne, în momentul ĂSTA!" Și, la fel ca mulți aplicanți care văd Legiunea Străină ca pe o ocazie de a-și lua viața de la capăt, am hotărât să-mi încerc norocul. Nu știu ce m-a convins, dar tot ce știam era că Franța era la o distanță considerabilă de Alabama.

Legiunea Străină franceză e una dintre singurele forțe militare occidentale compuse în principal din cetățeni străini. S-a înființat acum aproape 200 de ani din același motiv pentru care există Australia – ca să le dea rataților societății un scop în viață, în mod ideal unul care să-i poarte cât mai departe de casă. Legiunea te va trimite bucuroasă la război ca să lupți pentru o țară pe care nici n-o cunoști. Astfel ai șansa să pleci la dracu-n praznic și să te reinventezi.

De-a lungul istoriei, Legiunea a servit ca o a doua șansă pentru oamenii care nu mai au nimic de pierdut. Pe cei doritori și în putere îi așteaptă un nou început și o nouă identitate, bonus un pașaport francez. Singura problemă e că trebuie să semnezi un contract pe cinci ani și să accepți ideea că vor stoarce din tine tot ce pot, ca să merite banii pe care i-au investit în tine.

Deși știam destul de bine în ce mă bag datorită filmului lui Jean Claude Van Damme, Legionarul, nu știam ce presupunea ca să devii un legionar atunci când am hotărât să renunț la vechea mea viață pentru Legiune. Nu e ca la armata americană, unde poți suna înainte și discuta planurile tale cu un recrut cu atitudine paternă. Singura opțiune e să te înfățișezi la sediul Legiunii cu pașaportul. Nu mă înțelegeți greșit – eram foarte pregătit. Renunțasem la job, mă mutasem din apartament. Eram în formă și hotărât. Mi-am luat un bilet de avion doar dus și, după 22 de ore, eram pe tărâm franțuzesc, în Aubagne.

După câteva beri într-o crâșmă locală, m-am simțit cu bateriile încărcate și gata să mă rup de libertate și realitate. În cele din urmă mi-am făcut curaj să mă prezint la poartă. Acolo am întâlnit niște posibili colegi legionari: un marocan slăbănog care fuma în draci și doi spanioli care arătau ca scoși dintr-o versiune eurotrash a filmului Fight Club. În scurt timp ni s-a alăturat și un rus care părea cam bătut de soartă de zici că fusese exilat în vreun gulag din Siberia. Comunicam greoi, dar toți știam cât de cât franceză.

Înainte să ne permită să intrăm, un legionar înarmat – primul pe care l-am văzut în persoană – ne-a verificat pașapoartele. Începeam să simt gravitatea deciziei mele oarecum impulsive. S-a asigurat că puteam face fiecare măcar patru tracțiuni la bară, ca să nu le pierdem timpul altor oameni mai importanți mai târziu. Apoi am intrat.

Sediul legionarilor

După ce ne-am predat bunurile, ni s-a arătat unde urma să locuim – o clădire veche ce semăna cu un bloc est-european sau cu o închisoare Art Deco.

În următoarele săptămâni am trecut prin tot felul de teste fizice și medicale și, în rest, am stat degeaba. Omoram vremea fumând și trăgând la țintă. Când îți e strigat numele pentru următorul test, trebuie să alergi imediat într-acolo. Dacă la un moment dat nu treci un test sau apare o problemă medicală, bunurile îți sunt returnate și ești trimis acasă.

Grupul de tipi pe care i-am cunoscut în cadrul Legiunii era foarte eclectic. Nu-mi închipui unde altundeva mai ai ocazia să fii într-o cameră cu oameni din atâtea țări diferite – poate doar la o convenție ONU. Iar personalitățile celor din Legiune sunt mult mai interesante decât cele de la o convenție ONU. La un moment dat, printr-un limbaj al semnelor de căcat și cu ajutorul unui interpret varză, un egiptean m-a întrebat dacă eram de acord să mă piș într-un prezervativ pentru el. Se pare că fusese luat prin surprindere de un test anti-drog după ce fumase hașiș cu câteva zile înainte de înrolare. Cum nu-l cunoșteam absolut deloc, m-am prefăcut că nu înțeleg prea bine și am refuzat. Nu l-am mai văzut niciodată.

Următorul set de teste trebuiau să ne stabilească nivelul de inteligență. Mai întâi au avut loc o serie de evaluări care i-au scos rapid pe unii participanți din competiție. Apoi a urmat un interviu pe tema „De ce vrei să ni te alături?" Era la fel ca un interviu pentru job, un exercițiu în care faci tot posibilul să le spui ceea ce vor să audă. După asta, un psihiatru ne-a luat la întrebări despre intențiile noastre până ne-a făcut să transpirăm și ne-a accentuat slăbiciunile.

Dulapul unui legionar

Până la urmă, după nenumărate ore de disconfort, singurul lucru care stătea între noi și locul nostru în cadrul Legiunii era așa-numitul „Gestapo". Se zvonea că în momentul ăsta Legiunea știa absolut totul despre noi. Se tot arunca cuvântul Interpol, cică se știau orice informații despre familie, statutul financiar, fostele locuri de muncă. Mie, drept să spun, mi se pare o tâmpenie. Nu mă înțelegeți greșit, cred că cineva are acces la toate informațiile astea. Dar nu cred că acel cineva e un birou învechit cvasi-birocratic din suburbiile Marseille. În orice caz, m-au chemat la un interogatoriu.

Ideea e să te intimideze ca să le spui tot ce ai greșit de când te-ai născut și până în prezent. Folosesc vechea tactică polițistă „dacă minți, eu oricum știu totul, așa că m-ai bine spune-mi adevărul și o să scapi ușor. Interogatorul avea în fața lui telefonul meu mobil și laptopul meu, prin care căutaseră. Pe de altă parte, norocul făcea să nu am nimic de ascuns.

Auzisem povești despre descoperiri de poze nud private, căutări prin istoria browser-ului, dezvăluiri de orientări sexuale. Din fericire, vorbeam franceza destul de prost cât să-l fac pe tip să n-aibă niciun chef de mine și să-și dorească să dispar cât mai repede din biroul lui.

La final, totul s-a redus la o alegere subiectivă. Eram 36 care trecuserăm de toate testele, dar numai 18 dintre noi urmau să fie duși la așa numita „Fermă", unde să se antreneze la modul serios. Eram încrezător, dar nu eram sigur de nimic. Speram să merg mai departe, dar nu m-ar fi deranjat un pahar de tărie și un pat comod. Prima ușă promitea privare de somn și pedepse corporale, în timp ce în spatele celei de-a doua uși mă aștepta o vacanță în Franța.

Pe scurt, am fost eliminat fără ceremonie și fără explicații. Mi s-a dat o sumă imensă de bani (o supriză plăcută, pentru că nu mă așteptam la așa ceva), mi s-au returnat bunurile și în câteva minute eram iar în hainele mele de stradă. Nu mi s-a dat nicio explicație. Doar un bilet cu „Mulțumim că ați încercat, vă rugăm să nu mai reveniți niciodată."

Scrisoarea de respingere.

Acum pot face nişte deducţii documentate despre cum au stat lucrurile. În afara faptului că deja trecusem proba, selecţia noastră nu a avut nimic de-a face cu rezultatele cuantificabile ale diferitelor teste la care eram supuşi. Dacă erai francez sau dacă avusesei parte de educaţie militară în propriaţară, erai admis. Restul tipilor care primeau permisiunea de a continua păreau mai degrabă amărâțişi disperaţi - veneau din locuri limitate în opţiuni, unde posibilitatea unui salariu de 50.000$ şi o eventuală cetăţenie franceză i-ar fi motivat să îndure cam orice.

Acestea fiind spuse, mă declar mulțumit de cum au ieșit lucrurile. Am învățat puțină franceză și am stat destul prin Europa cât să-mi regăsesc echilibrul interior. Acum mă aflu în București, unde berea e ieftină și limba engleză e la mare căutare. Chiar m-am combinat cu o româncă care n-a auzit în viața ei de Alabama. Se pare că nu e nevoie să te alături Legiunii Franceze ca să-ți iei viața de la capăt.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și:
Poți să rămâi fără cetățenie dacă scrii nasoale pe Facebook
Fiți pe fază, în China se caută profesori albi netalentați
Le scriu studenților chinezi eseurile de admitere la facultățile străine