Am fost la târgul de artă și am încercat să pricep arta

Acum ceva vreme am scris un articol despre cum nu pricep arta. În acest articol, am îndrăznit să sugerez că s-ar putea să fie un pic prostesc ca un mesaj din neoane care spune „am pizda udă de teamă” să valoreze 100 000 de lire. A fost citit de mulți oameni, dintre care mulți n-au fos de acord cu mine și s-au supărat foarte, foarte tare, așa că am mai făcut niște eforturi să înțeleg arta. Citind feedback-ul primit de la oameni, m-am gândit că poate am fost un pic dură și am hotărât să-i dau artei ÎNCĂ O ȘANSĂ.

Așa că m-am îndreptat spre Art Basel din Miami. În caz că nu sunteți la curent cu ce se întâmplă în lumea artei, Art Basel e cel mai mare târg de artă din lume. Mai multe galerii din toată lumea se adună într-un centru mare de expoziții din Miami, își expun cele mai bune opere de artă (în poza de mai sus) și fac petreceri.

Primul lucru pe care l-am observat în timp ce mă plimbam prin expoziție a fost cantitatea NEBUNEASCĂ de pânze pictate într-o singură culoare.

Înțeleg că vor să ne facă să ne întrebăm ce dracu’ e arta de fapt. Sau ceva de genul. Ceea ce probabil a fost destul de interesant prima oară când a făcut-o cineva acum 100 de ani. Dar chiar trebuie s-o ținem tot așa? Deja s-a cam stabilit ce e arta.

Ce nu pricep eu e cine dracu’ cumpără căcaturile astea? Chiar valorează 20 000 de lire? Știu că nimic pe lume nu valorează atât cât plătești pentru el. Calculatorul pe care scriu acum probabil valorează o cincizecime din cât am dat eu pe el. Dar totuși. Un dreptunghi negru, frate? Să coste cât o școală din lumea a treia?

Știu că e un clișeu folosit ăsta cu râsul în hohote în drum spre bancă, dar sunt convinsă că tot ți-ar veni măcar să chicotești dacă ai fi tipul care tocmai a câștigat bani de chirie pe un an după ce a pictat o pânză de 15 dolari în negru.

Și cum hotărăște un artist că asta vrea să facă în viață? E ca atunci când cineva se apucă de compus muzică acustică. Nu există niciun element nou pe care să-l poți adăuga în lumea muzicii acustice, deci de ce te-ai obosi?

Cred că e sindromul Blair Witch, în care cineva vede că altcineva face o grămadă de bani făcând ceva ce ar putea face și ei și asta îi face să-și piardă temporar mințile.

Poate că așa e toată lumea artei. Așa cum lumea tehnologiei e compusă aproape în întregime din oameni care-și doresc să fi fost ei Mark Zuckerberg, lumea artei e plină de oameni cărora le e ciudă că nu s-au gândit ei să pună primii în aplicare ideea idioată și evidentă a altcuiva.

Așa cum a făcut Tracey Emin o tonă de bani scriind afirmații complet stupide cu neon și acum s-a dezvoltat o întreagă mișcare artistică cu chestia asta. După cum se vede mai sus. Acestea sunt doar patru exemple din cele 1 000 000 pe care le-am văzut la Basel și care constau în afirmații mai mult sau mai puțin cunoscute făcute 3D și vândute ca obiecte de artă la prețuri mai mari decât salariul meu pe un an.

În mod ciudat, Pharrell e luat în serios de oamenii din Miami. L-am văzut la câteva spectacole și nimeni nu râdea de el. Ba chiar a și ținut un discurs despre design pe care, din păcate, l-am ratat. Și mor de ciudă pentru că sunt convinsă că ar fi fost AUR CURAT. Cică a venit și Kanye și au avut o dezbatere despre estetica modernă, hahahahahaha. Ăsta e tipul ăla care la un moment dat rugase pe toată lumea să-l strige “Skateboard P”, nu? Cel care făcea versuri cocoțat pe o mașină de poliție. Și acum oamenii îl plătesc ca să-și dea cu părerea despre design? Ce tare.

La cele mai multe expoziții, lucrările nu au un text însoțitor care să le explice semnificația, ceea ce e păcat, pentru că m-aș fi distrat să mă plimb pe-acolo și să citesc ce cred oamenii că înseamnă porcăriile alea.

De exemplu, această lucrare consta într-o femeie întinsă într-o cameră întunecoasă în timp ce pe fundal rula un cântec stupid, iar textul însoțitor spunea ceva de o structură monolitică care reprezenta „o relicvă din era pre-internet” și care o ținea la propriu și la figurat „captivă în lumea fizică”…singurul mod de transcendență din această realitate inconfortabilă e oferit chiar de artista însăși…care cânta instrucțiuni despre „cum să-ți uploadezi sufletul pe internet”.

Ceea ce o transformă dintr-o femeie întinsă pe jos înconjurată de căcaturi într-o femeie care își pierde câteva zile din viață ca să zacă într-o galerie pentru a transmite un mesaj inutil despre internet.

Dar îmi pare rău că am ratat atâtea căcaturi super funny din cauza lipsei de explicații. Erau atâtea chestii despre care mi-ar fi plăcut să-mi povestească cineva. Cum ar fi asta: cap de copil din plastic cu chiloți, fumând o țigară pe un MacBook.

Apropo de asta, credeți că artiștii se gândesc întâi la o chestie despre care vor să facă un statement și apoi construiesc o lucrare de artă în jurul ei? Sau fac invers? Cum ar fi chestia asta, cu o farfurie strâmbă pe care scrie „mother fucker”. Iată descrierea artistului la ea:

„Rainer Ganahl își impune propriul punct de vedere asupra unuia dintre cei mai renumiți artiști ai secolului 20, Lucio Fontana. Faimoasele pânze tăiate, deși au urme de violență, servesc unui scop idealist. Dar Rainer Ganahl păstrează doar aspectul agresiv și sadic al gestului. Prin stilul crud și murdar al lui Ganahl, lucrările lui Fontana par șocante.”

Credeți că s-a trezit el într-o zi și s-a gândit la toate astea și și-a bătut capul cum să găsească un mod de a comunica acest mesaj lumii? Sau credeți că a făcut ca mine în clasa a șasea, când am avut chef să fac un suport de creioane cu Marvin Marțianul pe el și după aia am construit o poveste în jurul lui ca să pară un proiect potrivit pentru școală?

La fel e și cu ghicitoarele care îți citesc viitorul. Nu știu niciodată dacă chiar știu sau dacă mint sau dacă sunt bolnavi la cap și chiar cred ce le spun oamenilor. Dacă artiștii știu că ceea ce fac e un căcat ridicol și se distrează pe faza asta, atunci mi se pare tare.

Dacă tipul care a făcut chestia asta a fumat într-o zi cu prietenii și le-a spus: „Credeți că pot să obțin zece mii de lire pe un vagin de pus pe perete? N-ar fi tare?”, ar fi eroul meu.

„HAHAHAHA! Băi, n-o să vă vină să credeți, dar știți pânza aia cretină pe care am mâzgălit-o cu spray albastru? A cumpărat-o un idiot! Dau de băut la toată lumea!”

Chiria pentru sălile de expoziție e de 50 de mii de lire. Vă dați seama cât de jenant trebuie să fie să stai aici toată ziua ca galerist și să prezinți lucrările astea? În caz că nu vă era clar, alea sunt niște cutii goale de banane și niște becuri. Asta era singura lucrare expusă de o galerie din Zurich.

Au plătit 50 de mii de lire ca s-o expună. Vă dați seama cât au dat și pe bilet ca să zboare cu ea până aici? Groaznic.

Îhhhh. Nu știu. Vizita la Basel m-a făcut să urăsc arta și mai mult. Din cauza faptului cî era un spectacol al bogăției irosite. De fiecare dată când vedeam câte o chestie care îmi plăcea sau care mi se părea amuzantă, mă gândeam la câți bani au intrat în ea, la cât s-a cheltuit ca să fie expusă, și-mi venea rău.

În afară de expoziții, la Art Basel au loc petreceri mari și exclusiviste la care artiștii se distrează împreună cu alți artiști.

E foarte probabil ca cei care citesc articolul ăsta să nu fie invitați niciodată la o astfel de petrecere, așa că vă povestesc eu cum decurge una.

Începe cu o coadă. Ca o coadă la un club, doar că e pe bază de listă cu invitați și toată lumea crede că e buricul pământului. La petrecerea la care am fost eu erau invitate Demi Moore și Martha Stewart. A trebuit să stăm la coadă vreo 30 de minute, timp în care unii oameni și-au pierdut mințile complet. Am auzit o tipă comparând situația cu Auschwitz. O alta tot răcnea că o să dea în judecată hotelul dacă o mușcă vreo insectă în cameră.

Înăuntru, atmosfera seamănă cu cea a unei petreceri obișnuite, doar că muzica e foarte încet, băutura e gratis, iar oamenii nu par să se distreze deloc.

Mai sunt acolo mulți oameni faimoși pe care n-o să-i recunoașteți. Cum ar fi ăștia doi. Mulți oameni voiau să le facă fotografii, deci presupun că erau importanți. Poa’ să-mi zică și mie cineva cine dracu’ sunt? După haine și culoarea pielii, aș zice că sunt niște neveste casnice din Miami.

Fără nicio legătură cu asta, am fost la un moment dat la un party dat de Chanel și a doua zi am aflat că fusese acolo și Lenny Kravitz. Mi-e super ciudă că n-am știut asta cât am fost acolo. Puteam să merg să-l omor direct și să devin celebră.

La petrecere mai erau și mulți oameni care arătau așa. Când am rugat-o pe fata asta să-i fac o fotografie, n-a rostit o vorbă, ci doar a înclinat ușor capul, a pozat așa și apoi a plecat de parcă era pe punctul de a izbucni în lacrimi.

Când au început oamenii super serioși să se îmbrace caraghios? Cum poți apărea la petrecere deghizată în Barbie care tocmai a ieșit de la chimioterapie și să te comporți ca și cum toată lumea din cameră tocmai ți-a omorât cățelușul? Ar trebui arestată și acuzată de reclamă falsă.

Și tipul ăsta la fel. S-a îmbrăcat de parcă era sufletul petrecerii, dar lua numai mutre serioase de parcă voia să te bată în orice clipă.

Cam așa e, pe scurt, la Art Basel. Se pare că generează un miliard de dolari pentru orașul Miami. Hm.

În concluzie:

Urmăriți-l pe Jamie pe Twitter: @JLCT

Traducere: Oana Maria Zaharia