Am murit, am înviat şi am pierdut o parte din mine pe drum

Guido este un prieten de familie care are vreo 75 de ani. El a fost multe lucruri la viaţa lui: un vraci, un haiduc, un artist vizual celebru pe plan mondial. Când eram mic şi venea în vizită la ai mei, purta un pistol la brâu. Până de curând, locuia în Guatemala, dar acum se relaxează prin Arizona. M-am dus să-l vizitez şi mi-a povestit întâmplarea când a murit.

—River Donaghey

Am murit pe 19 august, 2011, pe lângă locuinţa mea din Arizona. Am fost acoperit de beznă. Asta era tot ce aveam în jurul meu. Nu mai eram în corpul meu, nu mai eram conştient, nu mai simţeam nimic, dar cumva eram conştient de totul. Era o beznă plăcută şi-n rest nimic. Eram mort. Atât şi nimic mai mult.

Am ieşit la alergat într-un parc de lângă Strada Hobson şi am leşinat pe stradă, în drum spre casă. Abia m-am târât până la o masă de picnic. Mi-am pus capul pe masă, ca să văd dacă-mi trece greaţa. Dar m-am trezit de la sunetul sirenelor.

Mă gândeam că, dacă mă vede cineva cum cad şi leşin pe stradă, o să zică că-s beat pulbere. Şi probabil o să sune la ambulanţă. Voiam să evit căcaturile astea. Mă gândeam că aveam un hematom subdural şi că puteam să mă tratez singur acasă. M-am ridicat şi-am plecat.

Îmi amintesc cum am traversat strada Hobson, care despărţea parcul de blocul în care locuiam. Am ajuns la mine pe stradă şi m-am gândit c-am scăpat cu bine. Nu-mi amintesc cum am leşinat a doua oară.

Apoi îmi amintesc că eram un animal în afara corpului meu. Căutam un loc în care să-mi ascund corpul flasc, aşa că l-am târât în spatele unui panou publicitar. Asta m-a bulversat niţel, pentru că nu existau panouri pe Strada Hobson. Dar tot îmi amintesc cum mi-am târât hoitul bătrân în spatele unui panou imaginar. Mă simţeam în siguranţă şi relaxat în timp ce totul se întuneca în jurul meu. Bezna asta era confortabilă şi dulce. Era ca şi cum aş fi satisfăcut o femeie şi-s puţine lucruri mai frumoase ca asta.

După o vreme, din adâncimile acestei bezne am realizat că cineva mi-a deshumat corpul din ascunzătoare. L-au târât din spatele panoului. Apoi am revenit în beznă şi n-am mai văzut nimic multă vreme.

Deodată, am realizat că cineva îmi înţepa corpul. Am simţit ceva ca un fel ţăruş ascuţit sub coaste. Era o senzaţie urâtă, mai ales prin comparaţie cu bezna.

Îmi spuneam: „Cristoase, ce muişti sălbatici sunt ăştia. Cine naibii ar face aşa ceva?" Apoi s-a înrăutăţit. Cineva îmi freca pieptul cu o perie de sârmă. Simţeam cum îmi smulge pielea. Am simţit un alt ţăruş sub coaste şi unul în coapsă. Mă gândeam: „Ce vor să-mi facă sălbaticii ăştia? De ce nu vor să-mi lase hoitul în pace?"

Mă tot întorceam în beznă, încercam să ignor sfâşierile şi înţepăturile. Dar au devenit prea frecvente, îmi tot frecau, împungeau şi agitau corpul pe care credeam că-l pitisem bine. Atunci mi-am spus: „Trebuie să mă întorc o secundă şi să îi rezolv p-ăştia. Apoi mă întorc la beznă.

Vezi şi:

Mi-am deschis ochii şi mi-am dat seama că bărbatul care stătea aplecat deasupra mea era un paramedic de la ecusonul de pe cămaşă. Am fost şi eu paramedic în trecut, aşa că ştiam ce făcea. A urlat la mine: „Rămâi cu mine, prietene, rămâi cu mine, abia ai pulsul 13". M-a luat la întrebări. Voiam să-mi afle adresa şi telefonul. Mi-a spus că, dacă-mi închid ochii, o să mă electrocuteze din nou. Ţin minte de când am fost şi eu paramedic că n-ar fi încetat cu tortura asta, dacă nu făceam ce-mi spune.

S-au dus la mine acasă şi au adus-o pe prietena mea. Speram să zică: „Are multă experienţă medicală. Ştie ce face. Lasă-l să meargă acasă." Speram să mă lase toţi în pace ca să mă întorc în beznă. Dar nu, le-a spus să mă ducă la spital şi au ascultat-o.

Oamenii care îţi spun c-au văzut lumină mănâncă căcat. Eu cred că inventează totul. Poate că nici n-au murit pe bune. Eu? Am murit. Aveam rinichii plini de sânge. Aveam pantalonii plini de rahat şi urină. Inima mea nu mai mergea. Nu ajungea sângele la creier. Ţepuşele ascuţite pe care le-am simţit erau injecţii cu atropină, pe care mi le tot făceau că nu-mi nimereau rinichii. Senzaţia aia de perie de sârmă care-mi smulgea pielea era de la un defibrilator, care avea rolul să-mi oblige inima să circule atropină prin sistemul meu circulator, ca să-mi ajungă sângele la creier.

Ştiu că eram mort, pentru că viaţa nu mi s-a mai părut la fel de când m-am întors. Am pierdut ceva în procesul morţii. Nu m-am întors cu totul din beznă. Oamenii din jurul meu nu-şi dau seama, dar eu o simt. Nu mai sunt la fel de agresiv sau pasionat de nimic ca înainte. Ceva esenţial din mine a dispărut. Nu ştiu dacă o să-mi recapăt aceste senzaţii vreodată sau le-am pierdut pentru totdeauna.

E o problemă măruntă, dar una destul de importantă pentru mine încât să port un card portocaliu pe care scrie „Nu mă resuscitaţi!" în portofel. Nu ies din casă fără el. Ştiu că primul lucru pe care-l fac paramedicii e să se asigure că ai pe unde să respiri. Al doilea e că se uită prin portofelul tău, ca să vadă cine eşti. Vreau să fiu sigur că dau peste acest card data viitoare. Data viitoare, vreau să mă lase în beznă. Poate acolo pot să recuperez ce-am pierdut.

Urmăriţi-l pe River peTwitter.

Traducere: Mihai Popescu

Citeşte mai multe despre moarte:
Sfânta Moarte, sfânta delincvenţilor din Mexic Cum să-ţi înscenezi propria moarte Gândurile subconştiente despre moarte te pot face mai amuzant