Ce trebuie să știi despre Dan Perjovschi, artistul care-ți prezintă problemele României și ale lumii

Pe 7 ianuarie 2015, 12 membri ai publicației de satiră Charlie Hebdo fuseseră uciși de teroriști islamiști, în redacția din capitala Franței. La o zi după, la Bucureşti o mână de oameni au ieșit în stradă ca să protesteze în fața Guvernului. În acea zi, legea „Big Brother" era-n dezbatere, act normativ prin care se propunea obligația operatorilor de telefonie mobilă să rețină date despre comunicațiile abonaților și să le pună la dispoziția organelor de cercetare penală. Unul dintre activiști, Alexandru Alexe, ținea în mâni foi A4 cu dictonul „Freedom of Expression", răstălmăcit în „Freedom of ex democracies pression others". O altă pagină ilustra un personaj de caricatură pus la pământ, înainte să scoată o vorbă, de rafalele unei mitraliere. Ambele ieșiseră, cu o seară înainte, din mâna artistului vizual Dan Perjovschi.

„Eu vorbesc prin desenele mele", spune des artistul. Dar prin desenele sale au vorbit mii de oameni, din lumea întreagă. Prin arta sa și-au strigat nemulțumirea protestatarii împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană, și-au cerut drepturile studenții în timpul mișcării Occupy University din Cluj, Timișoara, București, și-au urlat indignarea manifestanții din Turcia, Germania sau Brazilia.

Desenele lui Perjovschi te fac să râzi în prima fază. Apoi, treptat, te lasă cu un gust amar. M-am văzut cu el ca să aflu mai multe despre omul din spatele desenelor. Mai întâi la un ceai, pe Calea Victoriei 120, unde are sediul și Revista 22, ale cărei texte sunt însoţite, număr de număr, din 1990 încoace, de desenele de presă ale lui Dan Perjovschi. În următoarele două zile, îl voi însoţi la două expoziţii personale şi la una a unor prieteni, la un seminar despre puterea cuvântului şi la un eveniment în care va desena pe malul Dâmboviţei.

29 octombrie 1961 a picat într-o zi de duminică. La Roma se deschidea primul supermarket american, iar în Germania se anunța construirea unei noi autostrăzi. Trecuseră doar trei luni de la ridicarea primilor stâlpi de beton ai Zidului Berlinului. Printre cele mai ascultate melodii la radio erau „Stand by Me", a lui Ben E. King și „Hit the Road", Jack, a lui Ray Charles. Cartea Franny and Zooey, a lui J.D. Salinger, era best-seller. În România, toate astea erau necunoscute. La cârma țării era Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar Nicolae Ceaușescu era membru al Secretariatului Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Pe 29 octombrie 1961, amândoi se aflau într-o vizită la Moscova, unde participau la dezvelirea unui monument dedicat lui Karl Marx. În aceeași zi se năștea, la Sibiu, Dan Perjovschi. „M-am născut în anul ridicării Zidului Berlinului, pe partea fără graffiti a zidului", spune artistul.

De mic i-a plăcut să deseneze. Mama sa, educatoare, și tatăl, sculer-matrițer la o uzină auto, au ascultat îndemnul unui profesor de la Casa Pionerilor și și-au dat fiul mijlociu la școala de arte din Sibiu. Astfel, la zece ani, făcea primul pas în modelul sovietic de învățământ artistic.

„N-am realizat că lucrurile sunt proaste. Tânăr, în Sibiu, oraș mișto, gagici, dragoste, Lia… Am fost în aceeași clasă, de la zece ani. Ne-am împrietenit prin clasa a VIII-a, pe urmă ne-am despărțit cu spume și ne-am regăsit înainte de terminarea liceului, când viețile se despărțeau", povestește Dan despre cea care i-a devenit soție și care este acum un artist de renume internațional.

Dan Perjovschi a aflat însă repede ce înseamnă un sistem care pune botniță libertății de expresie.

„Eram în liceu, nu mai știu în ce clasă, și când am deschis manualul, îi făcuse unu' mustăți lui Ceaușescu. Mi-am zis 'mamă, dacă mă vede profesoara…' Și am rupt pagina așa, încet, să nu se audă", povestește Perjovschi. Degetele i se strâng ca o gheară și parcă-i vezi fața președintelui Republicii Socialiste România schimonosindu-se sub pumnul lui, în pagina mototolită. Profesoara l-a surprins în timpul actului profund profanator. Panică! A chemat directoarea, consiliul școlii, discuții, scăderea notei la purtare, exmatriculare două săptămâni. Elevul Perjovschi a fost la un pas de exmatriculare.

„Și nici nu rupsesem pagina din vreun fel de dizidență, ci ca să nu intru în căcat", îmi spune el.

Aici, pe terasa Green Hours, Perjovschi îmi spune că până la finalul liceului, n-a mai rupt nicio fotografie cu Nicolae Ceaușescu, așa că a absolvit cu bine. A intrat la Facultatea de Arte la Iași, oraș unde fratele său mai mare studia muzica.

Dacă-l rogi pe Dan Perjovschi de acum să-ți povestească despre operele lui Dan Perjovschi de atunci, primul lucru pe care-l vei primi va fi o grimasă, ca și cum i-ai da să muște dintr-un măr stricat. „Am urât pictura. M-am înscris la Pictură pentru că nu aveam alternativă, dar nu mi-a plăcut niciodată. Făceam niște tablouri absolut oribile, incredibil de proaste", spune el și taie aerul cu mâna, nelăsând loc de îndoială. Picta „un fel de surrealism, nu era bine, era boring."

După facultate, Dan a fost repartizat la cererea sa, la Oradea: „Am avut noroc, acolo exista muzeu de artă." În orașul bihorean, tânărul Perjovschi, muzeograf plictisit și plătit mizerabil, proaspăt căsătorit, trăia de pe o zi pe alta. „N-o să uit cum spălam rufe în baie, pe cadă. Apoi ne-am luat noi o mașină de spălat de plastic, translucidă, la care am spălat până a crăpat plasticul. D-astea dure, n-aveam bani, trăiam cum puteam, țin minte că n-aveam bani nici de tramvai, frate."

S-a alăturat grupului de artiști de la Atelier 35 Oradea, o platformă destinată artiștilor sub 35 de ani, un fel de sală de așteptare înainte de intrarea în Uniunea Artiștilor Plastici. „Când am ajuns de la Iași cu pictura mea de căcat, m-au influențat oamenii ăia, ei lucrau cu fotografie, experimentau. Între timp, soția mea, Lia, intrase la facultate la București și mă expunea la alte influențe. Asta a fost adevărata școală."

Fiecare lucrare sau expoziție trecea prin filtrul cenzurii comuniste, așa că artistul în devenire și-a căutat propriul limbaj. Unul care să nu reflecte realitatea din țara aflată sub dictatură, dar în același timp unul care să nu transmită ceea ce voiau comuniștii, adică vaze de flori, pahare cu apă sau mere. Așa au luat naștere „omuleții".

„Eu făceam un fel de pattern, așa, creionam o hârtie și băgam câte un omuleț în fiecare pătrățel. Cenzorii nu înțelegeau nimic. Ziceam 'societăți, oameni ai muncii, nu știu ce'. Toți se prindeau că tu 'bla, bla', dar aveau nevoie de teatrul ăsta. La Oradea, eram un grup de tineri care experimentau, nu aveam critică la sistem directă. Ne jucam cu puța în nisip și ne lăsau să ne jucăm. Dar ne jucam, nu ne ascundeam."

În ciuda granițelor închise, arta lui Dan Perjovschi a ajuns în străinătate înaintea lui. Într-un plic. Trimitea lucrări prin poștă unor artiști străini și primea la schimb altele.

„Era un curent alternativ occidental împotriva pieței de artă. Eu îți trimit ție, tu îmi trimiți mie. Unii făceau expoziție în atelierele lor cu ce venea din plicuri, altele erau mai sofisticate, se chema poezie vizuală, erau expuse în muzee. Așa am expus în Sao Paolo atunci. Eu trimiteam desene cu omuleți d-ăștia."

Revolta a venit mai târziu la Dan Perjovschi. „Pe vremea aia, nu făceam ce fac acum. Eu m-am luptat cu dictatura după ce dictatura a căzut."

Revoluția din decembrie 1989 l-a găsit la Sibiu, unde călătorise pentru a petrece vacanța de Crăciun cu familia. Orașul în care trăia Nicu Ceaușescu, fiul dictatorului, era ticsit de forțe de securitate și armată. A devenit scena unei confuzii generale, un oraș sub asediu în care nu se știa cine trage. „Istoria a fost schimbată de corpurile oamenilor care au ieșit în stradă. Nu voi uita niciodată că o mie de oameni au murit ca eu să vorbesc acum", spune Perjovschi.

Euforia din primii ani de libertate s-a risipit repede. Pe brațul stâng al lui Dan Perjovschi a stat scris, timp de zece ani, între 1993 și 2003, „România". Neputincios în fața deciziilor liderilor politici din primii ani de după Revoluție, artistul și-a exprimat astfel rezistența.

„Mă simțeam ca o vită marcată. Tatuajul era împotriva României lui Ion Iliescu. E o formă de detașare, nu de naționalism. Pe vremea aia n-avea nimeni tatuaje, doar pușcăriașii și romii. Proscrișii."

Am ajuns la Centrului Regional Francofon de Cercetări Avansate în Științe Sociale (CeReFREA), unde o perdea din omuleți din sârmă e agățată de biblioteca unei săli de seminar.

El spune că nu e un tip teoretic, ci unul care experimentează. „Mă uit cum arată: n-are sens, are sens, spune ceva? Sunt niște obiecte un pic mai surprinzătoare, țin de o economie așa mică, dar dacă te uiți cu atenție, poate vezi mai mult. Sunt ca o societate, așa, dacă tragi de ei poți să-i deformezi, dar nu poți să-i rupi", spune el despre personajele împletite.

În ultimii 25 de ani, omuleții lui Dan Perjovschi născuți în comunism s-au transformat, au prins multe forme: desenați pe foaie, pe pereți, împletiți din sârmă, decupați din hârtie. Au ocupat pereții muzeului MoMA din New York, Tate Modern din Londra, MACRO din Roma, Kiasma din Helsinki, dar și stații de autobuz, cantine, holuri din muzee, foste uzine și fabrici. „Nu vreau să spun aici marea filozofie a lumii", spune el cățărat pe o scară în timp ce taie cu patentul capul unui omuleț împletit din sârmă, parte a unei „sculpturi" din sute și sute de omuleți.

La doar o stradă distanță, stă mândră vila lui Adrian Năstase, fost premier al României. Pe vremea guvernării fostului rezident al Penitenciarului Jilava, Dan Perjovschi a călcat pentru ultima oară în Casa Poporului, la o dezbatere despre accesul la dosarele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

„N-o să mai calc niciodată în Casa aia. Simbolul ăsta, care n-are nimic de-a face cu cultura română, a cucerit toată România. Ea devine acuma simpatică. Concertul Robbie Williams, proiecte video, lasere pe fațadă, toate astea o îndulcesc, umanizează grozăvia. Trăim vremuri stranii unde „monstrul" devine simpatic. Cool. Eu spun asta și în prezentările mele: ea e pe magneți acum, să o pui pe frigider. Îți ocupă exact frigiderul ăla pe care ți l-a golit ca să fie construită (râde). E o perversiune rară. Se numește Casa Poporului și poporul plătește bilet ca să intre în ea!"

Pe pereții sălii din CeReFREA, Dan Perjovschi aduce Casa Poporului acolo unde el crede că îi este locul: în umbră. Colosul de piatră care domină orașul este redus sub carioca lui la o simplă pată neagră și iese din prim-plan. Orașul e salvat, „monstrul" e învins. Vitrinele bibliotecii din aceeași sală sunt ocupate de mii de alți omuleți decupați din hârtie, „născuți" cândva la începutul anilor '90, când Dan Perjovschi era în Germania, cu o bursă, și se plictisea. „Câteodată nu mai am putere mentală și îmi las mânile să lucreze. Mi-e rușine să stau, că-s artist. Genul ăsta de activitate îmi golește mintea, mă relaxează."

Ce reprezintă? „Poți să-ți imaginezi ce vrei despre gagiii ăștia." Și, într-adevăr poți. Parcă toate personajele din desenele lui sunt aici. Dacă te uiți mai aproape, unii par să danseze, alții se luptă, alții aleargă, unii par veseli, alții posomorâți. Creatorul lor îi ia pe fiecare și-i așază în vitrine unul câte unul, îi îndreaptă unul cu fața spre celălalt. Cum face și cu publicul său, căruia îi arată, prin desenele sale, încotro să-și îndrepte atenția.

Așa cum s-a întâmplat în urmă cu 12 ani cu o tânără din orașul Chicago, SUA. Plimbându-se într-o zi în suburbia Forrest Park a orașului, fata a intrat într-o sală de expoziție a unei universități.

„Pe un perete am văzut ceva care m-a țintuit pe loc. Erau mii de figurine desenate pe hârtie, pe straturi și straturi. Lucrarea era semnată de Dan Perjovschi", povestește Olga Ștefan, curatoare de origine română născută în Chicago și stabilită în Elveția. Tânăra studia managementul artei la Universitatea din Chicago. Lucrarea sa de masterat avea ca temă relația între artă și dezvoltarea societății civile.

Ca să am o imagine de ansamblu asupra lui Perjovschi, am vorbit cu mai mulți oameni care l-au cunoscut, atât din lumea artei, cât și din cea a activismului.

Pentru Olga Ştefan, era prima dată când auzea numele lui Dan Perjovschi. Prin unchiul ei, Andrei Ursu, fiul celui ucis în închisorile comuniste pentru că se opusese regimului, Olga a prins curaj și l-a contactat. „A devenit mentorul meu pentru lucrarea de masterat, m-a ajutat, mi-a deschis ochii," spune cea care, mai târziu, a curatoriat expoziții pentru Dan Perjovschi.

Una dintre ele, Drawing protest. From Museum Wall to Facebook Wall and Back, expusă la Zurich, Elveția, în 2014, a cartografiat desenele făcute pentru rezistența Gezi Park din Turcia, Salvați Roșia Montană din România, primăvara Arabă și protestele din Brazilia. „Mesajele lui lucrează pe mai multe nivele. Depășesc spațiile convenționale, ies dintre pereții muzeelor și ajung în stradă", spune Olga.

În primăvara lui 2013, Dan Perjovschi a primit un mesaj. Era de la Mihail Bumbeș, fost student la Istorie și actual membru fondator al organizației non-guvernamentale Miliția Spirituală, a cărei misiune este mobilizarea conștiinței civice.

Erau primele zile ale mișcării Occupy University, în care studenți din mai multe universități din țară refuzau să părăsească amfiteatrele în semn de protest față de slaba finanțare a educației și nepăsarea guvernanților.

Studenții din București au vrut „imaginația la putere", așa că l-au invitat pe Dan Perjovschi să le susțină cauza. Desenele lui au înlocuit atunci tablourile cu Columna lui Traian care atârnau pe pereții amfiteatrului.

„Este un artist care are constant mesaje politice anti-sistem în creațiile sale. Este o persoană credibilă, iar mesajul său 'minimalist' are un impact extrem de puternic în societate, mai ales în grupurile marginale intelectuale. Și mai e un aspect important: modestia. N-a amețit de la aburii succesului", spune Mihail Bumbeș.

Desenele lui Dan Perjovschi mișcă oameni și au fost lipite în amfiteatre sau purtate pe afișe la proteste pentru că sunt „actuale, inteligente, critice, concise, tranșante, ironice, subvesive și în flux", crede curatoarea Simona Nastac, în prezent stabilită în Londra, cea care a organizat expoziția Desene la Uzină, în mai 2015, la Suceava.

„Creează spații de reflecție critică și angajează publicul să participe, să intre în dialog. Dan creează desene noi în fiecare zi, te ține la curent cu pulsul lumii și te inspiră să răspunzi, să acționezi", spune curatoarea.

Așadar, când au început protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană, Dan Perjovschi n-a putut sta deoparte. Pe 7 septembrie 2013, în a șaptea zi de manifestații, el le transmitea manifestanților, într-o postare pe Facebook: „Keep calm and smash the pet". „Zgomotul de PET-uri, ritmul ăla, e o chestie subliminală, am văzut soldați cu scuturi care băteau ritmul ăla din bocanc", spune Perjovschi. Pagina sa de pe rețeaua de socializare devenise un fel de avizier, oameni din toată lumea își vărsau indignarea.

„Primeam mii de mesaje pe zi. Nu vreau să mă dau mare, eu nu mai sunt de manifestații, mi-am luat rația în decembrie 1989. Eu nu mi-am putut imagina că va exista un tip de solidaritate cum a fost 'Salvam Roșia Montană'. Pentru mine a fost o mare surpriză și am admirat acest tip de protest, pentru că eu am crescut cu un alt tip de protest, ăla în care ne-am izolat singuri în Piața Universității, ne-au încercuit și, vorba lui Iliescu, am fiert în suc propriu."

Pentru protestele Roșia Montană, Dan Perjovschi a fost un furnizor de lozinci. Din nou, desenele sale au coborât în stradă. Așa cum o făceau doi ani mai târziu, în acea seară geroasă de 8 ianuarie 2015, când activistul Alexandru Alexe abia își mai simțea mâinile în care ținea două pagini A4, cu desenele lui Dan Perjvoschi. Alesese acele mesaje pentru că, e de părere Alexe, suprindeau esențialul prin simboluri regonoscibile de toată lumea: „Un desen de Perjovschi lămurește pe toată lumea de ce ne adunăm și ce vrem."

Urmărește-l pe Dan Pejovschi pe pagina sa de Facebook.
Vezi mai multe fotografii de Andrei Radu, pe siteul sau.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre artiștii români
Românul care îți rupe retina mai tare decât Dali
Tara (von Neudorf) decapitează școala comunistă
Artă: Alexandru Rădvan