Am privit în vid și am dat de Marina Abramovic

Ilustrații de Sara Rabin

Nu cred în reprezentațiile artistice, îmi tot repet asta, în timp ce-mi acopăr ochii și îmi ajustez căștile antifonate. Cu o mâna în a mea și cu un braț în jurul umărului meu, ghidul mă duce într-un spațiu nedeterminat. I-am uitat fața, dar îmi amintesc cuvintele ei: „Vei intra într-un loc care e în același timp încet și tăcut." Mâinile au rămas în jurul meu pentru un moment, iar apoi ea a dispărut. Sunt singură în întunericul și liniștea Generatorului Marinei Abramovic, alături de alți 67 de oameni.

Pentru prima ei expoziție solo în New York din 2010, Abramovic se folosește de gol ca mediu principal, care trăiește prin energia experiențelor individuale fără să se ajute de recuzită sau vizuale. „Am așteptat 25 de ani ca să am curajul, concentrarea și înțelepciunea ca să particip la asta, la ideea că poate exista artă fără niciun obiect, doar prin schimbul dintre performer și public," spune ea într-un citat de pe un perete aproape de locul în care oamenii își lasă gențile, jachetele, dispozitivele digitale, își pun căștile și se leagă la ochi ca să intre în galeria în care nu se află nimic.

„Parte din experiență e să aștepți," spune o fată din fața mea grupului ei de prieteni. „Am auzit că Marina nu lasă pe nimeni pe din afară." E noaptea de deschidere și coada deja trece de ușa galeriei și se împrăștie prin bloc. Oamenii din jurul meu scormonesc pe telefoanele lor, încât se formează o lumină albăstruie ca o aură extraterestră pe fețele lor. Ironia e palpabilă: tehnologia anulează timpul încât nu suntem nicăieri. Când a fost ultima dată când vreunul dintre noi a fost complet absorbit de prezent? Eu nu reușesc să-mi amintesc.

Am mers mai departe în întuneric, iar buzele mele s-au atins de un pulover, lucru care m-a umplut de fiori. Perplexă, am făcut un pas înapoi și am căutat un loc ocupat în gol. Am simțit un miros de parfum, ceva care aducea a floricele prăjite în unt. Am căutat și în stânga mea, unde am dat de o entitate caldă, îmbrăcată în denim și, din nou, m-am lovit de adrenalină. Căștile antifonate nu blochează sunetele scoase de oamenii care așteaptă în galerie, iar norul ăsta cu nimicuri ritmice e obositor.

Mă imaginez mergând pe o grindă în mijlocul universului: un singur pas greșit și dispar de pe fața Pământului. Picioarele tremură. Mi-amintesc de o discuție între doi bărbați înalți, îmbrăcați în negru, care se aflau pe strada din fața galeriei de artă: „Dar dacă cineva te atinge și realizezi că nu e Marina?" A întrebat unul. „Aș muri.", i-a răspuns prietenul lui. Ei se refereau la o frază scoasă dintr-un articol din presă: Artistul va fi prezent. Îmi dau seama că ea ar putea fi în cameră cu mine. Îmi întind brațele și palmele și mi-o imaginez că stă chiar în fața mea, fără să aibă căști și fără să fie legată la ochi, uitându-se în mintea mea.

Ultima dată când a avut o reprezentație în New York, a fost la MoMA pentru The Artist Is Present. Din martie până în mai, a stat la o masă în atriul muzeului, în timp ce membrii publicului veneau în fața ei. Nu le era permis să vorbească sau să se atingă, doar un „dialog energetic" avea loc. Toți care o priveau simțeau intensitatea momentului, conexiunea, întâlnirea celor două suflete. Abramovic a recunoscut că a avut nevoie de cel puțin trei ani ca să-și revină după stresul emoțional și fizic al acestei reprezentații.

Mi-am pus în minte să o găsesc în Generator. Trec de mirosul resturilor de gumă mentolată și țigări umezite. Aud ecoul râsului unei femei, care se strecoară pe lângă urechile mele. Pipăi pe jos cu piciorul și simt un grilaj metalic. Dau din brațe cât de tare pot și mă învârtesc, ca să-mi dau seama cât de mult spațiu am în jurul meu. Când mâinile mele dau de ceea ce cred că e umărul sau mâna sau pantoful unei alte persoane, simt electricitatea iar și iar. E ca și cum mintea mea tot uită că mai sunt și alte persoane care merg aiurea prin cameră. Sunt și alții cu mine în cameră. Sunt și alții cu mine în cameră. Sunt și alții cu mine în cameră.

Când mă pregătesc mental să plec, să ies din întuneric, apare o mână care mă prinde de cot. E o atingere blândă și lungă, ca cea a unei mame care-și consolează copilul - apoi dispare. Când încep să-mi amintesc în profunzime atingerea, realizez că e ciudată și diferită față de frecușul cu ceilalți oameni, care părea lipsit de sens. Nu a fost o mângâiere inocentă; a avut un scop. Mâna și corpul se concentrau să-și dea seama unde era cotul meu și unde mă aflam eu. Persoana mă putea vedea. Eram sigură că a fost Marina.

Mi-am ridicat mâna că vreau să plec din Generator și am așteptat. Cineva mă bate pe umăr și mă ia de braț, conducându-mă prin mulțimea dezorientată. Cum de am ajuns atât de departe de locul din care am început? Când îmi dau jos legătura de la ochi, mă izbesc imagini cu galeria, oamenii și conversațiile lor - sunt de-a dreptul orbitoare. Dusk s-a întunecat de când am fost înăuntru. Ghidul e cineva nou. Poți scrie despre experiența ta, îmi spune ea, în timp ce-mi indică locul cu creioanele și hârtiile din mână. O femeie în vârstă de lângă mine scrie un cuvânt, „În" și-l măzgălește. Nu scriu nimic. O mașină claxonează pe străzile Chelsea-ului, în timp ce mă îndrept spre casă, agățându-mă de ideea că am întâlnit-o pe Marina în Generator.

Traducere: Dana Alecu

Vezi și:
De vorbă cu Marina Abramovic
Sincronizarea undelor cerebrale
Un omagiu adus Marinei Abramovic