Am vorbit cu AFO de la Cred Că Sunt Extraterestru despre cum se îmbină rapul cu viața de ultras

Muzica celor de la Cred Că Sunt Extraterestru sună neașteptat de bine. Spun asta pentru că trupa fondată de rapperul AFO a apărut anul trecut pe scena din România ca un proiect legat de brigada Subcarpați. Dar nu o să auzi la ei sample-uri din folclorul autohton mai mult sau mai puțin obscur, la fel cum auzi la alți artiști din tabăra lor, ca Argatu sau Fantome. Ei au un stil mult mai mellow, cu un vibe relaxant și sunete pe care nu le auzi într-o piesă rap.

E destul de evidentă treaba asta și din coverul de la piesa Alinei Eremia, din cadrul campaniei Blending Spirits de la J&B. A luat o piesă pop și a transformat-o în ceva care nu ar merge niciodată pe radio. Dar care sună super bine. Nu știu cum de s-au gândit la abordarea asta, dar deja nu mă mai surprinde nimic de la Cred Că Sunt Extraterestu.

Nu am fost surprins nici când am aflat că AFO e un fost ultras, totuși am vrut să aflu mai multe despre acest hobby al rapperului și modul în care l-a ajutat pe el în carieră. În ignoranța mea, i-am catalogat mereu pe ultrași ca ăia care merg la meci doar ca să aibă o scuză să se facă rangă și să apoi să dea cu ranga în forțele de ordine.

După ce am vorbit cu AFO mi-am dat seama că nu e chiar așa simplă situația. De fapt violența e un efect secundar al devotamentului pe care-l au oamenii ăștia pentru echipa favorită. Și am mai aflat niște chestii interesante:

VICE: Cum a fost prima experiență pe un stadion de fotbal?
AFO: Când mergeam să mă uit la meciuri de fotbal m-au atras mai mult peluzele decât acțiunea din teren. De atunci, m-am conectat mai mult la ce vedeam în tribune. La fotbal mă uit de când m-a păcălit taică-meu să ținem cu Petrolul, cu toate că nu era echipa mea de suflet. Dar era singura mea referință. El era fotbalist și, pe finalul vieții, a început să devină fanatic. Știa tot ce mișcă în fotbal. Dar eu am devenit ultras pentru că mi-a plăcut ce vedeam în tribune.

Primul meci pe care l-am văzut live a fost Farul Constanța cu Sportul Studențesc. Aveam vreo nouă ani. Am mers cu un vecin. Am stat pe băncuțe de lemn în tribune. Stadioanele încă nu erau modernizate cu scaune. Se spărgeau semințe. Majoritatea oamenilor erau de vârsta a doua sau a treia. Erau ăia de la fabrici care veneau sau erau trimiși de șefi.

Când te-ai decis să devii un ultras?
Cam la cinci ani după primul meci de fotbal, a venit un prieten la mine cu revista Super Tifo și când am văzut ce se întâmplă prin Italia la meciuri, că oamenii au torțe și fumigene, coregrafii, compun cântece, se îmbracă la fel, fac mesaje, corespondează între ei, s-a aprins becul. Atunci a fost momentul când mi-am dat seama că vreau să fac și eu treaba asta. După ce am văzut revista asta, m-am întâlnit de câteva ori cu el și am zis să facem ceva. El avea deja o gașcă care se numea „Nucleo Ultra'" și cumva m-am integrat și eu în treaba asta. Știi cum e. A fost instinctul ăla primitiv de a te integra într-un grup.

Există o diferența între un suporter și ultras?
Suporterii sunt ăia care vin pe stadion, se uită la meci și țin cu o echipă anume. Porțiunea din stadion unde sunt ultrașii e aia unde apar steagurile, coregrafii, fumigenele, sunt scandate cântece. Sunt oamenii din spate. Care fac scenariile și regia pentru derby-uri, pentru deplasări. Eu am intrat direct pe filiera de ultras. La două-trei săptămâni după deja vopseam steaguri.

În total, am fost cam 30 și ceva de oameni, dar doar vreo trei-patru care țineau treaba în spate. Adică ei chiar puneau osul la treabă. Se întâlneau, stăteau, se intoxicau cu diluant de la vopsit steaguri, se ardeau cu torțele pe geacă. Își mai luau și câte un baston peste spate. Eram în prima linie. Trebuia să faci coregrafia. De acolo pornea totul. Și de obicei acolo stau și forțele de ordine.

Tu ce făceai în galerie?
Făceam de toate. De la modele de steaguri la cântece. Sora mea era la Arhitectură, știa să dea cu mâna peste steag. O rugam să-mi facă un craniu cu un fular peste gură. Am compus versuri de cântece pentru galerie. Toate ideile astea veneau în grup. Noi ăștia patru-cinci ne vedeam și făceam un brainstorming. În clasa a noua am crezut că vom cuceri lumea. Toți făceam mai multe lucruri. Știam care e scopul comun și ne mobilizam.

Noi niciodată nu am primit sprijin financiar din partea clubului Farul Constanța. Acum am înțeles că se mai dau bani pentru chestia asta, dar pe atunci nu era așa. Totul era din iubire pentru club. Nici nu aveam gagici pe atunci. Nu aveam timp de așa ceva. Toată ziua eram pe treaba asta.

Cât timp ai petrecut în gașca asta?
Treaba s-a spart destul de repede. S-a desființat „Nucleo". Ne-au furat drapelul altă gașcă de la Dinamo. L-au afișat pus invers la ei la Dinamo, cred că prin 2001. Și, la fel cum e în fiecare gașcă, dacă-ți fură cineva steagul, trebuie să te destrami. Dar am înființat altă grupare la scurt timp după. Eram disperați, îți dai seama. Am rămas fără grup. Era nașpa. Eram suspendați în timp și în spațiu cumva.

Și ce ați făcut?
Ne-am înființat un grup nou pe care l-am numit „Aria Ultra". Mai există și azi. Eu am părăsit barca prin 2003, pentru că am venit în București la facultate și nu am mai avut cum să țin legătura cu echipa. Alin, celălalt coleg al meu, cu care am înființat grupul, a început să aibă și el alte preocupări, și uite așa am renunțat. Dar l-am lăsat pe mâini bune. Acum îl conduc alți băieți.

Ei au trecut la Viitorul Constanța?
Nu. Nici vorbă. Chiar i-am rugat că, dacă o să moară echipa Farul Constanța, măcar să rămână ei împreună ca un grup. E o chestie care îi ține uniți. Dacă se desființează grupul asta înseamnă că erai ultras doar pentru o echipă. Dar nu despre asta e vorba. Fotbalul s-ar putea să nu mai țină de tine. Nici măcar de performanțele sportivilor din teren. S-ar putea să țină de performanțele financiare.

Care e cea mai faină amintire pe care o ai din perioada în care ai fost ultras?
Când a jucat România cu Ungaria în 1999. S-a jucat pe Ghencea. Și au venit toate grupurile de ultras din țară. Ăștia de la echipele din București erau toți acolo. Chiar și de la Rapid sau Dinamo. A fost ciudat pentru că era pe stadionul Stelei. Și ăștia se fugăreau prin București după un meci. Așa fac și acum, dar în trecut era și mai hardcore treaba.

În fine, la meci a fost super faină atmosfera de solidaritate. Ne puneam steagurile unul lângă altul, mai socializam, făceam schimb de insigne, eram acolo pentru un scop comun. Mi-a rămas în cap meciul ăla pentru că dintr-o dată mă simțeam băgat în seamă. Eram un „ciutan" de clasa a noua și acolo eram pe felie cu toți ăștia mari de la galerii importante.

Ai fost implicat și în incidente violente în perioada în care ai fost ultras?
Da, normal. Îmi aduc aminte că era un meci de Cupă dintre Galați și ceva echipă din Serbia. S-a jucat la Constanța, la 11 dimineața. Eu am mers mai aproape de grupul sârbilor. Mi s-au părut super tari. Dar erau și puși pe scandal. Era devreme și ei stăteau cu torțele în tribună. Și erau și niște oameni uriași. Mi-am luat și eu niște bastoane, dar la grămadă. Nu mi-a plăcut niciodată violența asta. Eram și slab pe atunci. Dar mi-am asumat treaba asta. Știam că s-ar putea să-mi iau bătaie, dacă fac asta. Din fericire nu prea s-a întâmplat.

Te-ai gândit să te întorci într-o echipă de ultras?
Chiar am vorbit cu niște prieteni să facem o grupare nouă. Să ne alegem o echipă mai obscură din București. O echipă care nu are suporteri. Să mergem noi să facem galerie. Să le compunem o melodie, să mai aprindem o torță în tribună, să le facem un steag. În felul ăsta, cu siguranță revistele de ultras o să ne bage în seamă. O să zică: „Uite bă, o echipă de divizia D are o susținere super mișto". E un stil de viață treaba asta.

Cum te-a ajutat experiența de ultras în cariera de rapper?
Din toată experiența asta a ieșit și rap-ul. Am început să scriu versuri pentru galerie. Când mergeam în deplasări cu trenul aveam la mine carnetul de note. Și ultimele pagini erau de observații de la profesori. Eu le foloseam pe alea să scriu versuri. Nu mai știu nicio melodie de atunci, dar apoi mi-am dat seama că pot scrie și rap.

Eu credeam că rapul mergea mână în mână cu asta. Era o aberație, evident, dar așa credeam. Mai ales că vedeam și alte brigăzi pe stadioane care aveau pe steag-uri semnul de la Wu-Tang Clan. Mi s-a părut fantastic. Am vrut să-i cunosc pe ăia, pentru că erau de-ai mei. Erau extratereștri nebuni care s-au gândit că rapul cu ultraseria e tata cu mama.

Ai scris vreodată o piesă de rap inspirat de un cântec de galerie?
Da. Piesa „Floare de Maidan" e inspirată dintr-o melodie foarte frumoasă de la galeria lui Napoli. Se numește „Un giorno all'improvviso", unde zic că într-o după-amiază s-au îndrăgostit de echipa lor, eu zic că m-am îndrăgostit de muzica mea. S-au pupat foarte bine.

Chiar vreau să fac și un album de rap cu piese de galerie. Să aduc și un cor la înregistrări. Aș vrea să susțin cât mai mult peluzele. Cel puțin pe partea muzicală. Știu că și Nimeni Altu mai face treaba asta. El e în galerie la Dinamo. Știu că și Brugner cânta despre Steaua. Când eram eu copil l-am văzut și pe Deceneu că avea un fes cu Steaua. Așa mi s-a părut mie interesant. Că cele două fenomene au fost întotdeauna conectate.

Ce ai învățat după toată experiența de ultras?
Am învățat că cel mai important lucru e să fii loial. Dacă tot te bagi o duci până la sfârșit. Mai bine ți se scufundă vaporul și tu rămâi pe el decât să-l părăsești. Acum sunt un pic ipocrit că eu asta am făcut când am plecat de la Aria Ultra, dar nu l-am părăsit ci l-am lăsat pe mâini bune. Nu e ca și cum nu m-a interesat viitorul grupării. Pur și simplu m-am îndepărtat de fenomen.

Urmărește VICE pe Facebook