Am vorbit cu Dave Mustaine, de la Megadeth, care s-a săturat de figuri și scandal

Dave Mustaine este de neclintit. Când l-am sunat era la un hotel, undeva în California, și își făcea loc în program pentru o mulțime de interviuri în care voia să promoveze cel de-al cincisprezecelea album Megadeth, intitulat Dystopia, dar și un turneu serios prin America de Nord. De fapt, acestea sunt singurele subiecte despre care voia să vorbească, lucru care mi-a fost explicat clar de la început. În email-ul pe care l-am primit de la producătorul lui amabil era subliniat faptul că „Dave o să vorbească doar despre muzică și turneu". Cum nu voiam să fac un material superficial ca să promovez turneul, am trimis un mail în care am clarificat treaba. Până la urmă, am reușit să vorbesc la telefon cu producătorul și l-am asigurat că nu vreau să îi fac probleme lui Mustaine, doar vreau să îl cunosc ca persoană, nu ca personaj. În ciuda reputației sale ca unul dintre cei mai conservatori și lăudăroși artiști de metal, am vrut să văd dacă pot să trec de fațada de om plin de sine pe care o afișează. Am încercat să fac asta cât de bine am putut în momentul în care am vorbit cu el la telefon, dar omul ăsta e ca un zid de beton.

Înainte de interviu, mi-am făcut griji că o să am parte de o experiență la fel de interesantă ca atunci când îl vizitez pe bunică-miu de Crăciun, care este mare fan FOX News. Asta pentru că înclinațiile mele politice sunt foarte diferite față de cele pe care le susține de ani de zile Mustaine, un fost susținător al lui Rick Santorum, politician conservator. Dave a spus recent că nu mai susține nici un politician, dar în trecut a supărat pe foarte multă lume prin declarațiile ciudate, pe care le-a făcut despre diverse lucruri, de la admirația pentru Santorum și disprețul față de președintele Statelor Unite, Barack Obama, până la despărțirile revoltătoare de foști membri Megadeth, foștii colegi din Metallica și chiar, uneori, despre propriile albume. Chiar dacă sunt prima care susține că multe dintre prostiile pe care le-a spus (cum ar fi că Barack Obama a pus în scenă atacul armat ce a avut loc într-un cinematograf din Statele Unite în anul 2012 sau comentariul absolut dezgustător referitor la femeile flămânde din Africa care ar trebui să nu mai facă copii și să „își îndese un dop acolo") sunt de neiertat pentru o figură publică de talia lui, dar admir într-un fel încăpățânarea cu care își apără părerile (uneori chiar cu armele în mână), chiar și atunci când toată lumea se întoarce împotriva lui. Asta pentru că, așa cum spunea, „Se întâmplă mult prea multe lucruri rele în viață ca să mă stresez dacă mă place lumea sau nu."

Totuşi, nu am aprofundat prea mult aceste aspecte, pentru că s-a eschivat de la întrebările mele cu tentă politică şi s-a rezumat să vorbească despre subiectele pe care le avea pregătite deja. Omul a fost de neoprit, ori şi-a învăţat răspunsurile înainte de interviu, ori este pur şi simplu un cyborg. Mi-a dat, mai mult sau mai puţin, acelaşi răspuns la două întrebări diferite, mi-a explicat cât de mulţumit este de noua componenţă a trupei, cât de bun este noul album şi s-a încovoiat tot când am spus despre el că este „consevator", moment în care a îndreptat discuţia către valorile sale personale, credinţa şi loialitatea. Dacă ar fi să judec după discuţia pe care am avut-o, aş spune că însuşi Dave Mustaine este sătul să vorbească despre opiniile politice ale lui Dave Mustaine.

Omul cu care am vorbit eu este o versiune mult mai bună la suflet, mai blândă a iconoclastului roşcovan din vremurile trecute. Cât din treaba asta a fost antrenament calculat pentru media, cât a fost ca rezultat al faptului că Dave a devenit creştin renăscut şi cât a fost din inimă, asta nu aş putea să spun, dar discuţia noastră s-a desfăşurat mult mai lejer decât mă aşteptam. Când l-am întrebat câte interviuri mai are programate astăzi, am primit un răspuns – formulat într-un accent din California de Sud – care m-a dezarmat total: „Destul de multe, dar asta este prima oară când vorbesc cu tine, aşă că mă simt onorat. Ce faci?"

Am fost pur şi simplu fermecată. Tonul acesta relaxat a continuat şi după ce mi-a spus că o să mă omoare.

Asta nu din cauză că am pus vreo întrebare nepotrivită sau că l-am deranjat cu ceva, ci pur şi simplu l-a supărat faptul că nu m-am prins de o referinţă pe care a făcut-o despre piesa „If", lansată în 1961 de trupa Bread. Am pus ignoranţa de care am dat dovadă pe seama vârstei (aveam sub 21 de ani în 1969), iar la următoarea întrebare mi-a răpsuns la mişto cu: „Huh? Ce spui? Scuze, mi-a căzut aparatul auditiv."

Poate l-a găsit pe Isus şi a reuşit să-şi înfrângă impulsurile distrugătoare, dar până la urmă tot Dave Mustaine a rămas.

VICE: Noul album este mai rău, mai înfometat şi mai agresiv decât ce am ascultat de la Megadeth în ultima perioadă. De unde vin stările astea? Cât de mult se datorează ele noului chitarist, Kiko Loureiro (de asemenea component al trupei Angra) şi toboşarului Chris Adler (care e şi în Lamb of God)?
Dave Mustaine: Ei bine, cred că totul este relativ. Cred că am vrut cu toţii ceva măreţ pentru noi personal, dar şi pentru formaţie ca întreg, deoarece Kiko este fan al trupei, la fel şi Chris, David Ellefson este de foarte mult timp alături de grup şi, bineînţeles, Megadeth este copilul meu. Am vrut ce e mai bine pentru noi şi am legat foarte rapid şi în mod bizar o prietenie care este mai profundă decât legăturile pe care le-am avut cu foşti membrii. Nici în cea mai bună perioadă pe care am avut-o în trecut nu am simţit lucrurile la fel de potrivite ca acum. Ne înţelegem foarte bine şi se poate vedea acest lucru atunci când suntem împreună pe scenă. Foştii membri Megadeth niciodată nu „pierdeau timpul" împreună când nu erau în concert, pentru că fiecare avea treaba lui şi munceam cu toţii din greu. Când ne retrăgeam la hotel spuneam ceva de genul „A, ne vedem mâine", dar în formula actuală ne bucurăm atât de mult fiecare de compania celuilalt încât, atunci când ne ducem la hotel, sigur întreabă cineva: „Mergem să mâncăm, mergem să vedem un film, vreţi să facem asta, vreţi să ne uităm mâine la gala UFC, vreţi să vedem meciul în seara asta?". Şi e atât de mişto să avem atmosfera asta din nou în trupă pentru că îmi aduce aminte de ce am vrut iniţial să fac parte dintr-o formaţie.

Cred că e destul de bine să faci din nou parte dintr-o gaşcă de băiețeală.
Aşa este, ai dreptate.

Cu toate astea, versurile de pe Dystopia sunt la fel de întunecate ca până acum, mai ales pe piesele „Bullet to the brain" şi „Fatal Illusion" (care este prima melodie pe care am auzit-o să aduca la un loc ideea de reformare a puşcăriaşilor şi zombie). Mi-ar plăcea să aud câteva poveşti despre titlurile pieselor de pe album.
Ei bine, cred că ai observat şi tu că lumea s-a schimbat considerabil în ultimii zece ani, la fel s-a întâmplat şi cu modul în care Statele Unite s-au implicat în păstrarea păcii în foarte multe zone, chiar dacă s-a întâmplat prin invitaţie sau prin invazie, şi chiar dacă era vorba despre aliaţi sau inamici, oricare ar fi fost circumstanţele. Statele Unite în care trăim astăzi sunt total diferite faţă de cele de acum zece ani, la fel este şi modul în care ţara asta influenţează lumea. Și nu mă refer doar la Statele Unite ale Americii, ci mai degrabă la mentalitatea occidentului: TV, American Idol, telefoane mobile, selfie-uri. Am fost zilele trecute la toaleta hotelului în care suntem cazaţi aici în Hollywood, The W, şi, pe oglindă, în toaleta bărbaţilor scria: „Ţi-aş trage-o!". Doamne, Dumnezeule, de ce ai intra vreodată într-o toaletă a bărbaţilor în care o oglindă îţi spune că vrea să te fută? În ce fel de lume trăim? Nu m-a deranjat prea tare, dar [fluieră] vremurile se schimbă.

Megadeth a fost dintotdeauna o trupă cu înclinaţii politice, care a luat naştere în mandatul lui Ronald Reagan. Acum suntem la sfârşitul mandatului lui Barack Obama şi se pare că lucrurile merg din ce în ce mai rău. Te face să te simţi naşpa gândul că probabil nu o să rămâneţi fără subiecte de cântat prea curând?
Se pare că eu am mai multă încredere în oameni. Chiar dacă ştiu că muzica heavy metal îşi face simţită prezenţa mai ales atunci când lucrurile mai au puţin şi explodează, există în continuare speranţă pentru omenire, şi, ca să îl parafrazez pe Martin Luther King: doar iubirea poate alunga ura. Chiar dacă Megadeth are o imagine de trupă dură, cu un trecut tumultos, scopul nostru a fost dintotdeauna să fim loiali prietenilor noştri, muzicii pe care o facem şi nouă înşine. Cred că dacă te-ai comporta cu oamenii din jurul tău aşa cum ai vrea ca ei să se comporte cu tine, dacă oamenii din întreaga lume ar face asta, lucrurile s-ar schimba profund. Lumea ar fi un loc cu totul diferit, şi îmi amintesc de cartea Post-American World, care vorbeşte despre faptul că s-ar putea să nu îţi placă Statele Unite aşa cum sunt acum, iar oamenii strigă „Ieşiţi dracului din ţara mea, nu vrem armata voastră aici", problema e că urmează contradicția cu aceiași oameni care vor să se mute aici imediat. S-au întâmplat foarte multe lucruri bune în multe zone ale lumii datorită mentalității occidentale, dar în acelaşi timp te uiţi la ţări democratice precum Anglia, Canada şi altele ca ele, care sunt considerate noua frontieră, noul Occident, aşa că nu mă refer doar la o lume post-Statele Unite ale Americii.

Când te uiţi la Canada sau la ţările nordice, par aproape utopice, în timp ce aici în SUA avem parte de o distopie haotică. Faptul ca v-aţi numit albumul Dystopia spune multe într-un singur cuvânt.
Mulţumesc! Să ştii că în alegerea numelui m-au influenţat filmele 12 Monkeys, Planet Of The Apes, filmul original, şi Return To The Plant Of The Apes. Din punctul meu de vedere aceste filme despre civilizaţii futute, ca Total Recall, Minority Report şi multe altele care arată cum tehnologia şi societatea avansează de două sau de trei ori mai repede ca înainte, ne demonstrează câtă dreptate au cărţile vechi precum 1984. Ai citit 1984 şi Ferma Animalelor, nu?

Bineînţeles, George Orwell este unul dintre autorii mei preferaţi. Arta distopică pare să renască în cultura pop în momentul de faţă, pentru că am impresia că ne apropiem foarte mult de evenimentele din cartea Minunata Lume Nouă. Ce mesaj încerci să transmiți prin Dystopia?
Ai dreptate. Ştii, mulţi oameni m-au întrebat dacă aş face vreodată un album conceptual, şi cred că cel mai conceptual lucru pe care l-am făcut a fost abordarea muzicii din unghiul „lumea prin ochii lui Dave". La un moment dat, vorbeam despre o continuare a memoriilor pe care le-am publicat (Mustaine: A Heavy Metal Memoir - 2010), mă gândeam să scriu o carte, încă nu am renunţat complet la idee, care să aibă o abordare îndrăzneaţă, ceva de genul: cum ar fi arătat lumea dacă eu aş fi fost preşedinte. Cred că dacă mai mulţi oameni ar avea puncte de vedere asemănătoare cu ale mele sau ale fanilor mei sau ale persoanelor pe care eu le admir, lumea ar fi mult mai diferită, pentru o lungă perioadă de timp.

Ştiu că tu ai opinii conservatoare, lucru destul de comun în muzica heavy metal, contrar a ceea ce cred oamenii. Este un gen muzical ce pune accentul pe tradiţie şi pe libertăţi individuale - lucruri care pot fi considerate conservatoare.
Apropo, nu sunt chiar atât de conservator. Sunt loial credinţelor mele. Mama a făcut parte din prima generaţie de americani din familia mea, ea s-a născut în Germania, ceea ce înseamnă că am avut influenţe europene în educaţie cât am crescut şi nu ştiu dacă sunt la fel de conservator ca alte persoane, dar ştiu că sunt loial Armatei şi oamenilor care îmi plac. Lumea a făcut mare tam-tam în legatură cu credinţele mele, dar pentru numele lui Dumnezeu, basistul din Megadeth este pastor, de ce nu vorbeşte nimeni despre asta?

Pentru că tu eşti în centrul atenţiei.
Da! Nu are nimic de-a face cu creştinismul, are de-a face doar cu mine şi cu credinţele mele. Aş putea să fiu adept al presbiterianismului şi să susţin că atunci când o să mori va trebui să fi aruncat pe acoperişul casei sau alte chestii din astea. Este doar din cauza credinţelor mele. Nimeni nu se duce la David Ellefson să-l întrebe „Deci crezi în Dumnezeu, nu?". David este genul de persoană care nu se află în centrul atenţiei.

Este clar că lumea te consideră o figură controversată. Te deranjează că există această percepţie negativă despre tine?
Nu. Unii oamenii spun tot felul de căcaturi despre mine. Alţi oameni îmi fac foarte multe complimente. Trebuie să accepţi şi părţile bune şi părţile rele. Dacă pe parcursul vieţii încerci să îi faci pe toţi fericiţi, atunci nu ai nici un scop real în viaţă. Pentru că niciodată nu o să îi faci fericiţi pe toţi, trebuie să accepţi situaţia aşa cum este şi să scoţi tot ce e mai bun din ce ai. Sunt o grămadă de lucruri care mi s-au întâmplat de-a lungul carierei pe care le iubesc şi altele pe care nu le iubesc. Sunt o grămadă de chestii care nu mi s-au întâmplat în carieră, pe unele le iubesc, pe altele nu.

Încă mai vânezi un premiu Grammy? Am fost uimită să aflu că Dystopia nu a fost nominalizat anul acesta.
Mulţumesc. Faza este că, la început, premiile Grammy au fost foarte importante pentru noi. Apoi, am realizat că nu este aşa de uşor să câştigi precum se crede, asta pentru că oamenii care se ocupă de premiile astea trebuie să asculte 45 de albume latino, câteva materiale hawaiiene şi câteva piese în genul lui Weird Al Yankovich, aşa că atunci când vine timpul să asculte metal se gândesc ceva de genul „Ah, să-mi bag, nu ascult aşa ceva, ce nume recunosc din toate astea?" şi de aceea, când au vazut numele Jethro Tull, au zis „Ok, Jethro Tull câştigă premiul de cel mai bun metal". Au fost câteva alegeri foarte neinspirate. Dar nu mă deranjează aşa tare, am fost apreciat de colegii mei, am primit o mulţime de nominalizări, aşa că la sfârşitul zilei cred că trebuie să te mulţumeşti cu ce ai. Sunt - să zicem - mulţumit, nu sunt pe deplin satisfăcut. Încă nu renunţ. Sper că la un moment dat să fiu introdus în Rock and Roll Hall of Fame, dar dacă nu mă vor acolo nu e nici o problemă, e ok. Adică sunt acolo, într-un fel, prin Metallica şi indiferent de ce ar spune ei sau indiferent de părerea pe care o are lumea legată de ceremonia lor de introducere, ei nu ar fi fost acolo, dacă eu nu aş fi făcut parte din trupă, pentru că eu am fost acolo la început, lucru ce imi dă puţină satisfacţie.

Cred că e frustrant ca dupa ce ai realizat atâtea în cariera ta lumea să pună accent în continuare pe lucrurile pe care le-ai făcut în trecut.
Eu nu port pică şi cred că am făcut nişte lucruri cu adevărat minunate. Am fost patru tipi tineri care au schimbat lumea şi nu aș modifica nimic pentru că ce am facut noi chiar a contat, am învăţat o mulţime de chitarişti meserie şi i-am învăţat lucruri despre ei, le-am spus că sunt în stare de orice şi le-am insuflat curaj. Şi chiar dacă toată viaţa mea am vrut să renunț, din cauza lucrurilor care mi s-au întâmplat, nu am făcut-o, pentru că mă gândeam că mai sunt alţi tipi în aceleaşi situaţii şi voiam ca ei să se uite la mine şi să zică: „Dave a reuşit, o să reuşesc şi eu. Dacă Dave poate, pot şi eu. Pot să reuşesc!". Şi iubesc sentimentul ăsta, iubesc să am relaţia asta cu fanii mei şi cu fanii heavy metal, în general. Cunosc foarte multă lumea cărora le place muzica Megadeth şi o parte din asta se datoarează muzicii în sine, dar de cele mai multe ori cei care iubesc trupa asta sunt impresionaţi de faptul că am reuşit să facem faţă problemelor, pentru că de multe ori am avut impresia că balanţa mereu se înclina în defavoarea noastră, mă înţelegi? Dar ştii ceva, nu-mi pasă, pentru că iubesc ce fac şi nu o să las nimic să mă doboare. Se întamplă mult prea multe lucruri rele în viaţă că să mă stresez dacă mă place lumea sau nu.

Ai spus mai de mult că îţi place să iei cu tine în turneu trupe la început de drum şi să le acorzi o şansă. Ai făcut asta la turneul Gigantour, iar acum o să îi iei în următorul turneu pe cei de la Havok. Simţi că este responsabilitatea ta să ajuţi trupele noi?
Da, dar cred că responsabilitate este cuvântul greşit, eu cred că am posibilitatea să fac ceva măreţ, să dau mai departe, şi asta cred că e ca şi cum ai închide şi deschide un cerc. Ştii, eu cred că atunci când faci ceva bun pentru cineva e un fel de act de caritate, iar în branşa noastră - spre deosebire de industria pop unde unii îi vânează pe ceilalţi şi se înjunghie toată lumea în spate şi aşa mai departe - în comunitatea metaliştilor se formează prietenii de lungă durată şi foarte profunde. În cazul meu, de exemplu, aş putea să mă întâlnesc cu o persoană pe care nu am mai văzut-o de ani de zile şi am continua relaţia de unde lăsat-o ultima oară, şi cred că asta se datorează comunităţii metaliştilor. Sharon Osbourne mi-a spus, odată, când eram în Spania: „Cunosc un singur om din industria heavy metal care s-a născut privilegiat." Restul ne-am născut simpli şi muncitori. O iubesc pe Sharon, e minunată, iar când mi-a spus vorbele alea, m-am gândit: „Cuvinte mai adevărate nici că au fost spuse până acum."

Care crezi că este cel mai potrivit album pe care trebuie să îl asculte un fan nou pentru început, care dintre ele are cele mai bune piese Megadeth?
Probabil că ăsta o să pară un răspuns superficial şi evident, dar mi se pare că am avut o perioadă, care a durat ceva timp, în care nu am mai compus muzică aşa cum e pe Dystopia. Cred că Dystopia ar fi fost lansat imediat după Countdown To Extinction, e un progres natural în totalitate. Killing, Peace, Rust, Countdown, Dystopia, cred că astea sunt albumele preferate din top 5.

De ce a fost nevoie să se întâmple ca să scoateţi un album ca acesta?
Cred că versurile unor piese de pe albumul ăsta ar putea fi schimbate cu altele şi tot nu s-ar schimba intensitatea melodiilor, dar uneori când aud unele piese văd nişte imagini cu ochiul minţii, ca nişte instantanee, dar imaginile alea spun mii de cuvinte, aşa cum se întâmplă când ascult trupa aia, cum se numeşte, Bread, nu? [cântă câteva note dintr-o piesă care s-a dovedit a fi „If"] Haide, Kim, ajută-mă puţin!

Nu sunt sigură, nu cred ca am prins vremurile alea..
Ah, Kim, o să te omor! Nu o să mai primeşti nici un cadou de Crăciun.

Multe trupe veterane de thrash metal încă lansează albume şi merg în continuare pe acelaşi drum din punct de vedere al versurilor. Voi reprezentaţi una dintre puţinele trupe care practică ceea ce predică atunci când vine vorba de versurile politice, chiar dacă nu toată lumea este de acord cu voi. De ce sunteţi în continuare atât de înflăcăraţi?
Cred că asta este datorită venirilor lui Chico şi Chris şi faptului că îl văd pe David cum se entuziasmează din nou, iar eu sunt liderul trupei. Când văd aceşti muzicieni respectabili care sunt bucuroşi să formeze un grup, omule, cum să nu te înflăcărezi? Suntem creaturi emotive. Multora dintre noi le e confortabil să vorbească despre sentimentele lor, şi îmi pare rău de oamenii care nu pot vorbi deschis despre asta sau cărora le este frică să împărtăşească ce simt din frică de a fi respinşi sau luaţi peste picior, pentru că pe mine pur şi simplu mă doare în fund de ce părere au oamenii despre mine. Aşa că atunci când vine vorba despre albumul ăsta, tot ce contează pentru mine este dacă ne vezi în spatele scenei, cu Chris care râde, cu David Ellefson care zâmbeşte larg şi cu Kiko care se prăpădeşte de râs, să te întrebi: „Care, căcat, e gluma, de ce e toată lumea atât de fericită?" Înainte să intrăm pe scenă, ne adunăm într-un cerc şi facem un fel de grămadă ca la fotbal, apoi ieșim acolo şi ne distrăm, iar după concert ne întoarcem în vestiar şi, în loc să spunem „Doamne, sunt atât de obosit, de-abia aştept să beau o bere, să mă duc la somn, orice, să mă plâng, să oftez", toată lumea se adună şi e foarte entuziasmată. La fel se întâmplă şi cu cei care practică golf. Amatorii vorbesc despre loviturile care le-au reuşit, iar profesioniştii vobesc despre loviturile care nu le-au reuşit.

De curând te-ai mutat în Nashville ca să o ajuţi pe fata ta să îşi facă o carieră în muzica country. Care este cel mai suprinzător lucru pe care l-ai observat de când trăieşti în Mecca muzicii country?
Unul dintre cele mai nebuneşti lucruri pe care le-am văzut este că foarte mulţi artişti de country sunt metalişti, iar mulţi dintre ei chiar ascultă Megadeth. Alt lucru nebunesc pe care l-am văzut şi care este destul de înfricoşător, poţi să te duci în orice restaurant din Nashville, iar tipul care îţi aduce mâncarea cântă la fel de bine ca tine la chitară. Tipii ăştia sunt foarte talentaţi şi vin aici să dea marea lovitură, iar între spectacole au slujbe obişnuite. Asta m-a adus cu picioarele pe pământ, pentru că atunci când vii în locuri ca ăsta îţi dai seama că nu eşti chiar aşa special. Sunt o mulţime de oameni în lumea asta care sunt cel puţin la fel de buni ca tine.

Cred că aveai nevoie de asta dupa 30 de ani în care lumea te-a urmărit să îţi ceară autografe după fiecare spectacol. Mă gândesc că e destul de copleşitor.
E un sentiment plăcut. E plăcut să ştii că tu contezi, că oamenii îţi ştiu numele şi că i-ai făcut fericiţi sau că i-ai ajutat să treacă prin perioade grele. E un sentiment grozav.

Traducere: Ionuţ Alexandru

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre Megadeth:
Megadeth au cântat în deschiderea potopului
Biserica metalistă
De ce funcționează tortura prin suflet?