Pe vremea când minerii au plecat pentru prima dată să apere democrația cu pumnul, n-aveam nici 14 ani și nu știam că ce se întâmplă în jurul meu o să fie o pagină de istorie atât de disputată. M-am prins că e ceva în neregulă după fețele îngrijorate ale vecinilor mei, care șușoteau pe la colțuri de ăla a lu' Stan, care-o plecat la București cu tăt schimbu' și ni numa' ce-i acolo. După niște ani, când ziceam că vin din Valea Jiului, lumea se uita urât la mine – bine, m-ajută și fața pentru asta – și îmi zicea cu condescendență „minerule", deși n-am văzut mina decât o dată, iar o grămadă de intelectuali sau mai puțin intelectuali se plângeau pe la televizor sau pe net că au emigrat cât au văzut cu ochii de frica și de scârba fețelor negre de cărbune.

Pentru că trăiesc printre mineri, am vrut să aflu chiar de la ei ce s-a întâmplat cu un sfert de veac în urmă, când Bucureştiul primea - cu groază pentru unii, cu bucurie pentru alţii - lămpaşele şi bâtele ortacilor, într-o succesiune de evenimente catalogate de unii drept „un atac la adresa democraţiei", sau considerate de fostul preşedinte Ion Iliescu „un act civic." Istoria a înregistrat întâmplările ca fiind prima mineriadă, şi cea mai violentă. Ea a arătat cu adevărat efectele pe care arta manipulării le poate avea asupra unei societăţi în derivă, mai ales că abia ne învățaserăm să nu ne mai adresăm unii altora cu apelativul „tovarășe".

Au trecut 25 de ani și singurul lucru care s-a schimbat e mentalitatea minerilor, care vor să uite de evenimentele cu care e asociată Valea în mentalul colectiv. Se feresc și acum să vorbească despre ce s-a întâmplat atunci – poate de frică, poate de rușine - sau dacă o fac, nu te alegi decât cu variante ce nu seamănă una cu alta. A existat însă un numitor comun: Miron Cozma.

Printre cei aflaţi în miezul fierbinte al deciziilor luate în 13-15 iunie a fost şi unul dintre fondatorii sindicatului minerilor, care a vrut să rămână anonim. Nu mai are treabă cu subteranul de mult: s-a disponibilizat în 1997, că i se acrise de mină, și de-atunci o tot ține într-o boală. Ne-am întâlnit pe o terasă din Petroșani, la o bere. Mi-a povestit despre evenimentele la care a luat parte cu ciudă, ca și când e supărat pe el că s-a lăsat folosit.

VICE: Când ați plecat spre București, a fost prima dată când s-a auzit de Miron Cozma. Cum a ajuns el să conducă în Valea Jiului câteva zeci de mii de mineri?
Fost lider sindical: În primele luni ale lui 1990, am înscris la judecătorie, împreună cu alţi opt mineri, primul sindicat al Minei Petrila. În martie, a luat fiinţă Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului. Într-un fel, ceea ce făceam noi era, pe vremea aceea, un fel de dictatură proletară, pentru că ni se spusese vreme de atâţia ani că muncitorii sunt clasa conducătoare, încât noi chiar credeam lucrul ăsta. Ești tânăr, știu că îți pare greu de crezut acum, dar chiar aşa era.

No, acuma Liga noastră avea peste 40 000 de membri numai de la exploatările miniere, la care s-au afiliat ulterior alte întreprinderi. Era o forţă. Miron Cozma a fost ales preşedinte chiar la conferinţa inaugurală, în defavoarea lui Puiu Horea, unul dintre fondatorii sindicatelor – care peste ani avea să devină un personaj important pe la București, prin ministere. Acuma, gândește-te și tu: puteau ăştia 40 000 de oameni să-l cunoască pe Cozma, măcar după figură, în condiţiile în care nu exista mediatizarea de acum? Exclus, îți zic io! Cât ai fi fost de lider, erai tare dacă te știau cei de pe schimbul tău, vreo cinci sute de oameni.

Tocmai aici a fost şmecheria: când a ajuns la Bucureşti, televiziunea îl arăta în permanenţă pe Miron, şi aşa au ştiut oamenii că e unul Cozma, care-i şeful Ligii, şi de care abia auziseră. Și să-ți mai zic una, că doar eram acolo: cea mai deșteaptă mișcare tot Iliescu a făcut-o, după ce le-a mulţumit minerilor, spunându-le că vor fi conduşi de domnul Cozma. Cum ar veni, le-a arătat cu degetul cine-i șeful de-atunci încolo.

Ca să pleci în vizită la București, trebuie să-ți planifici călătoria, deci cred că n-a fost ușor să urci mii de mineri în vagoane. Erai atunci în conducerea Ligii, cum ați organizat plecarea?
Când s-a oprit emisia la TVR, minerii de la Lonea şi Petrila au plecat pe jos spre Petroşani, iar cei de la alte mine au venit cu dubele, care îi aduceau de obicei la muncă. Acuma, că cine-o dat telefon să-i pună să lase șutul, că cine-o aprobat să se facă toată treaba asta, se știe sau nu se știe – poate o să se afle odată. E clar că treaba a plecat de sus de tot, pentru că dispecerii au scos minerii din schimb, la ordinul Companiei, care primise ordin de la minister. Pe faţă, nimeni nu a organizat transportul, toată chestia se organiza din mers.

În gară erau trei garnituri de tren, pe care minerii le-au ocupat, iar câţiva au urcat cu mecanicii şi le-au dat plecarea. Pe tren, dar şi înainte de plecare, circulau tot felul de zvonuri, cum că la Bucureşti Securitatea se bate cu Armata pentru preluarea puterii, aşa că toţi eram speriaţi. Îți dai seama, am plecat ca la război, pregătiţi de orice, ne-am pupat nevestele şi ne-am dus, că erau mai mulţi pe peroane în gară, decât în trenuri. Culmea răului e că noi toţi am crezut cu sinceritate că ţara, libertatea abia câştigată, sunt în pericol, şi am simţit cu adevărat că ceea ce facem e spre binele naţiunii.

De unde veneau zvonurile?
Păi aia-i, că nu se știe – unu' care-o auzit de la unu' și tot așa, numai că noi chiar credeam că se întâmplă ceva îngrozitor acolo şi că trebuie să facem ceva. Când să intrăm în Bucureşti, deja se zvonea că se trage şi că vom fi aşteptaţi de Armată, care are ordin să ne împuşte. De frică ce ne era, am intrat în gară cu lămpile stinse, crezând că or să tragă, dar ce să vezi: oamenii de pe peron ne-au întâmpinat cu aplauze.

Aici e altă chestie dubioasă, care trebuie musai elucidată: în trei garnituri de tren nu intră nici cu forţa mai mult de trei mii de oameni, ori de aici şi până la cifra de 20 000 de mineri, cât se zicea la televizor că erau în Bucureşti la ora aia, e cale lungă. Şi încă o treabă: am văzut modele de lămpi şi de căşti care nu s-au folosit niciodată în Vale, că doar nu-s miner de ieri, şi nu zic că ăia nu erau mineri, dar puteau foarte bine să fi fost de la alte mine din ţară.

Până aici e cum e, dar ce mai au de zis minerii când a văzut o lume întreagă cum se bătea în draci, cum curgeau bâte pe spinări și pumni în gură?
Și aici a fost multă manipulare. Când am ajuns în gară, nu știam Bucureștiul, dar or fost unii, care nu-i știu cine îs, care ne așteptau acolo și ne-au încolonat. La Universitate am ajuns la șase dimineaţa, şi cică am bătut studenţii şi profesorii. Care studenţi, că era goală piața? Mai mult decât atât, la sediul central al PNL, erau deja geamurile acoperite cu scânduri bătute în cuie, pentru că totul fusese deja spart. Cât despre Ministerul de Interne, pe care se zice că tot minerii l-au incendiat, cei care ştiu clădirea îşi pot imagina ce înseamnă să arunci o sticlă incendiară până la etajul doi, în condiţiile în care etajul respectiv e la o înălţime de vreo 15 metri.

În toate imaginile de-atunci se vede cum minerii sparg capete și bat cu sete, dar și dintre ei au fost mulți cei care s-au întors acasă aprig jumuliți. Cu greu, și numai după multe insistențe, a acceptat unul dintre ei să-mi povestească ce-a pătimit, anonim, ca să nu-l fac de răs. A stat o săptămână în spital, în Capitală și a suferit multe luni după ce s-a întors acasă. I-au dat să se sature, ce mai, și nici acum nu-I vine să creadă cât de bou a fost. Soarbe cu grijă din berea călâie, de parcă și-acum l-ar durea falca ruptă în bătaie. De când s-au întâmplat toate astea, a schimbat radical macazul, face o muncă importantă pentru comunitate, vecinii îi spun domnu' și umbă cu capul sus, dar tot poartă rușinea aia în suflet.

VICE: Cine dracu' te-a pus pe tine să te cari la București?
Miner bătut: Băi, știi cum e: dacă eram cu ai mei, am zis că ce pula mea, să mă duc și io, că tot nu văzusem niciodată Bucureștiul. Io-s copil sărac, am muncit de la șaișpe ani, n-am avut timp de distracții. No, și când s-o zis că merem, apăi m-am dus, că nu era să-mi las ortacii singuri. Să știi că nu-i cum ziceau pe la televizor, că ne-am dus beți și cu chef de scandal: nu, tată, am plecat noi ca în excursie, dar și cu frică, știi, și am băgat un furtun de presiune, de-ăla cu cap metalic, într-o cizmă numa' în caz de nu se știe, nu că eram io chitit să bat pe careva. Aiurea!

Dacă mă iau după ortaci, nimeni n-a strivit o muscă. Zi pe bune, cum a fost de-ai ajuns să stai prin spitale după aventura asta?
Dintre ăștia cu care am plecat io, niciunul nu știa Bucureștiul, așa că ne-am dat jos din tren în gară și beleam ochii pe-acolo fără să știm unde mergem, ce facem. Au venit niște unii cu salopete curate, nu jegoși ca noi, am zis că-s ceva lideri, ne-au încolonat și haida! După ce-am ajuns prin centru, am mai prins curaj: erau oameni pe stradă care ne pupau, ziceau că am venit să facem ordine. Când am ajuns la Universitate, deja mă simțeam zmeu. M-am tras cu vreo patru ortaci de pe schimbul meu și-am zis că, dacă tot am venit, să prindem și noi niște golani de-ăia.

Am dat de unii care strigau ceva la noi, ne-am luat după ei, da' m-am trezit singur, că ăștilalți o tiraseră, și nici n-am apucat să scot furtunul din cizmă, că m-au luat ăia la omor. Băi, nu zic, le-am dat și eu, până la urmă au mai venit câțiva mineri, da' apucaseră ăia să mă spargă. Mi-au rupt o falcă, plus o coastă, și era cât pe ce să mă ia la pulă și șeful de la sindicatul nostru când m-o văzut în ce hal eram. No, m-or dus ei la un spital, m-or pansat și am rămas internat o săptămână, în care numa' cu paiul puteam să mănânc. Cel mai de căcat a fost că mai erau câțiva în salon care o furaseră de la mineri, și m-ar fi strâns de gât când or aflat că și io îs unul.

Dar ortacii tăi ce-au zis când te-ai întors în Vale?
Ce să-ți mai zic, că or făcut ăia din spital chetă să am bani de tren? Numa ' că vezi, după ce-am ajuns în Vale, ăia habar n-aveau că ce-i cu mine: îs mort, am fugit cu circu ', mai vin sau nu la mină? Noroc că nu apucaseră să îmi desfacă contractul de muncă, atât îmi mai trebuia. Care mă-ntreba ce-am pățit, o scăldam io cumva, că doar nu era să zic cât de prost am fost. Oricum, n-am mai făcut io mulți pureci la mină: în 1996 am plecat și după un an se dădea ordonanța cu disponibilizările – iar n-am avut noroc să fac un ban grămadă…

Mentalitatea ortacilor s-a schimbat. Cei mai mulţi nu vor să-şi mai amintească de mineriade, pentru că se simt jenaţi de violenţa cu care le este asociată profesia. În acest context, gestul lui Zoltan Lakatoș, care conduce de mai bine de zece ani ce-a mai rămas din Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului, de a cere iertare românilor pentru evenimentele din 13 – 15 iunie, în 2005, poate fi privit ca un gest tardiv, dar necesar, de normalitate.

Între timp, Valea Jiului a trecut printr-o perioadă extrem de agitată, marcată de disponibilizări, proteste, alte mineriade, auto-incendieri ale oamenilor disperați că au rămas pe drumuri şi multă, multă disperare. Și agonia de-abia începe. Investitorii fug de Petroşani, Lupeni, Vulcan, Uricani, Petrila sau Aninoasa ca dracu' de tămâie, iar guvernul ori se face că lucrează (la altceva), ori elaborează proiecte care niciodată nu vor trece de suportul hîrtiei. Între timp, oamenii de aici privesc neputincioși la închiderea minelor și au învăţat că cel mai bine tot în Spania sau aiurea se câştigă.

Vezi și alte fotografii de la mineriadă, de Dinu Lazăr, pe pagina sa de Facebook.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre mineri:
Minerii români protestează că trebuie să-și aducă sapele de acasă Minerii din Valea Jiului încă trăiesc sub prejudecăţile Bucureştiului Interzis minerilor sub 18 ani