Mulți au considerat că Toto și surorile lui a fost chiar cel mai bun film românesc din 2014, ceea ce e destul de curios pentru un documentar despre trei copii săraci din Ferentari, care a fost produs de un post de televiziune, fie el și HBO. E drept că filmul nu a pornit la drum ca un proiect HBO – povestea lui e mult mai complicată. Toto și surorile lui, cel de-al treilea documentar semnat de Alexander Nanau, va putea fi văzut mâine, 4 iunie, la Cluj Napoca, în cadrul evenimentului „Ziua HBO", organizat la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF). Regizorul mi-a povestit ce a însemnat acest proiect pentru el și pentru protagoniștii filmului.

„Am fost abordat de o casă de producție, La Strada – venise cineva la ei cu niște fonduri europene minuscule să facă ceva despre niște comunități rome. Într-o zi, am dat nas în nas cu ei pe stradă și m-au întrebat dacă aș vrea să mă implic. Nu mă interesa un film ONG-ist, cu fonduri europene, despre comunități rome, dar am acceptat să mă plimb prin țară cu omul care a adus aceste fonduri, Valeriu Nicolae [fondator al Policy Center for Roma and Minorities], să văd care e situația, să văd dacă mă inspiră ceva.

M-a impresionat situația copiilor. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi dacă aș fi eu un copil de nouă ani care-și dă seama la un moment dat în ce rahat s-a născut. Și ce faci de fapt, în momentul în care ești destul de inteligent ca să-ți dai seama unde ești, și nu poți ieși de acolo, n-ai oameni care să te ajute, n-ai părinți care vor să ai educație… Atunci le-am spus că aș putea să fac un film, dar strict din perspectiva unor copii, excluzând adulții.

La momentul respectiv existau discuții aprinse despre taberele de romi din afară, despre cum îi integrezi în societate. Pentru mine, răspunsul la întrebarea asta e că nu prea ai cum. Pe un om adult, care are un sistem de viață, nu poți să îl schimbi de pe azi pe mâine, nici în zece ani. Influențat de această discuție și de interesul legat de psihologia unui copil la o anumită vârstă, când percepe „ok, aici am aterizat, ce fac mai departe", am decis să fac ceva numai din perspectiva lor, cu camera la nivelul copiilor, să găsesc protagoniști care-mi oferă o situație de viață destul de atractivă ca să pot să clădesc un film pe ea. Și am început să caut.

Am decis că-mi era mai confortabil să filmez la București. În acel moment, Valeriu Nicolae deschidea un club pentru copii în Ferentari și am considerat că e un loc bun să începem. Mai întâi, am mers după un alt personaj, două-trei săptămâni, dar acesta a început să-și piardă farmecul odată ce am pornit camera și am semnat un contract cu mama lui… Striga mereu: „Ați venit să mă filmați?", „Dar cum e cu contractul cu mama?", nu prea se mai putea face ceva cu el.

Dar a avut o altă calitate băiatul ăsta, l-a adus pe Totonel. Într-o bună zi, l-a luat de guler de pe strada ghetoului, unde era nemâncat, vai de mama lui, și i-a zis: „Hai cu mine, că s-a deschis acolo ceva"… Și așa l-am cunoscut pe el, apoi pe Andreea, sora lui, care și ea, atrasă de ce se întâmpla acolo, venise cu niște prietene."

„Este o poveste foarte bine spusă, nu mai contează cum a fost scrisă. Cumva, a fost și o provocare… Cu toată discuția asta cu realismul, cu cinemaul românesc, cu cât de naturali sunt actorii, am vrut să arăt cum e când arătăm realitatea și nu mai discutăm despre realismul din cărțile de la 1950.

Știam că vreau să fie un documentar observațional, fără intervenție, fără să simți prezența documentaristului, dar și că trebui să funcționeze ca o ficțiune. Pentru că ai nevoie să te pierzi, să uiți că te uiți la film. Având în vedere tema, că sunt rromi, că sunt săraci, este nevoie de acest proces care să nu-i lase spectatorului timp să se gândească: „A, mă uit acum la un documentar". Ci abia după să reia în cap povestea, să vadă ce s-a întâmplat. Pentru mine era mai important să te identifici cu ei, să îți spui: „Băi, am trăit cu oamenii ăștia o perioadă de timp, foarte intens, de ce i-aș condamna? Poate ceva e greșit și la mine, poate îi condamn prea repede…"

Nu mi-am dorit să fac un film politic. Dar probabil că și datorită felului în care a pornit proiectul, cu un film despre comunități rome, m-a făcut să încorporez chestia asta. Dar am propus ceva care, cred eu, este mult mai eficient pentru a ataca tema asta a rasismului decât un film care vorbește, tehnic, despre rasism. E mai important să ai o poveste care intră în măduva oaselor spectatorului și îi reașază o atitudine, decât să enumăr câți sunt și că n-au nici o șansă… Filmul nu spune că sunt țigani, am exclus asta intenționat, am scos orice referință la ce sunt. Era important să nu pui tipare."

„În timp ce am făcut filmul ăsta, eram poate mai pierdut decât la precedentul. Era o lume atât de nouă chiar și pentru mine, încât nu puteam decât ca dimineața, când începeam o nouă zi de filmare, să încerc să fiu cât se poate de deschis la ce se întâmplă… Nu aveam nicio carte pe care puteam să o citesc să îmi zică ceva de lumea aia.

Am filmat vreo 14 luni. O miză de timp medie pentru un astfel de film. Evident că, în cap, începi cu un an – vreau să se întâmple destul pentru o poveste, deci stau cam un an. Dar poți să stai și cinci. Numai că aici, cu ultima scenă din film, cumva mi-a fost clar că mai mult nu e de spus. Am simțit în camera de editare, când m-am uitat la scenă, că de aici nu mai ai unde să te duci. Și datorită faptului că au avut acel dialog halucinant…

Au fost peste trei sute de ore, poate patru sute de ore de filmare. Nu le-am calculat, pentru că nu voiam să mă descurajez. Câteodată, din filmare, știi că aici e ceva, altădată construiești din momente mici o scenă, și altă dată vii de la filmare, ai avut un push de adrenalină, și îți dai seama că a fost mai mult interpretarea ta emoțională decât ce se vede în material. De multe ori, dai la o parte material și, după opt luni, îți dai seama că ai nevoie de el. Dar asta e frumoas la acest tip de documentar, că partea de editare este foarte creativă. Important e ca finalul, rezultatul să fie onest.

Onestitatea nu e influențată de prezența documentaristului. Oamenii ăia ar fi fost altfel, dacă era cineva acolo, cu sau fără cameră. Onestitatea este, până la urmă, cum citim noi per ansamblu, personajele, interiorul lor… Discuția asta despre dacă pe moment ei ar fi fost altfel fără cameră nu mă interesează, pentru că pe mine mă interesează omul. Dacă mă uit la el, așa cum stăm noi de vorbă, o să-mi dau seama dacă e onest sau nu.

Există tot timpul un risc. Când pornești la drum, tot ce ai în bagaj sunt un casting bun, multe personaje, o situație de viață, dar nu ai o desfășurare a evenimentelor. Deci nu știi care va fi povestea. Poți intui care va fi, dar nu știi unde ajungi. Viața, cumva, îți fixează scenariul. Poate oricând să nu îți iasă. La Ion B. [Lumea văzută de Ion B., precedentul documentar al lui Alexander Nanau], putea fi o chestie foarte statică, el să rămână acolo, să nu se întâmple nimic cu el, iar la copiii ăștia la fel, să nu depășească niciodată situația neagră în care se află."

„Un asemenea film e incredibil de complicat din punct de vedere legal și nu l-aș fi putut face dacă avocatul cu care lucrez, Teo Pârvu, nu era excelent. Am spus și casei de producție, care nu a mai făcut genul ăsta de film: „Ori avocatul meu preia producția, ori n-am cum să lucrez cu voi". Și au acceptat. Și asta a fost și norocul nostru, pentru că un coșmar mai mare decât să faci așa ceva, iar după să constați că nu poți să-l difuzezi, nu există. De la ultimul om care se droghează undeva într-un colț, până la părinții tuturor copiilor care apar prin imagini, au fost semnate contracte cu ei. Pe parcursul producției s-a și schimbat Codul Civil, deci a trebuit să reluăm semnarea contractelor. A fost o distracție întreagă. "

„Ghetoul din Ferentari nu este foarte mare, să zicem trei străzi. Ce este fenomenal e că granița nu este un degradeu. Scara B a unui bloc e un coșmar, scara A e deja cum o știi din cartierele normale, din Militari, din Drumul Taberei.

Nu pot să mă duc acolo ca educator. Misiunea mea este ca o poveste să ajungă la un public cât se poate de larg, să fie inspirațională pentru alți copii care vor să iasă din situație sau oameni care recunosc o situație și ar putea să ajute, nu e misiunea mea să educ niște oameni de 20 de ani care se droghează. Plus că, dacă făceam chestia asta, îmi pierdeam orice credibilitate față de ei.

Dar dacă se întâmpla ceva periculos cu Totonel – mai periculos decât să stea lângă o seringă, ceea ce a făcut oricum în ultimii șase ani –, interveneam cu siguranță. Dacă îl vedeam că vrea să folosească o seringă, interveneam. Și riscul meu să mă așez cu fundul într-o seringă infectată cu HIV era destul de mare, fiindcă erau peste tot… Siringile erau refolosite, evident, de aia și Ana s-a infectat."

„Copii ăștia sunt aruncați în lumea asta, nu pot decât să prindă din zbor anumite chestii. Andreea știa cât de cât să citească, dar nu știa nici măcar că „cuvânt" înseamnă înșirarea aia de litere pe care o citești. Și pentru mine a fost extraordinar să arăt asta în film, pentru că îți explică cum supraviețuiesc. Să ceri unor oameni care se formează așa o viață întreagă să se adapteze unei societăți ale cărei reguli le stăpânesc doar așa, cât să nu moară, e aberant.

Cumva, am constatat de-a lungul proiecțiilor că fiecare om are, cumva, preferatul lui – mai puțin Ana sau mama. Unele cronici au considerat-o pe cea din urmă chiar monstruoasă, ceea ce mi se pare greșit, pentru că filmul vrea să arate că ea a trecut printr-un cerc vicios care a format-o. La un moment dat zice: „Și mama a fost la închisoare, și tatăl meu a fost la închisoare". Eu n-am condamnat-o niciodată pe mamă.

Andreea e cea activă în poveste, dacă o luăm tehnic, dramaturgic, duce povestea mai departe, Totonel e mai pasiv, i se întâmplă lucruri… Dar, cumva Totonel e miza tuturor… Ana trebuie să aibă grijă de el, dar nu mai reușește, îi pică în grijă Andreei. Totonel este mingea pe care și-o aruncă de la una la alta, e singurul bărbat.

Emoțional, ne legăm cel mai mult de Andreea, pentru că ne este cel mai aproape în termeni de comparație legați de societatea în care trăim și în care suntem educați să avem grijă unul de altul. Ea trage spre normalul nostru, ceilalți trag spre normalul lor. Și mama, convingerea cu care spune că acum trebuie să se întoarcă la ea, cum, după ce spune că toată lumea a fost la închisoare, te aștepți să zică că „și următorii sunteți voi, care-i problema?" E normalul lor, nicidecum de condamnat sau judecat.

Pe cei care condamnă, aș vrea să-i văd trecând printr-o viață din asta, și după aia mai vorbim. Să vedem unde ajung ei.

A fost o idee care s-a născut la început [să o pună pe Andreea să filmeze unele scene], pentru că la acel club s-a vehiculat ideea de a le da copiilor niște camere foto, să-și fotografieze ghetoul. Ne-am gând că și copiii ar putea să-și documenteze povestea. Doar că mai văzusem alte filme în care s-a încercat chestia asta și niciodată nu mi-au plăcut din punct de vedere calitativ.

Ca să evit asta, am decis să-i învăț ce înseamnă camere de filmat, așa că am făcut cu ei un workshop de circa trei luni. Ne-am uitat la filme, i-am învățat să folosească o cameră, să nu o țină strâmb, să se focuseze pe ceva… Și cum și Andreea voia neapărat o cameră, am vorbit cu ea despre faptul că ar putea să o folosească ca un jurnal, să documenteze timpul ei la prietene, unde eu nu aveam acces – oricât de bun aș fi, dacă mă duceam cu ea la prietene, eu, un tip de doi metri, cu o cameră, tot erau stânjenite de prezența mea. La un moment dat a venit înapoi cu materialul ăla cu sora ei, absolut perfect, zici că e editat. Are opt minute și ai impresia că are două, e atât de bine focusat pe soră-sa, pe discuție - felul cum zoomează, cum se retrage, a fost un balet perfect acolo. E una dintre suprizele frumoase pe care le ai la o asemenea filmare."

Am avut o reacție foarte interesantă de la un român care mi-a zis: „De obicei, urăsc lumea asta și oamenii ăștia". E rasismul natural. Să zicem, în România, apropo de rromi. Era complet dizolvat, un om la 60 de ani: „M-ai făcut să-i iubesc, m-ai făcut să mă atașez de ei și nu știu ce părere să am acum despre tine. Pentru că ai făcut această chestie cu mine, mi-ai întors lumea pe dos". Când a plecat, tremura tot.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre filmul românesc
Statul sugrumă filmul românesc, dar Making Waves tot respiră înţeleg tinerii români despre comunism din filme? Vecina, o serie de scurtmetraje românești cu și despre iarbă Filmul „Istorii despre Vlad Voievod Drăculea" arată ca un „Game of Thrones" mioritic