Am vorbit cu regizorul român premiat la Berlin pentru un film despre incest și iubire

Cum cinematografia internațională pare din ce în ce mai convențională și dominată de political correctness, iar regizorii foarte rar își permit sa își asume riscuri, orice film care provoacă sau neliniștește câtuși de puțin atrage atenția tuturor. Așa s-a întâmplat cu Ilegitim, al patrulea film al regizorului Adrian Sitaru, care a fost recent prezentat în premieră mondială în secțiunea Forum a Festivalului internațional de film de la Berlin, în februarie 2016.

Am reușit în final să-l văd la a treia proiecție publică din cadrul Berlinale, unde a câștigat și premiul CICAE (Confederaţia Internaţională a Cinematografelor de Artă) și m-a prins. Ilegitim este o dramă intimă, intensă și inedită care se derulează în sânul unei familii disfuncționale din București, la un an și jumătate după moartea mamei. E filmat aproape ca un documentar, iar actorii Alina Grigore și Robi Urs joacă excelent în roluri de gemenii rebeli ai familiei Angelescu, a căror dragoste ilegitimă duce la conflicte cu toți ceilalți membri ai familiei.

Ca să aflu mai multe despre cum e să lucrezi la un film unde actorii nu primesc scenariu, am vorbit cu Adrian Sitaru despre incest, despre stilul lui inedit de lucru și despre finalul cu iz suprarealist al filmului.

VICE: Ilegitim abordează dreptul femeilor la avort și incestul, două teme ofertante pe care le combini într-un mod foarte imprevizibil și cărora le acorzi aceeași greutate. Cum ai conceput inițial filmul și ce s-a schimbat?
Adrian Sitaru: De fapt, conceptul inițial al filmului conține alte două povești, dar la editare am hotărât să păstrez doar ce este acum. De exemplu, personajul Gilda suferă de depresie, i-am sugerat actriței să se uite la niște documentare produse în India, în care oamenii se sinucid prin înfometare. Asta era povestea ei, voia să se sinucidă în vacanța unde urma să meargă cu Bogdan. În final, am renunțat la povestea asta, pentru că iubirea cuplului principal și incestul au fost mult mai puternice. O altă ramificare narativă îi implică pe Cosma și Julie, ei au o legatură de iubire pe care Cosma dorea să o țină ascunsă, dar povestea nu mi s-a parut destul de interesantă.

Așadar, conceptul inițial a fost ca fiecare membru al familiei să aibă o problemă morala pe care să o rezolve, sau nu, pe parcursul filmului.
Da, cred că dacă oamenii din jurul nostru sunt sinceri, vor recunoaște că fiecare se luptă cu o problemă morală. Tatăl are și el o problemă, conflictul cu copiii. De fapt, întreaga familie are o problemă, faptul ca și-au pierdut mama cu un an și jumătate înainte. În această familie fiecare este fucked-up într-un mod sau altul, fiecare are o problemă care este influențată de moartea mamei sau vine dintr-un trecut și mai îndepărtat. Dar recunosc că, probabil, este prea mult.

Cum ai ajuns să faci personajele să pară atât de naturale, ca într-un documentar?
Alina Grigore a venit la mine cu ideea de a face un film cu colegii ei de la o școală de film privată. Atunci mi-a venit ideea acestui experiment, să le dau tuturor câte o situație și să filmăm scenele o singură dată, fără scenariu. Atunci mi-am dat seama că nu este necesar sa fii actor de profesie, pentru că primul take este întotdeauna foarte autentic. Era important doar să nu le fie frică de cameră. Lucrurile se petrec la fel și într-un documentar, regizorul și echipa de filmare petrec mult timp împreună cu subiecții, se obișnuiesc unii cu alții și, la un moment dat, uită că sunt filmați și se comportă natural. Ceea ce a fost interesant este că, uneori, a trebuit să tragem o secvență din nou din cauza unei probleme tehnice și am simțit că actorii neprofesioniști erau mai artificiali decât actorii de profesie. Așa am renunțat în totalitate să filmez scenele a doua oară. Conștientizau cu toții prea mult ce trebuiau sa facă și să spună, iar autenticitatea avea de suferit.

Practic, ai tratat filmul ca pe un experiment.
Da, e ca și cum aș fi inserat personajele într-un joc video, în situații inedite: lupți cu un ninja, apoi ce ar fi dacă situația devine un incest? Dar nu a fost o simplă joacă, actorii au făcut multă cercetare pentru fiecare situație, au studiat ce înseamnă să comiți incest, nu doar în România, ci peste tot în lume, pentru c-am aflat că legile legate de incest sunt diferite în alte țări.

Cât au durat filmările?
Două săptămâni. Am acumulat cam zece ore după ce-am tras toate scenele o singură dată. După primul edit, am ramas cu trei ore și toate poveștile erau acolo, inclusiv Gilda, Cosma, Julie. E o versiune destul de interesantă și mă gândesc că aș putea face un sequel cu povestea Gildei. Ar fi fost grozav să fi avut mai mulți bani pentru realizarea proiectului. În situația de față, a trebuit sa am un operator de cameră și sunet prezent cu ei tot timpul, ca să adune material, în cazul în care se întâmpla ceva interesant când nu eram eu acolo.

Tema incestului este un subiect tabu în multe societăți tradiționale, inclusiv în România. Cum crezi că va fi perceput în țară?
Filmul vorbește despre iubire mai mult decât despre incest, explorează dilemele morale din jurul noțiunii. Am vrut să împing lucrurile la o extremă, pentru că, la un moment dat, trebuie să uiți ce spune legea, ce spune „gura lumii". Sunt multe presiuni pe acest subiect. Homosexualitatea este un alt subiect similar, acum o sută de ani a fost un tabu foarte mare. În esență, filmul ridică o întrebare simplă: ce se întâmplă într-un astfel de caz, dacă la mijloc este vorba de viața unui copil? Nu cred că este important dacă, la sfârșitul filmului, Sasha decide să pastreze sarcina sau nu, nu este un film pro-life. I-am lăsat pe actori să își examineze propriul sistem de valori și să decidă în consecință. Recent, am fost abordat de un regizor olandez care mi-a spus că în Olanda este OK să ai o legătură incestuoasă, nimeni nu face închisoare pentru asta.

Știu că și unul dintre personaje spune asta în film.
Da, actorul care îl joacă pe Romeo a făcut multă cercetare pe tema asta, spune în film că în țările nordice este legal să ai o legătură incestuoasă și îi sugerează lui Sasha să se mute acolo. Nu știu dacă este vorba despre un nivel mai înalt de civilizație, dar este clar că acest subiect este foarte problematic în multe țări. Nu a fost intenția mea să spun ceva negativ despre România.

M-a frapat mult finalul și atitudinea de acceptare care domina la sfârșit, este în contrast total cu restul film.
Finalul a fost conceput mai mult pe ideea de univers paralel. Le-am spus actorilor că este vorba despre o altă lume și există anumite indicii cinematice care sugerează asta: atitudinea de acceptare din partea tatălui, Cosma care zâmbește tot timpul, camera care este mult mai stabilă, toate acestea creează o atmosferă suprarealistă. În plus, le-am cerut să fie cu toții îmbrăcați în negru, ca pentru un funeraliu, în contrast total cu vestimentația lor de până acum. Am încercat să leg scena asta cu discuția de la început despre univers, distanța în timp.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește despre alte filme românești tari:
Noul val de faianță în cinematografia românească
Ce înțeleg tinerii români despre comunism din filme
Vecina, o serie de scurtmetraje românești cu și despre iarbă