Artă: Alexandru Rădvan

Cancer, acrilic pe pânză, 200x300 cm

Alexandru Rădvan expune în România și în străinătate de aproape 12 ani. Lucrările lui au ajuns în colecţia Muzeului Naţional de Artă Contemporană din București și în colecţii particulare din Austria, Belgia, Grecia, Italia, Israel, România și SUA. Ceea ce a dus la o consecinţă logică: publicul larg a auzit pentru prima dată de el când un tablou care-l imagina pe Iuda ejaculând în momentul sinuciderii a fost prezentat la o expoziţie din străinătate, susţinută de Institutul Cultural Român, alături de alte lucrări la fel de evident neinspirate din tradiţia românismului verde și al sămănătorismului, semnate de Rădvan și de Tara von Neudorf. „E artă transgresivă”, s-a strigat din tranșee, în apărarea lui, deși acel tablou n-avea nevoie de apărare – e departe de ce ar fi putut face Serrano. Pentru un pictor „transgresiv”, Alexandru Rădvan e cât se poate de normal. Predă la Universitatea Naţională de Arte, are un copil de grădiniţă și își extrage inspiraţia din experienţele și miturile care-l înconjoară. Întâmplător, fiind vorba de estul Europei, o mare parte din lucrurile la care se raportează sunt de natură creștin-ortodoxă. Cum ar fi, de exemplu, sfinţii, Iuda și Hristos.

VICE: Iisus a fost negru sau femeie?
Alexandru Rădvan: Nu sunt un white supremacist. Pentru mine, problema rasei nu există. Sună foarte politically corect ce spun, dar mie îmi place schimbul. Iar faptul că te întâlnești cu cineva care este din altă zonă a lumii nu poate să fie decât benefic.

Deci ești un adept al multiculturalismului.
Da, dar mă agresează etichetele. Acum toate trebuie să poarte un nume: multiculturalism, drepturi…

Artă transgresivă!
Transgresiune este un termen trendy în România. Pentru că a apărut cartea lui Anthony Julius (n.red. – Transgresiuni. Ofensele artei). Dar cartea a fost scrisă acum zece ani și a fost tradusă abia acum. Nu mă pot uita dimineaţa în oglindă și spune că sunt artist transgresiv. Asta iese sau nu iese. Nu se poate să fii transgresiv cu program. Iese ceva foarte scremut. Eu încerc să fiu atent. Tablourile mele sunt compuse din suma lucrurilor la care am fost atent până la momentul respectiv.

Ești creștin?
Da.

Christ mic, acrilic pe pânză, 20x20 cm

Tablourile tale se învârt în jurul acestui element…
Păi, e vorba de experienţa mea de viaţă. Trăim într-o ţară care este, nouăzeci și ceva la sută, creștin-ortodoxă. Dar una în care concepţia este funciarmente rurală și păgână. Noi, românii, ne raportăm la credinţa instituţionalizată într-un fel foarte păgân.

Te referi la ritualuri?
S-a creat un fel de credinţă paralelă. Și totul are legătură cu înjurăturile. În copilărie am mai stat pe la ţară și acolo se înjură într-un anumit fel. La oraș totul e pe agresiuni sexuale și se folosesc organele, la ţară ritualul sexual se petrece cu toate figurile din calendarul bisericesc: Hristoși, Dumnezei, altar, anafură. La români, relaţia cu credinţa e foarte puternică. Vrei să iei un examen, te duci și aprinzi – atunci! – o lumânare. Babele ies de la biserică și se duc la vrăjitoare sau să li se ghicească în zaţ. Jocul acesta cu energiile există în România la orice pas, iar eu nu pot să fac abstracţie de chestiile astea.

Critici această deturnare a religiei către păgânism?
Nu, în sensul că nu sunt militant, activist. De fapt eu am un comentariu cu mine însumi. Nu vreau să critic instituţia sau religia în general. Dar dacă nu te legi de forme de administrare și te raportezi la sentimente, oamenii rezonează, fie că sunt din Berlin, din România sau din Burkina Faso. Eu am luat un om speriat – să uităm că a fost Iisus –, care a venit cu intenţii bune, a fost interpretat greșit și a sfârșit rău. Pe mine m-a interesat relaţia cu fiinţa care suferă cel mai mult, mama care suferă pentru copilul ei.

Expoziţia ta de la Berlin se învârtea în jurul altui personaj, al lui Iuda.
Au fost două teme de fapt, care se completau: Omagiu lui Iuda și Cruciaţii. Iuda e un personaj interpretat greșit, un om fără acţiunea căruia lucrurile nu s-ar fi întâmplat, un personaj-cheie care a îndeplinit o voinţă divină… La cealaltă temă, cu care se lega, Cruciaţii, am ajuns pe mai multe căi. A pornit de la o expoziţie de Botero văzută la Roma, ciclul de lucrări Abu Ghraib. Am fost cumva deranjat de faptul că încercasem doar plăceri estetice. Mă tot întrebam: „Iei contact cu niște realităţi dure și nu se face nici un fel de mutaţie la nivelul stilului tău?”. După vreo trei ani, citeam pe Wikipedia ceva despre torturile medievale și remarcam cum pot ajunge oamenii să facă lucruri opuse moralei lor. Atunci m-am întrebat ce i se întâmplă victimei. Apoi am vorbit cu tot felul de oameni, cu femei în general: „Pe tine ce te-ar speria, care e coșmarul tău cel mai mare”. Așa am ajuns la niște desene în care și agresorii erau tot femei. Pentru că femeile sunt printre cele mai capabile de tortură. Sunt mai metodice decât bărbaţii.

Sfânta Liberată, acrilic pe pânză, 100x100 cm

Expoziţia a stârnit un scandal, cu Gâdea transformat în critic de artă.
Atunci ni s-au tăiat toate punţile de comunicare. Eu am dat un telefon când erau în direct, la emisiunea lui Gâdea, iar redactorul care a răspuns a lăsat telefonul și auzeam prin el ce se vorbea în platou – era pauză publicitară. I s-a spus că a sunat unul dintre artiști și l-am auzit pe Gâdea spunând: „Nu, nu, nu, artiștii nu ne interesează”. Ei aveau ceva cu ICR-ul, cu Patapievici… Și nu că îi ţin partea dar, de când e el acolo, ICR-urile au devenit mai sprinţare, se întâmplă chestii, nu mai e ca înainte tot cu călușari și cu sarmale peste tot unde te-ai duce. S-a zis atunci despre noi că suntem neonaziști, sataniști. Dacă cauţi pe Google Alexandru Rădvan, primul lucru care-ţi apare e „satanist pervers”.

Și totuși, aţi fost într-un fel promovaţi.
Nu ne-am fi permis să plătim atâta publicitate din buzunar. Oricum, în România lumea e speriată, ipocrită… Acum o lună am fost respins – de fapt e mult spus –, n-am mai fost inclus într-un proiect la care lucram de un an, un proiect despre discriminare. Ceea ce propusesem eu era cunoscut de vreo șase luni, dar într-un final s-a considerat că sunt neserioși, ironic. Aveam un fel de instalaţie, intitulată What if… Cum ar fi, ca în Metamorfoza lui Kafka, să te trezești într-o dimineaţă și tot ceea ce știi să fie exact pe dos. Și cum ar fi dacă, când împingi lucrurile într-o direcţie, să cadă în cealaltă extremă. Instalaţia consta în niște tricouri în care toate statementurile antidiscriminare erau puse exact pe dos. Nu mai erau „drepturi pentru gay”, erau „drepturi pentru heterosexuali”, „drepturi pentru albi”, „drepturi pentru creștini”.

Ce i-a speriat?
Probabil că s-au temut să riște… Expoziţia care a rezultat a fost total aseptică, foarte cuminţită. Iar miza era să fie ceva de impact, nu să fie ceva care să meargă într-o zonă călduţă, de confort.

Mai poţi transmite un mesaj într-un mod confortabil în ziua de azi, când suntem bombardaţi de informaţii?
Noi suntem numai într-o zonă de confort. În prezent totul se vrea agresiv, fără a fi cu adevărat. De ce a creat atâta șoc o expoziţie cum a fost a mea, din Germania? Eu am văzut lucruri mai dure. Ce s-ar fi întâmplat dacă veneau fraţii Jake și Dinos Chapman? Lucruri pe care le văd la televizor, într-un film sau la știri, nu-mi provoacă nicio emoţie, ba chiar intră după aia foarte bine o reclamă la răcoritoare. Dar faptul că eu desenam lucruri dure, deci eram într-o zonă artistică, iar arta se ocupă cu lucruri frumoase, nu-i așa, ceva n-a funcţionat acolo, în percepţia omului de rând. Au venit oameni și mi-au spus că i-a marcat lucrarea mea, că îi sperie. Păi foarte bine, asta trebuia să facă. Eu fac și chestii frumoase. Fac și femei cu ţâţe mari.

Cât de mari?
Mari! (Face o pauză) Potrivite.

Constantin Fides, acrilic pe pânză, 170x120 cm

La Berlin, tabloul cu Iuda ejaculând a stârnit cele mai mari controverse. Ai studiat problema din punct de vedere tehnic, înainte de-al picta?
Da, am mai ejaculat la viaţa mea… Știam că se întâmplă asta și m-am documentat puţin. Este, la un moment dat, o linie atât de fină între teroare, plăcere, agonie și probabil că în ultimele fracţiuni de secundă ale vieţii totul se rupe și rămâne un ceva compus din toate astea. O poartă către altceva. Astea sunt două situaţii extreme: una e actul care ia viaţa și cealaltă dă viaţa mai departe. Ai A și Z în aceeași imagine. Pentru mine tot ceea ce ţine de corp, toate schimbările, felul în care îmi intră aerul pe nări sunt lucruri care nu sunt scâbroase, nici perverse. Ești pervers dacă tabloul acela îţi provoacă plăceri. Mie nu mi-a provocat plăceri, dar unora se pare că da.

Au fost reacţii din zona religioasă? Ceva oficial?
Nu, oficial nu a ajuns nimic la mine. Am avut niște interpelări pe Facebook de la niște clerici. Unul s-a abţinut cu greu să nu mă facă jidan.

Dar de ce ar trebui să fii evreu ca să pictezi așa ceva?
Iarăși, e un clișeu. Omul așa gândea. În ultima expoziţie, cea cu Christ, am făcut un triptic și titlul l-am pus în engleză: kyke. Înseamnă jidan. Cuvântul curgea din cer, raze care curgeau peste el, iar faţa era tumefiată – tabloul era colorat destul de isteric. E ca o jignire în plus, și mai vine și de sus… Nu-ţi spun câtă lume a luat foc. Le-am zis o singură chestie. Duminica, pe la prânz, dacă te postezi la ușa bisericii și le spui oamenilor că Iisus a fost evreu, ca să nu mai zic de termenul jidan, or să aibă un șoc, pentru că nu s-au gândit niciodată la asta.

Devotus, acrilic pe pânză, 170x120cm

Acum încotro te îndrepţi?
Acum mi-am amintit de un personaj care mi-a fost drag din totdeauna: Ulise. În copilărie aveam o cărticică, Ulise pentru copii, din care mi se citea. Ulise e cel care vrea să ajungă acasă și trece, iniţiatic, prin tot felul de întâmplări. Seamănă foarte mult cu viaţa fiecăruia. Depinde unde vrei să ajungi. Ulise ăsta al meu, de fapt, sunt eu.

Tu lucrezi cu mituri.
Da, dar nu e o chestie programatică. La un moment dat mi-am dat seama că fac chestia asta. Pentru că miturile de aia au ajuns mituri, fiindcă răspund foarte multor nevoi. Pe Ulise pot să-l pun și în costum cu cravată, dar n-ar avea sens. Povestea e modernă, doar numele sunt mai ciudate. Deși, în Brăila, sunt foarte mulţi oameni cu numele Ulise.