Arta bate filmul la propriu

Expoziția afișului cehoslovac de film la MNAC

De Ioana Moldoveanu

101 afișe de filme difuzate în cinematografele cehoslovace între anii '60 și '80, printre care și 20 de producții din România, sunt expuse începând din această seară, mulțumită Centrului Ceh, la Muzeul Național de Artă Contemporană. Nu vreți să pierdeți expoziția asta. A trecut și pe la Tokyo, Chicago, New York, Torino și Viena și prezintă postere în original, meșterite pe bucăți de carton A3 de cei mai buni designeri cehoslovaci din acea perioadă. Sunt opere de artă pentru că sunt făcute într-o perioadă în care calculatorul era de neimaginat, nu îndeplinesc așteptările comerciale cerute de publicitate, sunt specifice doar Cehoslovaciei și Poloniei, sunt găsite și restaurate cu greu și ating numeroase stiluri artistice, de la pictură clasică până la suprarealism și pop-art. Sunt bestiale! Iar în ziua de astăzi nu mai găsești așa ceva, pentru că filmul vine cu tot pachetul promoțional direct de la distribuitor, cu o mie de sigle pe el.

Curatorul Pavel Rajčan le colecționează de șase ani și vinde dublurile sau printuri cu ele în magazinul său Terry's Posters, în Praga, dar și online. Are 60 000 de originale, dintre care unele se află la MOMA, în Londra. M-am grăbit să aflu cum a pus mâna pe comoara asta.

VICE: Bună Pavel, cum ai ajuns să strângi 60 000 de postere?

Pavel Rajčan: Eu sunt curatorul principal, fac selecția și le cumpăr, dar colecția o dețin împreună cu un grup de prieteni cu care am fondat trei cinematografe de artă în Praga, acum 15 ani. După aproape un deceniu, am deschis un magazin în unul dintre ele și așa ne-am gândit la postere. La deschidere a venit prietenul nostru regizorul Terry Gilliam, care ne vizita des și care ne-a uimit odată când s-a descălțat în timpul unei discuții cu publicul spectator. Încă mai avem șoseta, expusă la intrare, iar magazinului i-am dat numele regizorului.  

Cum le găsești?

La început mergeam de la un cinema la altul și căutam comori. Unele erau în stare gravă și mi-a luat foarte mult timp să le restaurez. Când am strâns 12 000, le-am digitalizat, iar oamenii au văzut că, dacă au un poster, îl pot aduce la noi. În ziua de astăzi sunt considerate lucruri de preț și fac obiectul colecționarilor, oamenii sunt gata să dea pe ele sute de euro. Unul costă între patru euro și o mie de euro, în funcție de notorietatea filmului, dar sunt dificil de găsit. Inițial erau în tiraj de 5 000 de exemplare, care se distribuia în cinematografe. Când filmul nu mai rula, se aruncau. Au rămas foarte puține, iar când cinemaurile s-au închis în anii 90, s-a ars aproape tot. Mai des se-ntâmplă schimburile între oameni.

Cum de există doar în Cehoslovacia și Polonia?

În Vest erau făcute de companii de publicitate. La noi erau făcute de cei mai buni artiști, care nu aveau voie să fie activi și aveau foarte puține căi prin care puteau face bani în domeniul lor. Așa că s-au orientat către postere de film. Ambele țări aveau tradiție în avangardă încă din perioada interbelică, cum ar fi constructivismul sovietic, și le-a fost ușor să o continue. 

Cum difereau de cele din Vest sau din anii 50?

Diferența consta în abordare. În interbelic desenele nu erau artistice, ci descriptive, arătau despre ce era vorba în film într-un fel foarte simplist și naiv. În '60, tineri designeri au început să folosească caractere speciale, desenate, pictate, făcute de mână, decupate din reviste, ca limbaj artistic. Fonturile astea nu mai există nicăieri. Le lipeau pe o bucată mare de carton pe care adăugau alte elemente. Ieșeau chestii minimaliste, abstracte, sprarealistice și pop-art, pe care nu vedeai fețele actorilor sau logouri. Autorul care-mi place cel mai mult e Vaca Karel, care era sculptor, iar abordarea lui diferă foarte mult de cea a unui pictor sau designer.

Erau posterele cenzurate?

În anii 60 oameni erau deschiși la minte, cereau o calitate artistică a posterului și rulau filme foarte bune. Opt ani mai târziu, după ce tancurile rusești au intrat în Cehoslovacia, mulți autori au emigrat, multora li s-a interzis să mai producă orice, iar cele mai bune filme au fost banate, făcând loc celor românești și sovietice. Artistul era obligat să facă trei variante, iar o comisie guvernamentală o alegea pe cea care se conforma cerințelor. Nu aveau voie să folosească cranii de mort sau steagul american. Când au făcut-o, pentru filmul Easy Rider, au fost obligați să acopere steagul cu un nor negru. Iar când o bancnotă de 100 de dolari a apărut pe un altul, autorul a fost chemat la Securitate să mărturisească de unde o avea.

Ce însemnau posterele astea pentru oameni?

Străzile comunismului erau gri, dar posterele le luminau, erau ca o expoziție în aer liber, în condițiile în care artiștilor nu li se dădea voie să expună.

Expoziția se ține până pe 15 ianuarie 2013, la etajul 4 al MNAC, între 10 și 18:00.

Comentarii