Am făcut sală și arte marțiale în România și-am înțeles de ce musculoșii își umflă brațele degeaba

Era o zi din aia lunga de birou, undeva prin 2011, când am primit o provocare care avea să-mi schimbe viața. Aveam până atunci vreo opt ani de umflat mușchii la sala de forţă și mă credeam puternic. Nu băgasem suplimente nutritive, steroizi nici atât, în schimb mă rupeam ca un maniac la câte patru, uneori chiar și cinci antrenamente pe săptămână, iar la mâncare eram doar atent să fie de bună calitate. Aveam abdomenul de ai fi zis că am înghițit Eugenii întregi. Eram ferm convins că într-o situaţie conflictuală m-aș descurca fără probleme.

În ziua aia despre care își spuneam, un coleg de birou înalt și cu zece kilograme sub greutatea mea, despre care aflasem că face jiu jitsu brazilian, îmi tot lansa săgeți și râdea de mine. Zicea rahaturi, gen că n-aș fi putut să lupt cu el nici măcar un minut. Am râs ce-am râs, am întors miștourile cât am putut, după care, când mi-am dat seama că situația o cerea, am decis să merg și eu la sala lui și să fac un antrenament, ca să mă aplaude toți pe acolo.

A fost un coșmar. Nu m-am simţit niciodată atât de obosit. Nici nu începuse bine lupta și-mi pierdusem complet respirația, forţa și concentrarea. Lupta s-a terminat în momentul în care colegul meu a prins o tehnică articulară, pe care dacă ar fi dus-o până la capăt, ajungeam de la antrenament direct la Spitalul de Urgență Floreasca.

La jiu jitsu brazilian nu îţi lovești adversarul. Ideea e să îl aduci în imposibilitatea de a lupta. Repriza se termină atunci când îl strangulezi, iar el simte că leşină și renunță la luptă, ori atunci când ai o priză articulară din care nu mai poate ieși, iar dacă nu cedează îi rupi osul sau ligamentul.

Cam asta e ideea.

Am fost puțin curios să învăț mai multe despre sportul asta, dar mi s-a părut infernal de greu. În plus, e o disciplină în care progresul nu e imediat. La fiecare antrenament eram ciuca bătăilor. Mi-o luam din toate pozițiile. Primul semn bun a venit într-o zi în care l-am luminat pe unul ca mine și l-am adus cu picioarele pe Pământ. Tipul era foarte bun la box și își dorea să ajungă să lupte pe reguli de MMA (arte marţiale mixte). Poate ai auzit de UFC. Genul ăla. Lupte în cușcă, cu reguli foarte puţine, care te transformă într-o mașinărie de dat bătaie.

Ca să poţi să lupți MMA, trebuie neaparat să ştii jiu jitsu brazilian, considerat sportul rege al luptei la sol. Tipul ăsta, cu mulți ani de box, a cedat repede în fața mea, care aveam la vremea aia maximum trei luni de antrenamente. În plus, era și mai greu decât mine.

Jiu Jitsu e o categorie aparte a luptelor. Du-te la un antrenament de karate, chiar și unul pentru copii, și când intri în sală ai să vezi o mulțime de centuri colorate. Practic toți, chiar și începătorii, sunt recompensați relativ rapid. La jiu jitsu e nevoie de cel puţin doi ani ca să fii pregătit pentru prima promovare, care e centura albastră. (Ca o paranteză, tot centura albastră avea și colegul care m-a liniștit la primul antrenament).

În toți anii în care am muncit ca un nebun. Am auzit luptători care se plângeau de cât de greu li s-a părut. Canotori de doi metri și 120 de kilograme care își resetau universul la primul antrenament și spuneau că așa ceva nu poate fi adevărat:

E greu să-i explici cuiva ce este jiu jitsu brazilian (BJJ) şi de ce nu-l poţi compara nici cu jiu jitsu tradiţional. E și mai greu să-i explici că este un sport cel puţin la fel de eficient ca judo, lupte libere, lupte greco romane, kempo, box, kickbox, karate (de toate felurile), muay thai şi ce alte sporturi de contact mai știi. Așa că m-am gândit să o fac într-un mod diferit.

Când un sport ca ăsta, aparent necunoscut sau puțin cunoscut în mentalul colectiv, apare în oraș, smardoi din toate cartierele vin să ia pulsul şi să vadă şi ei cum stă treaba. Foarte puţini au reuşit să continue şi să înveţe ceva. Cel mai repede am observat că abandonează cei proveniţi din sala de forţă, care sunt și cei mai plini de ei. După două-trei antrenamente în care sunt umiliţi de fiecare dată, dispar ca Houdini. Ca să te fac să-nțelegi de ce se-ntâmplă asta, am stat de vorbă cu Tudor Mihăiţă (centură neagră in BJJ), omul care a adus acest sport în Romania acum 12 ani. Apoi am vorbit cu Horaţiu Balint, unul dintre cei mai puternici competitori din ţară. În fine, am luat câteva vorbe și de la Camil Moldoveanu, multiplu campion european şi mondial.

Horaţiu Balint, centură maro în BJJ, spune că a văzut în sală băieţi care în sala de forţă împingeau două sute de kile de la piept, dar care nu reuşeau să se debaraseze de adversari mult mai mici și ușori. De ce se întâmplă asta? Pentru că mulți testează sportul ca pe un fel de instrucțiuni de utilizare a smardoielii. Gen, ia să-nvăț și chestia asta de cum să-i dai în gură unuia.

Camil Moldoveanu (centură neagră în BJJ, multiplu campion european şi mondial) a început jiu jitsu brazilian ca să slăbească. Lucra în IT, avea peste 130 de kilograme şi nici el nu credea că-şi poate găsi naşii la sală.

Moldoveanu mi-a explicat și că body building-ul şi halterele sunt nişte sporturi foarte slabe, dacă te gândeşti să te pregăteşti pentru bătaie. Da, știu, sună dramatic. Și tu care te gândeai că… Mă rog, se pare că sporturile astea îţi dau ceea ce el numește un „un sentiment fals de eficienţă‟.

Bun, ca încheiere, m-am gândit să-ți fac o surpriză. L-am pus pe Camil Moldoveanu să-mi explice care-i „tratamentul‟ aplicat smardoilor care vin din sălile de forță, deci și să-nvețe cum să dea în gură. Un fel de „bine ai venit‟:

Nasol, nu?

Citește și alte chestii despre bătaie:
Cum am tras cocaină și am luat bătaie într-o închisoare turcă
Fotografii pentru care mi-am luat bătaie de la poliția braziliană
Satul în care oamenii se stâlcesc în bătaie de Paște