​Povestea mai puțin știută a clanurilor de fete care au făcut mare nebunie în Japonia

În anii '70, Japonia a fost terorizată de bande de școlărițe adolescente care purtau lame de ras pe dedesubtul fustelor de uniformă. Evident, mișcarea a inspirat o generație întreagă de regizori și adolescenți rebeli.

Punkiștii Yanki și motocicliștii Bōsōzoku care bântuie azi străzile din Japonia își datorează independența bandelor de fete din anii '70.

În timp ce yakuza, mafia japoneză, își practica propriile mijloace de a răspândi violență, echivalentul ei feminin – bandele sukeban – ascundeau lame de ras și lanțuri sub fustele lungi de uniformă. În punctul culminant, această subcultură avea zeci de mii de adepte.

În yakuza, femeile nu au autoritate și aproape că nu există membri de sex feminin. „E o ciudățenie că au existat aceste bande de femei în cultura sexistă și deviantă a Japoniei, dominată de bărbați", mi-a explicat scriitorul de romane polițiste japoneze Jake Adelstein. „Femeile luptau pentru feminism, voiau libertate și dreptul de a se purta la fel de prostește, riscant, promiscuu și violent ca și bărbații."

Deși membrele sukeban se implicau în mici jafuri și conflicte cu bandele rivale, respectau un cod foarte strict. Fiecare bandă avea ierarhia ei și propriile metode de pedeapsă – arsurile cu țigara erau considerate o sentință minoră pentru furatul iubitului alteia sau lipsa de respect față de o altă membră. Fetele aveau un cod moral și-l respectau.

În toate bandele, loialitatea era feroce. Chiar dacă erau supărate pe lume, măcar erau supărate împreună.

Dr. Laura Miller, profesoară la Universitatea din Missouri, a lucrat în Osaka în timpul zilelor de glorie a bandelor sukeban. „Le admiram pentru că se revoltau împotriva normelor mainstream de feminitate", își amintește ea. „Toate erau din cartiere locuite de clasele muncitoare. Părea că revolta lor are legătură cu faptul că știau că n-o să devină niciodată secretare elegante într-un birou sau prințese-trofeu la brațul vreunui milionar."

La fel ca majoritatea subculturilor japoneze, bandele sukeban aveau un anumit look: de obicei, dacă lăsai la o parte micile modificări personale ale fiecăreia, toate fetele purtau uniforme inocente care constau într-o fustă lungă plisată (în semn de protest față de sexualizarea adolescentelor din perioada aceea), o eșarfă înnodată sub un guler marinăresc și teniși.

Diverse insigne, nasturi și arme completau stilul sukeban, care a devenit iconic și a inspirat o serie de filme cu „violență pinky" care au devenit extrem de populare.

Produse pentru un public adult, aceste filme au pavat calea femeilor violente pe ecrane. Cu titluri precum Lynch Law Classroom, Girl Boss Guerilla și School of the Holy Beast, violența pinky a devenit genul tipic al filmelor produse de compania japoneză Toei.

„Era un tip de solidaritate feminină radicală atipică nu doar pentru filmele din vremea aceea, ci pentru toate filmele din toate timpurile", a explicat Alicia Kozma, autoarea cărții Violența pinky: șoc, groază și exploatarea eliberării sexuale. „Deoarece femeile din filme nu erau de obicei actrițe profesioniste, își purtau propriile haine în filme, își făceau singure părul și machiajul. Datorită acestui lucru, filmele aveau o autenticitate profundă și extrem de rară."

Moștenirea sukeban a devenit mai mare decât suma tuturor părților sale – ceea ce începuse ca o bandă de mici hoațe, a devenit, cu ajutorul economiei înfloritoare și a aparițiilor în presă, o componentă de bază în caracterizarea femeilor în anii '70.

„Au ajuns să reprezinte dihotomiile sociale, culturale și politice pe care societatea japoneză le trăia în acea perioadă", a zis Kozma. „La nivel mai larg, universal, ideea de femeie cu un comportament nepotrivit a atras întotdeauna publicul, pentru că reprezintă o provocare a modului universal în care sunt învățate femeile să se poarte. Acest refuz de a îndeplini respectivele așteptări e palpitant și șocant pentru multă lume."

Și curentul nu s-a oprit aici. Fie că le iubeai sau le urai, fetele astea erau peste tot și își răspândeau mesajul de curaj sau de groază în funcție de poziția ta în societatea japoneză a timpurilor.

„Existau nenumărate filme, benzi desenate, romane, anime și versiuni porno ale produselor media sukeban", își amintește dr. Miller din perioada petrecută în Osaka. „Pentru femeile din clasa de mijloc, fetele sukeban din presă erau o ușurare binevenită după excesul de popularizare a femeiuștilor frumoase și neajutorate precum Matsuda Seiko. Pentru fetele din clasa muncitoare, care erau hărțuite de adevăratele sukeban, acestea erau o sursă de teamă și dezgust, așa cum e yakuza pentru japonezi. În același timp, erau admirate pentru că aveau propriile coduri morale și pentru loialitatea față de grup."

Și totuși, pe străzile Japoniei de azi, moștenirea bandelor sukeban s-a diluat. Articolele și materialele despre aceste femei apar tot mai rar, iar influența le-a fost risipită de noile valuri de cultură străină.

Bandele de fete au devenit mai hibride și mai difuze. „Încorporează elemente de la generațiile anterioare și din Statele Unite pentru a crea noi moduri de a-și arăta revolta și furia", a zis Miller.

Același lucru se poate spune și despre producțiile pentru marile ecrane – în timp ce sukeban se găsesc mai mult în cărți de bandă desenată pentru copii, filmele occidentale precum Kill Bill sunt cele care ajung în atenția publicului.

„Din păcate, încrederea în sine, conștiința socială, lupta împotriva societății opresive și independența acerbă care stăteau la baza filmelor cu violență pinky s-au pierdut", a zis Kozma.

Bandele de fete de azi merg cu motocicleta, își fac unghiile și își ridică fustele în semn de solidaritate. Mult mai șlefuite decât predecesoarele lor, aceste grupări sunt foarte conștiente, în continuare, de statutul clasei din care fac parte și de constructele sociale din țara lor. Poate că noțiunea de sukeban a fost romanțată, dar, prin păstrarea acestei moșteniri, noile bande au găsit o platformă pentru individualitate și rebeliune care li se potrivește doar lor și nimănui altcuiva.