Bong Brothers

Alain Gavriluțiu este un om cu diverse etichete: ploieștean, absolvent de Medicină, student la Regie de film, copywriter, scenarist, autor. În ultima calitate el a scris două romane,’’Nu toată iarba e la fel’’ și ’’Cărăușul de păcate’’, și o serie de eseuri ‚’’Bube amare’’, care au fost atacate destul de dur de critici, dar destul de apreciate de blogerii generaţiei tinere. Dacă pentru unii asta înseamnă prea puțin, probabil nu vă strică să știți și c-a scris peste 100 de scenarii pentru un trust media. Noi vă prezentăm, în exclusivitate, continuarea călătoriei sale pe drumul literaturii prin povestirea narcotizantă, ’’Bong Brothers’’. Povestirea bate mult moneda pe relaţia dintre personajele principale şi modul în care verdele îţi poate pune beţe în roate în viaţă, dacă te laşi dus prea tare de el. De asemenea prezintă şi nişte tripuri dubioase, cu atacuri de panică care mie îmi inspiră mai mult tripuri cu LSD-uri decât cu ganja. M-am tripat și eu citind, dar nu foarte puternic. M-am tot împiedicat când de-un limbaj colocvial, când de unul filosofic, ceea ce m-a cam indus în eroare.

- Păi, ce facem? Luăm două beri?

Cristi ținea cutia aspiratorului sub brațși își târșâia picioarele plictisit. Era atât de sictirit încât parcă nu mai avea nici salivă și își plescăia buzele prelung după fiecare cuvânt. Fusese iritat încă de la prânz, de când făcuse ochi și descoperise amețit că rămăsese fără cafea. De iarbă nici nu mai putea fi vorba, de când se certase cu târfa aia care îl înțepase cu o mizerie plină de semințe. Dacă era un lucru pe care îl detesta acela era frauda. Înșelăciunea îl modifică nu numai pe șarlatan ci și pe păgubit, iar Cristi încerca să evite să dorească răul cuiva mai mult dintr-o lene cerebrală decât din vreun considerent karmic. Ori, să fie tratat atât de perfid după doi ani în care fusese un client fidel era inacceptabil. A făcut-o albie de porci la telefon și s-a jurat că nu mai ia verde de la ea în viața lui. Asta explica cutia aspiratorului de la subțioară. Nu mai fumase de o săptămână și după ce negura sevrajului îi dăduse pace, începuse să descopere praful adunat în vălătuci prin cotloane, pânzele îmbâcsite de păianjen, geamurile tulburi de zoaiele lăsate de ploaie, resturile de tutun îndesate în crăpăturile parchetului și firimiturile din lenjeria patului. Deborda de energie, cu care nu știa ce să facă, iar o curățenie generală e prietenul cel mai bun al omului care se suie pe pereți.

- Daca vrei tu, da. Eu n-am bani.

Alex era cu nouă ani mai mic decât Cristi și tocmai terminase liceul. Era deștept dar se mulțumise cu un liceu de mâna a doua, mai puțin din cauza limitărilor intelectuale, cât, în principal din cauză că-și propusese, ca orice adolescent normal, să se dedice cât mai puțin studiului, fără să suporte nicio consecință pentru asta. Liceul era atât de slab încât nu fusese nevoie să învețe niciodată nimic dar obținuse calificative satisfăcătoare, ceea ce în ochii lui era o performanță uimitoare. Pentru cineva cu intelectul său afișa nonșalant o uimitoare imbecilitate lăudându-se, cu exemple detaliate, că și-a petrecut patru ani din viață fără să învețe nimic.

- Termină măh, dau eu. Vrei ceva mai tare? Vodcă? Jack?

Cristi era iritat și, deși voia să sune prietenos, nu reușea decât sa fie crispat. Îi displăcea luciditatea în exces pentru că astfel vedea clar tot ce e greșit în viața lui, iar clarviziunea pentru care mulți ar fi dat un deget sau chiar o mână îl înfuria la nişte cote la care lipsa ierbii avea consecinţe ireparabile. Ecranul monitorului pe care îl spărsese cu un ciocan, cuptorul cu microunde aruncat de la etaj şi telefonul mobil dezintegrat de-un perete de beton erau martori şi victime nefericite ai crizelor sale de frustrare.

- Nooo, e prea cald. Bere e bine, frate.

Băiatul era cumpătat sau moleşit de caldură. Conversaţia începuse să lâncezească în aburii murdari ai noxelor citadine dar Alex era prea toropit ca să se imbete numai de dragul de a lubrefia discuţia. Nu avea in cap decât să intre la facultate şi până atunci îşi pusese viaţa on hold. Se blocase în momentul banchetului de sfârşit de an, când i-o trăsese în sala de sport şefei de clasă şi dacă ar fi putut ar fi luat un medicament care să-l adoarmă până după examen. Nu se putea, aşa că trebuia să stea încordat, ţeapăn, un piron încăpăţânat care blochează roţile timpului, un pitbul turbat zbătându-se în lesă, în aşteptarea startului către celebritate şi succes.

- Bine. Atunci iau 15.

Cristi avea o megalomanie latentă care ieşea uneori la iveală, când primea leafa sau o veste bună, iar cumpătarea etilica a fratelui său mai mic îl bucura şi în acelaşi timp îi dădea speranţă, aratându-i că e posibil să trăieşti echilibrat fără să fii nefericit. Asta merita un toast sau două. Cristi dorea pentru fratele său o viaţă scutită de dezordinea, hârtoapele şi rătăcirile de care avusese el parte şi îi recomandase să aleagă un drum sigur, calm şi fără curbe prea periculoase, contabil, it-ist sau director de bancă. Fratesu’ alese actoria. Bine măcar că era cumpătat.

Berile erau calde şi lăsau un gust amar după fiecare înghiţitură. Soarele copleşise şi paralizase tot cartierul. Câinii vagabonzi din parcare gâfâiau sub maşini cu limba scoasă şi nici nu catadicseau să latre atunci când mai trecea vreo căruţă încărcatâ cu fier vechi spre centrul de colectare de la capătul străzii. Cristi şi fratele său, Alex, stăteau adanciţi în scaune cu picioarele ridicate pe balustrada balconului. Pisica stătea întinsă, dormind cu burta în sus pe unul din pervaze, iar tot ce mişca în aer era vârful cozii ei stufoase. Cristi avea norocul de a avea un balcon generos unde îşi amenajase un colţ comfortabil ca să-şi petreacă după-amiezele în timpul verii. Vârfurile plopilor din faţa blocului îi dădeau intimitatea fără de care mărimea optimă a terasei ar fi fost inutilă. Perdeaua de frunze stătea nemişcată, iar creanga care-i intra în balcon era pleoştită, gâfâind în acelaşi ritm cu cei doi bărbaţi. Tăcerea începuse să devină stânjenitoare, iar Cristi a încercat să stimuleze conversaţia. A luat o gură de bere ca să-şi umezeasca gura, însă licoarea era călâie şi a fost nevoit s-o scuipe înapoi în pahar. Nu mai avea gura uscatî, dar îi era greaţă.