Cât de nasol e să fii o chelneriță din Europa de Est în Marea Britanie după Brexit

Bine ai venit la rubrica Confesiuni din Restaurant, unde vorbim despre ce se întâmplă în industria restaurantelor, mai ales în culisele lor. Pentru ediția asta, am rugat-o pe o chelneriță poloneză să ne povestească experiența ei dintr-un restaurant mare din Manchester.

M-am mutat din Polonia în Anglia pentru că am primit o bursă de studiu. Plănuiam să rămân după terminarea studiilor, dar între timp s-a întâmplat Brexit și nu mai sunt sigură că voi putea. Și după experiențele pe care le-am avut în ultimii trei ani prin restaurante, nici nu cred că vreau.

Bursa îmi acoperă doar costul studiilor, deci știam de când m-am mutat că va trebui să-mi găsesc un job. Cea mai logică opțiune părea să mă angajez într-un bar sau restaurant, pentru că mai făcusem asta și în polonia. După ce mi-am trimis CV-ul într-o grămadă de locuri, am fost chemată la un interviu pentru un restaurant asiatic de la periferia orașului Manchester. Eram încântată de posibilitatea de a lucra într-un loc care părea atât de grandios și multicultural. La interviu, m-au întrebat câte tipuri de șampanie cunosc. Am recunoscut că nu știam niciuna, dar tot am primit jobul.

În scurt timp, am realizat că, deși fațada restaurantului era chic, locul nu era atât de elegant pe cât voia să pară. Canapelele erau pătate cu vin, iar covorul avea găuri.

Aveam să-mi dau seama că această diferență dintre exteriorul și inteoriorul restaurantului era o metaforă pentru relațiile dintre personalul din față și cel din culise.

Ierarhiile erau foarte stricte, cu proprietarii și barmanii britanici în vârf, bucătarii și chelnerițele tailandeze la mijloc și chelnerițele est-europene la cel mai jos nivel. Deși toți câștigam la fel, proprietarii încercau să implementeze un mediu concentrat pe profit în care să fim ostili unii față de ceilalți și să concurăm între noi pentru schimburi și privilegii în timp ce eram angajați pe contracte dezavantajoase.

Personalul lua masa în spatele bucătăriei, din resturile rămase de la oaspeți. Primii mâncau întotdeauna bucătarii și chelnerițele tailandeze, iar chelnerițele și hostessele est-europene mâncau mereu ultimele. Mâncarea era mereu rece când în sfârșit era rândul nostru la masă, așa că am început să-mi aduc sandvișuri de acasă. Acesta a fost doar începutul într-un loc de muncă în care tensiunea a tot crescut.

Când a plecat singurul supraveghetor iawanez al barului, am rămas doar câțiva să ne ocupăm de bar. Barmanii britanici țipau la mine și la celelalte chelnerițe că aduceam prea multe comenzi de cocktailuri odată. Știu că, o dată, m-am dus la baie să-mi trag sufletul și un client mi-a zis: „Îmi pare rău pentru voi, fetelor."

Existau și ierarhii pe sexe. Fetele est-europene nu aveau niciodată șansa să facă altceva decât să preia comenzi de băuturi, îmbrăcate în rochii elegante și pe tocuri înalte. Am fost admonestată pentru că arătam prea cuminte și mi-au cerut să-mi înlocuiesc ochelarii cu lentile de contact.

Înțeleg că proprietarilor li se părea potrivit ca asiaticii să servească mâncarea asiatică, dar separarea asta totală a creat un mediu în care oamenilor le era foarte dificil să depășească diferențele culturale dintre ei și să devină o echipă. Probabil din cauza contrastului dintre ținutele noastre, fetele est-europene primeau mereu avansuri sexuale din partea șoferului care ducea personalul acasă după job.

Lucrurile s-au înrăutățit când restaurantul a început să piardă bani. Veneam în câte o vineri pregătită să lucrez 24 de ore și mi se zicea că, din lipsă de rezervări, n-au nevoie de mine. Și mă trimiteau acasă. Mi s-a zis că o să se revanșeze cu salariul de Crăciun, dar am hotărât să mă răzbun și să-mi iau bilet de avion să plec acasă de sărbători.

În loc să anunț că-mi dau demisia și să mai lucrez o lună înainte de plecare, pur și simplu nu m-am dus într-o noapte în care știam că au nevoie disperată de mine. Realizez că a fost un gest imatur și că nu voi avea referințe pentru următorul job la întoarcerea în Anglia, dar am simțit că era singurul mod în care puteam protesta împotriva condițiilor de muncă proaste.

Când m-am întors, mi-am găsit un alt job într-un restaurant similar. Am zis să-i dau societății britanice o altă șansă. Din păcate, circumstanțele au fost foarte similare.

După Brexit, colegii mei au zis că exemplele de rasism și xenofobie sunt doar niște excepții, dar din ce am trăit pe pielea mea, simt că în țară s-a propagat un sentiment puternic anti-imigranți.

Iar felul în care sunt conduse restaurantele nu face decât să înrăutățească lucrurile.

Text povestit Kamilei Rymajdo.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Anterior: Ce trucuri folosesc chelnerii ca să te țepuiască la vin