„Haaap! Așa a făcut lupul și l-a înghițit pe iedul cel mare!", spune educatoarea și își umflă obrajii cu aer, ca să mimeze cum lupul cel rău și-a îndesat corpul iedului în gură. Are în jur de 40 de ani, părul negru tuns cu betron și prins în coadă de cal, și zâmbește foarte puțin, spre deloc.

„Și apoi începe să-l caute pe iedul mijloooociuuuuu", continuă ea. Din nou haaap, iar își umflă obrajii, de data asta plusează și mimează cum lupul mestecă meticulos trupul iedului. Dacă închid ochii, știu că am să-i văd și dârele de sânge în colțul gurii și bucățelele de ied dintre dinți.

În jurul ei, în curtea grădiniței din Drumul Taberei, vreo zece copii de grupă mică râcâie în groapa cu nisip cu lopățele și greble din plastic. Printre ei, fiică-mea, cu ochii roșii, cât cepele. N-are încă trei ani, e prima ei zi la grădiniță și a rezistat fix 37 de minute până să plângă după mine.

„Doamnă, totul a fost bine la început, n-a zis nici pâs, să știți, dar nu știu ce s-a întâmplat, le-am citit o poveste și pe la jumate a început să plângă", spune educatoarea și apoi strigă spre grupul de copii: „Hei, Marius! Nu mai da cu lopețica în Ionel!". Mai mult decât agresiunea repetată a lui Marius asupra lui Ionel mă deranjează acel „lopețică" din gura celei care ar trebui să o formeze pe fiică-mea în următorii trei ani.

Am ales grădinița asta, de stat, pentru că auzisem de bine de ea, pentru că e aproape de casă și pentru că prieteni de joacă de-ai Ilincă sunt înscriși aici. Știam că n-o să fie ușor, știam că mai toți plâng, chiar directoarea grădiniției îmi spusese că „le trece repede, doamnă, după o lună-două nu mai plâng".

Episodul Capra cu trei iezi m-a pus însă și mai mult pe gânduri. Cum am ajuns acasă, am răsfoit povestea. Pfuaaiii! Când am ajuns la capetele tăiate și sângele pe pereți, am închis-o. Da, știam că nu numai Capra fusese de vină pentru criza de plâns a fiică-mii, ci și mediul nou, reguli noi, fețe noi și, mai ales, lipsa mea. Dar apoi mi-am adus aminte de o carte de povești a nepoatei mele, în care paginile pe care se întindea povestea asta erau lipite cu scotch.

Nici a doua zi n-am uitat, așa că am scris o postare pe Facebook, care suna așa:

„Una dintre poveștile care se citesc la grupa I de grădiniță, adică unor copii de 3 ani sau chiar mai puțin, este Capra cu trei iezi. Nu prea ai cum să adaptezi pentru cei mici povestea asta, e horror de la un capăt la altul. Lupul păcălește săracele animale, le scoate din cotloane și le căsăpește, ca un adevărat Anders Breivik al iezilor. Apoi le mănâncă. Treaba nu se termină aici, lupul, cu serioase probleme mintale, aplică un MO de serial killer, le pune capetele rânjite la fereastră, ca să le vadă mama lor. Știu că știți povestea, dar vreau să vă împrospătez memoria, așa, la micul dejun, că tot dimineața le e citită și ălora mici. Apoi lupul moare în chinuri, ars de viu".

Postarea asta, scrisă la nervi, a agitat puțin spiritele. Am primit reacții de genul:

„Subscriu. Nevastă-mea (din Lituania) zice că suntem o nație de sadici. Alte povești sunt cel puțin la fel de macabre. Vezi povestea unui om leneș: e sinistră, un hippy era bon viveur și slow, iar comunitatea zice hai să îl spânzurăm. Îți stă mintea-n loc cu clasicul literaturii, Creangă. Povestea pulii e cea mai puțin nativă, zău."

O altă amică intră în profunzime: „Nu că lupul moare în chinuri, dar capra se răzbună, omorând lupul prin vicleșuguri cu final horror… Toate poveștile copilăriei noastre sunt la fel, mă mir că am rămas oameni întregi. Cenușăreasa e batjocorită și umilită de surorile ei mai mari, Albă-ca-Zăpada e alungată de acasă și otrăvită de o dementă, moșul bate cocoșul ca să-i facă ouă și cocoșul fuge de acasă și ajunge bine mersi, deci e un model de urmat etc etc etc…

Dar am primit și comentarii de la oameni care văd un rost al Caprei cu trei iezi în programă, și au și argumente.

„Eu n-am avut nici insomnii, nici coșmaruri, nici măcar neliniști când am ascultat poveștile respective. Pentru că ele asta sunt: povești. Le-am ascultat împreună cu multe altele și am reținut ce mă interesa pe mine. Copiii din toate generațiile au suficientă minte încât să le trateze ca atare. Dacă n-a fost val de sinucideri printre copii până acum, probabil că nu va fi nici de acum înainte".

Sau un altul: „Pare horror, dar e o pregătire, o lecție de autoapărare pentru intrarea în societatea horror în care vor păși: familii dezbinate, imoralitate, jocuri pe internet, emisiuni TV, 90 % cu violență etc."

Citind această diversitate de păreri, o întrebare mi-a răsărit în minte: Oare ce cred străinii de poveștile noastre? Da, sunt povești la fel de horror în literatura universală, dar se citesc ele la grupa mică, la grădiniță?

Așa că am contactat educatori de grădiniță din vreo zece țări. Patru dintre ei mi-au răspuns.

Erin DeSantos, educator într-o grădiniță din Annapolis, Maryland, SUA, nu le-ar spune povestea asta copiilor nici picată cu ceară.

„Deși pot găsi paralele între această poveste și multe alte povești și fabule, dintre care folosesc și la clasă, nu le-aș citi-o copiilor. Aș citi cel mult o versiune modificată, care să nu fie atât de grafică, dar care îi învață aceeași lecție. Este mult prea sângeroasă pentru copiii mici. Mă feresc de astfel de povești, ca și de Hansel și Gretel, din cauza canibalismlui și a cruzimii și le citesc celor mici o verisiune semi-igienizată a unor basme precum Scufița Roșie. Încercăm să predăm despre bunătate și ideea de a lua atitudine pentru ceea ce este corect, în detrimentul violenței și răzbunării".

M-am gândit că poate americanii sunt obsedați de a fi „politically correct" încă de la grădiniță, și mai sunt și pe alt continent, deci m-am orientat și spre vecini de-ai noștri.

Așa am găsit-o pe Valentina Maric, din Serbia, educatoare la grădinița Rainbow din Belgrad. Ea vede asemănări între Capra noastră și alte basme din programa lor. Dar niciuna nu intră în detalii atât de sângeroase.

„Pentru mine, povestea este tipică pentru perioada în care a fost scrisă. Dar nu aș citi-o copiilor mei la grădiniță, poate doar celor mai mari. Cea mai violentă poveste pe care o citim în Serbia copiilor de trei și patru ani este Scufița Roșie, toți au bunici și se sperie gândindu-se că lupul cel mare și rău o va mânca pe bunica lor. Mai avem și un cântecel sârbesc de care nu sunt foarte încântată, dar pe care copiii îl iubesc pentru că le place melodia. E așa: „Micuțule băț, pregătește-te, pentru că micuța Masha a vorbit urât, o va durea, dar pe băț nu-l va durea‟.

Rămânând în zonă, am întrebat și un educator din Grecia, țară unde s-au născut tragedia și catharsis-ul. S-a nimerit ca el să fie Anastasios Pogkas, din orașul Amarousion, care nu m-a surprins spunându-mi că povestea românească este cunoscută în Grecia și este citită copiilor, pentru că ea ilustrează relația dintre părinți și copii, la nivel figurativ.

„Avem povești similare în Grecia, dar nu cu scene atât de violente, pe care le evităm pentru a nu afecta într-un mod negativ psihicul copiilor. Capra cu trei iezi este o poveste didactică, potrivită pentru copii. Redă semnificația iubirii părintești și a neascultării copiilor. O avem și în Grecia, dar fără scenele violente. Modul în care este citită reflectă diferențele dinte copiii din Grecia și copiii din România și din țările balcanice: copiii români care ascută narațiunea cu scenele violente devin rezistenți. Prin contrast, în Grecia, copiii ascultă povestea asta și alte povești fără scenele violente. Așa că ei devin slabi. Dacă aș citi-o? Da, chiar și varianta originală, fără scenele tăiate‟.

Pe de altă parte, Claire Shellard, educatoare originară din Africa de Sud, care locuiește acum în Istanbul, este împotriva citirii unei astfel de povești copiilor de grădiniță. De fapt, este împotriva întregului model de învățare prin povești.

„Am lucrat în modelul de educație Montessori, care nu crede în predarea de povești înainte vârstei de șase-șapte ani. Un copil sub șase ani este în faza de învățare cea mai importantă și este necesar ca învățarea să fie bazată pe realitate, și nu pe fantezie. (…) Multe acte de violență sunt cauzate din expunerea copiilor la cărți care conțin violență. Multe povești folosesc violența pentru a preda lecții de morală și valori. Copiii care nu sunt învățați folosind exemple din realitate nu știu diferența între bine și rău. Trebuie să le permitem copiilor de vârste mici să își creeze propriile povești‟.

Ăsta a fost răspunsul lui Claire înainte să citească povestea lui Creangă. După de a citit-o, mi-a mai zis așa: Sunt prea multe aspecte derutante pentru copii atât de mici. Învață despre înșelăciune, minciună, falsitate, răzbunare, violență, tortură. Această poveste este nepotrivită pentru copii sub șase ani. Prea multe concepte și prea multă violență. Tu în cine ai încredere din această poveste?"

Eu? În nimeni, că lupul e cumătru, dar îi omoară pe iezi și o minte pe capră, capra îl minte pe lup și apoi îl omoară. Poate în iedul cel mic, dar nu-l văd prea bine mai târziu, având în vedere prin ce a trecut.

Dar nu contează neapărat ce cred eu, alții sunt mai importanți.

De exemplu, ce crede psihologul Mihai Copăceanu? E potrivită povestea pentru copii mici? Ei, când i-am adresat această întrebare, cu greu l-am putut opri. Parcă intrase în transă: „Intenţia şi forma de adresare a autorului nu se mai poate aplica astăzi. Povestea nu are ce căuta în programa preşcolară sau şcolară, indiferent de clasă. Ar trebui categoric exclusă. Nu este potrivită nici pentru copiii mici, nici pentru cei din clasele primare. Copiii învaţă prin povestiri la această vârstă, prin analogii, explicaţii şi metafore. Ei iubesc poveştile. Ori povestea nu este una care să transmită un mesaj pozitiv şi descrierea este una crudă, cu exprimări negative şi cu conţinut agresiv pentru copilaşi."

Astfel, spune el, din perspectivă neurobiologică, creierul unui copil este încă în dezvoltare la trei ani. Iar expunerea la evenimente traumatizante se transpune printr-un stres, care e de două feluri: tolerabil şi toxic.

„Dezvoltarea creierului copilului depinde şi de răspunsul pe care creierul lor îl oferă la aceşti factori de stres. Am avut cazuri de elevi de grădiniţă traumatizaţi de poveştile ascultate la şcoală şi mai ales de detaliile unei crime", spune psihologul.

Atunci, de ce există această poveste în programă? Această întrebare, ca și altele trimise Ministerului Educației, au rămas în aer. Răspunsul transmis de biroul de presă al instituției e sec: „Curriculumul pentru educaţia timpurie a copiilor, respectiv componenta pentru nivelul preşcolar (3-6 ani) a fost aprobat prin ordinul de ministru nr. 5.233/2008. În Curriculumul pentru educaţia timpurie a copiilor nu există nici o menţiune cu privire la povestea Capra cu trei iezi de Ion Creangă. Personalul de predare din învăţământul preşcolar este suveran la clasă şi tratează noţiunile ce trebuie predate, în conformitate cu specificaţiile curriculmului. Parcurgerea acestuia este obligatorie. Predarea conţinuturilor se face în conformitate cu planificarea (diferită de la un educator la altul)".

Așadar, dacă fiică-mea află sau nu despre capete tăiate și rânjite la fereastră, pereți mânjiți cu sânge și lupul ars de viu, depinde doar de toanele educatoarei.

O vizită pe site-ul specializat pe teme educaționale didactic.ro aruncă ceva lumină asupra scopului Caprei cu trei iezi. Aici cadrele didactice fac schimb de materiale, proiecte și idei și povestesc între ei ce fac ei pe la ore. Când am ajuns la capitolul Capra cu trei iezi, m-am speriat și mai rău. Am aflat din proiectul didactic al unei doamne educatoare că ăia mici învață despre „Ce și cum exprimăm ceea ce simțim" din această poveste.

Mai mult, ea îi învață pe copii să confecționeze covrigei din hârtie pentru masa lupului. Adică masa aia după care el cade într-o groapă, e ars de viu și lovit cu pietre, în timp ce o imploră pe capră să-l ierte.

O altă educatoare spune așa: „Voi prezenta conţinutul poveştii clar, coerent şi expresiv, folosind un ton şi o mimică adecvată, modelându-mi vocea pentru a imita personajele, nuanţând astfel expunerea în funcţie de stările afective pe care le implică povestirea". Ok, e clar, ăia mici n-au nicio șansă să rateze vreun detaliu.

Nici de când e povestea în programa de învățământ nu știe ministerul, și nici Institutul de Științe ale Educației, printre atribuțiile căruia intră și elaborarea de programe școlare. În momentul acesta nu avem disponibilă această informație. Trebuie căutat în arhive, a răspuns același birou de presă.

Ce știm cu siguranță este că Ion Creangă a scris povestea în 1875, când avea 38 de ani. După publicarea poveștii în revista Convorbiri, a fost declarat „admirabil scriitor poporal‟. Înainte ca el să scrie Capra cu trei iezi, mai existau în popor alte patru variante similare, fie că erau despre iezi sau despre miei, în funcție de preferințe.

Autorii celorlalte patru s-au dovedit chiar mai sadici decât clasicul nostru, pentru că în variantele lor mori TOȚI iezii. Poate ar trebui să fim recunoscători că lupta pentru un loc în programă a fost câștigată de varianta lui Creangă, în care măcar unul dintre iezi scapă.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre învățământul din România:
Am vorbit cu un expert în educație sexuală, să înțeleg de ce copiii români au nevoie de asta
Elevii români ar introduce votul cenzitar și educația politică, dacă ar fi parlamentari
Tot mai mulți tineri sunt miopi din cauza tehnologiei și a edicației