Carnavalul din Trinidad e o petrecere dementă de două luni cu toate rasele

Înainte să încep, aş vrea să precizez că nu m-am fâţâit prin Port-of-Spain în tanga cu ştrasuri, pentru că-s nebună după petrecerile sălbatice. Nu mă dau în vânt după ele. Am narcolepsie (nu, nu precum avea Carol în Deuce Bigalow şi nu, n-am nevoie de pernuţe cu aer când ies să-mi iau Pho) şi de obicei nu mă duc la petreceri decât dacă sunt petreceri închipuite, organizate în visele mele. M-am dus în Trinidad, pentru că insula asta nu se potrivea deloc cu restul Indiilor de Vest, iar lucrul ăsta mi-a trezit interesul. Restul insulelor trăiesc din turism, dar Trinidad nu se oboseşte să îţi pună umbreluţe în cocktail. Turismul nu reprezintă decât opt procente din PIB-ul său, un fleac pentru petecul ăsta de pământ bogat în petrol care a fost supranumit „America din Caraibe."

Spre deosebire de celelalte ţări din Indiile de Vest, populaţia Trinidadului este un amestec de indieni, africani, asiatici şi arabi care nu doar coabitează, ci se contopesc şi dau naştere unui accent sexy şi unei culturi tolerante. În ciuda trăsăturilor ăstora, Trinidad e aproape anonim, pentru că lumea vede ţara ca pe un fel de alter ego al Jamaicăi. Dar asta e o neînţelegere: Trinidad şi Jamaica se aseamănă cam în aceeaşi măsură în care seamănâ mâna mea cu înotătoarea unui deflin. Bob Marley a transformat Jamaica în ambasadorul cultural al Indiilor de Vest, iar Trinidad şi-a asumat rolul tipului tăcut al cărui nume nu ţi-l poţi aminti. Numai că, în timp ce băieţii şmecheri erau prea ocupaţi să borască rom, tipul ăsta tăcut şi-a văzut de treabă şi a ajuns miliardar. Dacă mă uit în urmă, îmi dau seama că n-ar fi trebuit să mă încurc cu un tip enigmatic precum Trinidad. Niciodată nu se termină bine cu tipii ăştia misterioşi, dar eram tânără, acum trei săptămâni, şi n-am putut rezista chemării Carnavalului.

Încă din clipa în care m-am urcat în avionul spre Port-of-Spain, am fost total impresionată. Lumea se transformase în viziunea lui John Lennon: necunoscuţii se priveau în ochi unii pe alţii, vorbeau unii cu alţii, eram cu toţii uniţi de fanatismul Carnavalului. După călătoria la bordul Avionului Sufletului, abia dacă am avut timp să mănânc nişte doubles, că a şi început fetting-ul. Apropo, fetting înseamnă petrecere, e esenţial să ştii asta înainte să vii în Trinidad. Liming este un alt cuvânt util, dar care n-ar trebui confundat cu fetting. O fete este o petrecere în toată regula, unde se consumă cantităţi impresionante de alcool, pe când un lime nu e un fruct, ci o adunare informală pentru o perioadă nedefinită de timp. Unde, evident, se consumă cantităţi impresionante de alcool. Pentru trinidadieni, sunt puţine lucruri mai importante decât fetting-ul şi liming-ul, iar ca să înţelegi de ce e aşa, trebuie mai întâi să înţelegi ce reprezintă Carnavalul şi cum a luat naştere el.

Povestea începe pe la sfârşitul secolului XVIII, atunci când coloniştii francezi au adus cu ei în Trinidad Carnavalul de dinaintea postului Paştelui (şi sclavii africani). În zilele de dinainte de Miercurea Cenuşei, proprietarii de plantaţii organizau gale extravagante pentru bogaţii rasişti, iar sclavii, cărora nu li se permitea să participe, începuseră să îşi organizeze propriile lor sărbători clandestine (în cadrul cărora sclavii se deghizau şi îşi luau la mişto stăpânii).

După emanciparea de la 1838, foştii sclavi erau liberi să-şi mute Carnavalul din barăcile din fundul curţii pe străzile oraşelor şi să îşi sărbătorească libertatea prin cântece şi dansuri. Totuşi, în 1881, regimul colonial britanic a pus capăt destul de brutal festivalului libertăţii şi a scos în afara legii tobele africane şi cântecele. Cincizeci de ani mai târziu, clasă muncitoare s-a mobilizat într-un act de sfidare şi a alcătuit orchestre care cântau la tacâmuri, capace de tomberon şi la butoaie de combustibil, din care au creat steelpan-ul, singurul instrument acustic non-electronic inventat în secolul 20. Grupările uriaşe formate din muncitori exploataţi aduşi din India, China şi Orientul Mijlociu ca să susţină creşterea economică după abolirea sclaviei au contribuit şi ele la îmbogăţirea festivităţilor prin aportul lor de muzică tradiţională.

Carnavalul, care în punctul ăsta nu mai avea nimic de a face cu pregătirea pentru penitenţă, devenise un mijloc de consolidare a culturilor, iar pe la mijlocul anilor '60, sunetele native ale mai multor popoare s-au combinat şi au format un singur gen transcendent: soca. În avangarda genului s-a aflat Garfield Blackman (alias Lord Shorty, alias The Love Man, tată a 23 de copii). Soca a fost încă de la început vocea celor oprimaţi, dar nu a pătruns toate clasele sociale decât un deceniu mai târziu, când legendele calypso Lord Kitchener, Mighty Sparrow şi David Rudder au introdus versurile provocatoare după care este recunoscut genul în prezent. Innuendo-urile sexuale şi ritmurile sacadate au sedus masele.

Revolta culturală care a durat câteva secole este motivul pentru care, astăzi, trinidadienii au un asemenea apetit pentru petreceri, sau mai bine spus pentru fetting şi liming.

Carnavalul din Trinidad e cu adevărat special datorită proporţiilor sale. Este al doilea carnaval din lume ca mărime, după cel de la Rio, dar ce e cu adevărat impresionant la el nu e neapărat mărimea, cât anduranţa. Uită de Mardi Gras, Carnavalul din Trinidad durează două luni. Durează, durează şi durează. Tocmai de aia, odată ce te duci acolo nu mai poţi pleca.

Din moment ce nu pot să-mi iau 55 de zile de concediu (şi nici să stau trează atâta vreme) n-am reuşit să ajung la cele câteva sute de petreceri, dar am venit chiar la timp pentru Săptămâna Bacchanaliilor adică cele mai sălbatice şapte zile din calendar. Deşi nu le-aş numi neapărat zile, din moment ce zilele şi nopţile sunt irelevante atunci când nu dormi deloc. E coşmarul oricărui narcoleptic: excursii alcoolice, petreceri mai potolite (cu mai puţină grăsime), petreceri de stradă care fac de râs blocos-urile braziliene, mixurile celor de la Major Lazer şi un spectacol surpriză din partea lui Machel Montano, care n-a cântat de pe o scenă (ar fi fost prea convenţional), ci în pădurea tropicală, în mijlocul unei petreceri cu vopsea în zorii dimineţii. Chermeza naţională creşte în amploare timp de cinci zile, până atinge limita superioară lunea, la ora două dimineaţa, când începe J'ouvert, ultima mare petrecere de dinainte să umblu prin lume în costumul sclipitor de care ziceam mai sus.

Ca să-ţi dai seama cum arată J'ouvert, imaginează-ţi festivalul Holi din India combinat cu P90X pe steroizi. La miezul nopţii, zeci de mii de oameni merg în pelerinaj la Port-of-Spain şi se acoperă unii pe alţii în cacao, lut şi vopsea (care reprezintă dezintegrarea diferenţelor de clasă şi de rasă), în timp ce ritmurile pline de anticipaţie ale trupelor care cânta doar la instrumente de percuţie transformă străzile întunecate pline de siluete fără trăsături într-un peisaj horror.

Apoi, odată cu răsăritul, începe şi cea mai mare petrecere a săptămânii. Şi aici nu vorbim de câteva mii de oameni îmbrăcaţi în culori neon şi cu ornamente florale în păr care dau din mâini în mijlocul unui câmp. Lunea şi Marţea Carnavalului reprezintă apogeul Săptămânii Bacchanaliei şi constau într-o debandadă pornografică îmbibată de alcool tare şi plină de trupuri goale care face ca Mardi Gras să semene cu o paradă Amish de Ziua Recunoştinţei.

Din difuzoarele cât camera mea răzbat imnurile soca ale celor de la Olatunji, Farmer Nappy, Fadda Fox şi Flipo care produc unde de şoc cataclismice şi rad totul în calea lor, cu excepţia camioanelor soca (tunate cu mega-difuzoarele de care ziceam) şi a taliilor fine:

Timp de 48 de ore, Trinidadul se afla suspendat într-un vid unde nu există altceva în afară de nişte cururi perfecte care se împing feroce în nişte pubisuri. Nici dacă aş răscoli fiecare asociaţie de femei din America n-aş strânge îndeajuns de multe mărgele de plastic care să exprime cât de uimită sunt de lipsa de inhibiţii a trinidadienilor. Singura dată când am văzut o mulţime dezlănţuită în halul ăsta în SUA a fost cu ocazia micului dejun continental gratuit de la Mariott Courtyard.

Carnavalul din Trinidad e unul dintre cele mai mişto lucruri de pe planetă, iar dacă ai vreo urmă de stimă de sine, sigur o să ajungi şi tu pe aici, măcar o dată.

DEPRESIA DE DUPĂ CARNAVAL

Din păcate, cea mai tare petrecere de pe planetă nu se rezumă doar la curcubee şi prăjituri cu rom, tocmai de aceea este important să înţelegi că îţi asumi un risc enorm dacă te duci la Carnavalul din Trinidad: depresia de după e nasoală. Unde e terapia de grup? Înainte să mă duc în Trinidad, mersul în club mi se părea cam la fel de amuzant că o fisură anală, dar când m-am întors de acolo, singurul lucru la care mă puteam gândi era următoarea petrecere la care o să mă duc. În sfârşit am înţeles şi eu ce simţea Garfield atunci când nu ştia când şi de la cine o să-şi primească următoarea porţie de lasagna.

Patologia Depresiei Post-Carnaval, cunoscută localnicilor drept Carnaval tabanca, nu a fost studiată pe deplin, dar se ştie că ea reprezintă un efect secundar al euforiei resimţite de participanţii la Carnaval. Cele mai multe cazuri de DPC se înregistrează în rândul nord-americanilor şi europenilor, atunci când aceştia se întorc acasă şi iau contact cu realităţile dure ale culturii lor distruse de secole întregi de puritanism.

Din cauza faptului că lumea este şi va fi mereu mediocră în comparaţie cu Carnavalul, depresia post-carnaval nu poate fi vindecată. Dar, cu ajutorul mijloacelor potrivite, cei care suferă de ea pot duce în continuare o viaţă împlinită. Dacă crezi că tu sau vreun amic de-al tău suferiţi de DPC, salvează lista asta de tratamente şi adu-ţi aminte că ajutorul e la doar un click distanţă.

DJ PRIVATE RYAN

Ryan Alexander, alias DJ Private Ryan, s-a născut şi a crescut în Trinidad, iar acum conduce un ONG care se ocupă de cei care suferă de DPC. Compilaţia sa Post Carnival Relief „Road Remedy" Mix (de mai sus) apare în fiecare an imediat după ce Carnavalul îi reuneşte pe cei mai de seamă experţi în DPC din lume într-un singur MP3. Anul acesta, mix-ul conţine marile hituri ale unor superstaruri soca precum Kerwin du Bois, KES the Band, Bunji Garlin, Erphaan Alves, Machel Montano Lyrikal, Olatunji, Farmer Nappy, Benjai, Fadda Fox şi Skinny Fabulous.

FEEL UP RECORDS

Casa de producţie Feel Up Records din Brooklyn este creaţia lui Chris Leacock, alias Jillionaire, o treime din Major Lazer şi un lider neînfricat în lupta împotriva deficitului global de soca. Cea mai recentă piesa a sa este un remix al piesei Circles, unul dintre cele mai cunoscute imnuri ale Carnavalului din 2015. Cei de la Feel Up oferă câteva din mixtape-urile lor pe gratis, ca parte a programului filantropic Free Ting Friday, dar percep o taxă pentru participarea la evenimentele sociale organizate de ei, precum turul Chicken and Beer. Turul din 2015 începe în Toronto pe 9 mai, în timpul festivalului Canadian Music Week şi face escale în câteva oraşe precum Miami, New York, Los Angeles şi altele. Dăţile exacte urmează să fie anunţate, aşa că urmăriţi-l pe Jillionaire pe Twitter pentru a primi update-uri.

MAJOR LAZER

Deşi nu sunt în exclusivitate producători de soca, tipii de la Major Lazer fac tot ce le stă în putinţă ca genul lor să se bucure de recunoaştere internaţională. Odată cu melodiile Sound Bang şi A Carnival (de mai sus), cei trei activişti ne aduc mai aproape de o lume în care fiecare persoană, indiferent de unde s-a născut, beneficiază de acces egal la soca.

PLAYLIST-UL DE CARNAVAL AL LUI JILLIONAIRE

Jillionaire de la Major Lazer în Marţea Carnavalului.

Dacă nu reuşeşti să ajungi în Trinidad la anul, nu-ţi face griji. Londra, Toronto, New York, Miami, Houston şi Washington D.C. au propriile versiuni ale Carnavalului. De asemenea, Machel Montano va aduce bacchanaliile în LA anul ăsta împreună cu Epic Mas Band. Şi mai bine, alături de ei vor mai veni şi cei de la Caesar's Army, ca să poţi o arzi pe AM Bush. La oricare dintre ele te-ai duce, dacă eşti virgin într-ale Carnavalului, ar trebui să citeşti mai întâi Ultimate Road Ready Guide de Rhadi Ferguson, ca să nu le strici filmul altora.

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre petreceri în stradă:
Zile de carnaval în mahalele conduse de mafia din Napoli Am fost la carnvalul de la Mamaia şi l-am văzut pe Mazăre într-un coşciug La carnavalul de la Rio am dat peste fantoma lui Mazăre