Am lucrat timp de doi ani la un magazin micuţ de muzică. Pot spune că a fost una dintre cele mai interesante experienţe din viaţa şi îmi pare rău că afacerea nu a fost extraordinar de profitabilă încât să mă pot bucura mai mult de acest mediu.

Oricărei persoane îi place muzica într-o anumită măsură, însă eu sunt puţin mai maniacă din acest punct de vedere. Sunt genul de persoană care adună orice informaţie despre orice fel de artist. Ca să-nțelegi, punctul culminant dintr-o zi de muncă era în momentul în care aveam clienţi cu chef de discuţii interminabile despre diverse trupe.

În ăștia doi ani, am dat peste o grămadă de oameni și am aflat o grămadă de lucruri. Majoritatea mi-au schimbat preconcepțiile despre cine sunt ăia care preferă să cumpere muzică originală, cu toată explozia mp3-urilor și moartea anunțată a CD-ului clasic. Uite cinci dintre lucrurile cu care am rămas de atunci:

Ai avut vreodată curiozitatea să asculți un album întreg de la un artist comercial de la noi? Îți spun eu, nu ai pierdut absolut nimic. La magazin eram nevoită să las să cânte albumele proaspăt lansate de marii noştrii cântăreţi autohtoni pentru a scăpa rapid de ele. Însă, uneori, aveam impresia că le fac mai mult rău „artiştilor‟ prin acest gest.

Albumele de tip Smiley, Loredana, Andreea Bănică, Ruby sau mai ştiu eu cine, sunt făcute în aşa fel încât să conţină două-trei piese care să prindă la plebe, iar restul, până la 10-20, sunt puse acolo doar ca să dea la număr. Sunt sub mediocre şi nu prea reuşeau să atragă lume în magazin. Aveam zilnic discuţii de genul: „Aveţi noul album al Andreei Bănică? – Sigur că da, chiar asta se aude! – Serios? Lăsaţi atunci‟.

Pe de altă parte, o bună parte a celor care cumpărau astfel de CD-uri erau conştienţi de acest detaliu, probabil pentru că erau păţiţi. Printre cele mai bine vândute CD-uri erau cele care cuprindeau compilaţii de hit-uri româneşti sau compilaţii de genuri muzicale. Astea erau relativ ieftine, de regulă sub 30 de lei, şi foarte practice pentru cei care vor să asculte ceva pe maşină, de exemplu, fără să înghită o serie neîntreruptă de momente publicitare.

Patronul magazinului era un om cu principii şi foarte pasionat de muzică. Pentru el, era o plăcere să facă rost de produse rare pentru oameni disperaţi după anumiţi artişti. Însă, cea mai mare cerere pe care o avea magazinul, şi nu exagerez, erau manelele.

După cum am spus, şeful avea principii. Ca să-l citez: „Eu bag aici doar muzică‟. Automat, manelele erau excluse. Asta nu înseamnă că nu aveam parte, zilnic, de tot felul de dubioşi care dădeau târcoale prin magazin căutând zâmbetul larg al lui Guţă printre discuri. Cedau după câteva minute şi veneau timid la mine „Salam ai? Guţă? Nici Colecţia de Aur, iarnă 2013? Cum, n-aveţi manele deloc?‟.

Nu-i greu să-ţi dai seama că cei care ascultă constant manele sunt genul de persoane care nu ştiu cum să-şi scoată muzică de pe net, motiv pentru care erau dispuşi să spargă bani grei pentru un produs original. Pentru mine era amuzant când era şi şeful prin preajmă şi încerca să convingă cocalarul să cumpere Pink Floyd. Nu i-a mers niciodată manevra.

În fine, ideea e că cererea de manele era incredibil de mare. Sincer, nu ştiu vreun gen muzical care să fie în halul ăsta de iubit de către fani, fani care plâng şi simt muzica şi în firele de păr de sub cur. Maneliştii îşi iubesc necondiţionat artiştii şi, spre deosebire de noi, restul, investesc mult în muzica lor.

În topul celor mai vândute chestii, după compilaţii şi chestii comerciale, erau DVD-urile cu concerte de operă şi muzică clasică. Noi aveam parte de câțiva boemi trecuţi de 50 de ani care treceau săptămânal pe la magazin să verifice noutăţile. În general, erau toţi colecţionari care nu voiau să rateze aboslut nimic şi erau dispuşi să plătească mult pentru câteva concerte.

Preţurile erau destul de piperate, ajungeai să dai vreo 500 de lei pe trei concerte noi. Într-adevăr, noi ne-am încăpăţânat să ne complicam cu comenzi speciale ca să facem rost de produse cât mai rare pentru amatorii genului. Nu puteai să le găseşti nicăieri şi pentru un colecţionar dedicat însemna mult să pui mâna pe aşa ceva.

De curiozitate, am încercat să găsesc şi eu astfel de concerte, însă, într-adevăr nu există pe internet, nici măcar pe Youtube. Și aici nu vorbesc de artişti precum Andre Rieu. Ăsta se încadrează în categoria comercialului şi nu prezintă niciun fel de interes pentru un colecţionar plin de bani care se respectă.

Lăsând la o parte categoria asta de indivizi, de mare interes erau şi CD-urile normale cu Mozart, Beethoven, Bach, Chopin etc, care, culmea, nu erau căutate doar de oameni trecuţi de o anumită vârstă. Da, există și o grămadă de tineri care apreciază muzica clasică.

Trec peste faptul că rockerii nu sunt mereu cei mai bogați oameni din lume. În cei doi ani cât am lucrat la magazinul de muzică, am înțeles că, deși au bani puțini, îi cheltuie pe chestii mai exclusiviste. Erau la mare căutare albumele recent lansate, albume clasice, ediţii limitate şi Collector's Edition.

Nimeni nu cumpăra chestii ca Manowar sau Iron Maiden, pentru că, să fim serioşi, le găseşti pe toate gardurile. Rockerul nu e ca manelistul mai sus amintit, nu o să aibă probleme să-și facă singur o compilaţie de chestii pe care să le asculte. Iar singurele momente în care o să investească în muzică, vor atunci când apare o ediţie limitată sau când suferă de nostalgie.

Cel puţin în magazin aşa se întâmpla. Trecea câte un nene pe acolo, îşi amintea de prima tinereţe, când Led Zeppelin erau the shit, şi îşi cumpăra câte un album de dragul vremurilor ălora. Tineretul nu prea era cu nostalgia, însă era atras de cutiile alea mari care veneau la pachet cu diverse chestii în ediţie limitată.

De exemplu, am avut faimosul box set Liebe Ist Fur Alle Da de la Rammstein care venea cu vibratoare făcute după penisurile celor din trupă, lubrificant şi cătuşe. A ajuns în magazin prin decembrie şi, cu câteva zile înainte de Crăciun, s-a vândut. Probabil a făcut cu adevărat fericită o fană.

Muzica ambientală se cumpără pentru că există oameni ciudaţi. Foarte ciudaţi. În magazin aveam o colecţie sănătoasă de chestii ezoterice care prindeau incredibil de bine. Ştii și tu cum sună, un instrumental generic şi calm care este acompaniat de ciripeli sau schelălăituri de delfini. Cumva, genul ăsta de muzică obscură reuşea să gâdile urechea oamenilor într-un hal în care simţeau chemarea şi scopul vieţii.

Pe mine mă oboseau rapid genul ăsta de persoane, pentru că ţineau neaparat să-mi explice ce au simţit ei, de fapt, atunci când au auzit că sunetul naturii le vorbeşte.

Însă, cel mai mare şoc l-am avut când am mers cu standul la un târg ezoteric şi am fost înconjurată de tot felul de indivizi care şi-au depăşit condiţia de om banal. Oamenii chiar aveau încredere în mine când le recomandam CD-uri pentru meditaţie, deşi eu habar n-aveam despre ce vorbesc. Şi apoi îmi ofereau ceaiuri din ciuperca Gano. Scârbos.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre muzică:
Topul celor mai proaste zece cântece Beatles
Cele mai proaste melodii sexy din istoria muzicii dance
Cum a fost să cresc ca rocker în București, în anii 2000