M-am născut la începutul anilor '90 şi am trăit două decenii într-un oraş nasol de provincie, cu o populaţie de clasă muncitoare şi o cultură de mahala. Am trăit, practic, Epoca de Aur a manelelor, în care cocalarii erau autentici, iar hipsterii nu existau. Am călărit valul când era la cote maxime. A fost o experiență unică și irepetabilă, a cărei importanță am înțeles-o abia acum.

Lovit de nostalgie, am aruncat un ochi la înțelepciunea ascunsă a manelelor din anii 2000, care mi-au marcat copilăria și adolescența. A fost o treabă destul de murdară, iar textul de mai jos e dovada supremă.

„Mi-amintesc când îmi spuneai că mă iubești, / Dar nu înțeleg acum de ce mă părăsești, / Trăiesc înconjurat doar de oameni răi / Și tot ce-mi amintesc acum sunt doar ochii tăi."

Asta e una dintre primele manele pe care le-am ascultat vreodată. Pentru mine e clar, acum, că băieţii de la L.A. sufereau de o angoasă şi vedeau viaţa drept ceea ce este de fapt, adică un şir de evenimente aleatorii, pe care toţi se străduiesc să le înţeleagă, fără să-şi dea seama că nu e nimic de înţeles. Însă cei doi artişti nu s-au abandonat complet nihilismului, ci au găsit ceva în care să se ancoreze, ca să reziste vortexului existenţial: ochii tăi.

Nu te flata. Ochii tăi sunt, probabil, mediocri. Dar te poţi consola cu gândul că undeva, cineva se foloseşte de amintirea lor ca reper şi refugiu în faţa deşertăciunii vieţii. #deep

„Buzele tale, două petale, / Când le sărut mă topesc pe picioare […] Hai să ne iubim si să fugim în lumea asta mare, / Că eu aș muri, dacă iubirea noastră moare."

Melodia Laurei Vass e un portret al omului (post)modern: blocat în prezent, fascinat de material, obsedat de carnal şi fără niciun simţ al responsabilităţii. Este fundalul sonor pe care civilizaţia occidentală îşi dă ultimul duh. Iar asta e ceva rău, numai dacă te iei după Patapievici. Nu trebuie să te simți vinovat că-ţi plac futaiurile de ocazie şi petrecerile sălbatice, în loc să-ţi placă Dumnezeu şi treburile mai serioase. Chiar dacă prin asta distrugi tot ce au creat nişte bărbaţi albi cu intenții bune, e OK să duci un stil de viaţă hedonist.

„Toţi duşmanii îmi poartă pică, / Toată viaţa se oftică / Că am bani şi o duc bine, / Nimeni nu este ca mine."

Radiografia pe care băieţii ăştia o fac capitalismului avansat în care trăim e atât de fină, încât Minune şi Ioniţă ar putea fi un fel de Marx şi Engels ai timpurilor noastre, dar cu mai multă harneală şi mult mai pe înţelesul maselor. Ei ştiu că, într-o societate ultracompetitivă şi inegalitară ca a noastră, succesul atrage ura celor mai puţin norocoşi. Marx şi Engels au crezut că ura asta de clasă o să dea naștere unei revoluţii violente, care o să rezulte într-o societate mai dreaptă, în care avuția e distribuită în mod egal. Minune şi Ioniţă, însă, au venit cu o soluţie mult mai simplă şi mai puţin sângeroasă:

„Toată, toată viaţa mea / Am să dau la toți să bea / Și pentru ai mei dușmani, / La toți câte-un sac de bani."

Din cauza lui Marx şi Engles, au murit peste o sută de milioane de oameni. Din cauza lui Minune şi Ioniţă n-a murit nimeni. Toată lumea s-a simţit bine. Iar asta e dovada supremă că soluţia lor e corectă. E vremea să renunţăm la tricourile cu Che Guevarra şi la băscuţele revoluţionare, să ne ridicăm ostentativ gulerele de la cămaşă şi să redistribuim avuţia în stânga şi-n dreapta şi-n lăutari.

Am auzit-o prima dată la un party de manele, prin clasa a șasea. Numai că eram prea ocupat să-i bag limba unei tipe, ca să ascult versurile şi să înţeleg CE este o femelă Homo Sapiens Sapiens şi CUM trebuie să procedezi, dacă vrei să ai relaţii sexuale cu una. Cât îmi plimbam mâinile pe curul ăleia, eram convins că fetele sunt fiinţe umane inteligente, înzestrate cu voinţă proprie, capabile să ia o decizie pentru ele însele. Nu suspectam că prostiile astea erau rezultatul îndoctrinării feministe radicale la care fusesem supus de la o vârstă fragedă de Soroş şi argaţii lui.

Între timp am crescut, am descoperit site-ul În Linie Dreaptă şi m-am convins că femeile sunt de fapt şi de drept proprietatea bărbaţilor, pentru că nu sunt capabile să fie autonome şi au nevoie mereu de un tutore, care să ia decizii în numele lor, în special când sunt tinere şi active sexual. Când nu e niciun bărbat prin preajmă, ele intră automat sub tutela unei alte femei mai apte, în special dacă e mai în vârstă şi mai puţin activă sexual. Dar, stai un pic. Chestiile astea nu au fost o noutate pentru mine. Le mai auzisem undeva, exprimate mult mai clar. Ah, da, în melodia pe care mă lingeam cu aia, într-a șasea:

„Hei, tanti, tanti, dă-mi mie fata, / Că ţi-l dau şi eu la schimb pe tata. / Hei, tanti, tanti, hai că e bine, / Tata e la fel de bun ca mine."

Băieţii de la Kamarad m-au avertizat din start că, într-o societate materialistă şi patriarhală, ca a noastră, femeile sunt reduse la statutul de obiecte sexuale:

„Tanti, tanti, hai să-ţi spun o vorbă, / Dă-mi mie fata şi-ţi iese de-o ciorbă. / De ce eşti rea, spui că nu-i bună afacerea / Dă-mi mie fata că-ţi dau la schimb altceva."

Dacă asta nu e o descriere bună a relaţiilor de gen din România suburbană şi rurală, nu ştiu ce e.

Balul Bobocilor, clasa a noua. Club. Puştoaice de 15 ani în rochii mulate şi tocuri înalte. Mă întrebam cum de am nimerit în Rai şi ce tre' să fac odată ajuns aici? Un pic mai târziu, am primit răspunsul. Vocile divine ale lui Florin Salam şi Şuşanu mi-au explicat, pe înţelesul meu, că m-am născut bărbat, iar ăsta e un privilegiu de care trebuie să mă bucur, pentru că toate femeile din jurul meu au datoria să-mi asculte poruncile câtă vreme fac să plouă cu bani pe trupurile lor:

„Mişcă-te aşa cum îmi place mie, / Ca tine e una la o mie, / Mișcă-te aşa cum faci de obicei, / Cu tine vreau, gagico, să sparg toți banii mei."

Cei doi vor să spună că femeile există doar ca să decoreze spaţiul anost al realităţii şi să te facă să te simţi bine. O să zici că sunt nişte misogini de ultimă speţă, care reduc femeia la nivel de ornament şi păpuşă gonflabilă. Așa e, dar şi-au asigurat spatele, când au inclus-o pe Ella în piesă, care zice aşa:

„Mă mişc aşa cum îţi place ţie, / Ca mine e una la o mie."

La câteva luni după Balul Bobocilor, am învățat că privilegiul şi inegalitatea de gen nu funcţionează mereu în avantajul meu. Cineva începuse să se dea la bagaboa-tipa cu care umblam. Primul instinct a fost să-i rup picioarele tipului. Apoi a intervenit raţiunea, care mi-a spus că tipa e în stare să decidă şi singură cum să procedeze. Apoi a intervenit Cristi Rizescu, care mi-a explicat ce ar face un bărbat adevărat:

„Cine se dă la femeia mea, / Sigur îşi face belea. / Ascultaţi bine ce vă spun, / Că mă ştie lumea toată că-s nebun!"

Practic, mi-a confirmat ce învăţasem înainte, că femeia e o entitate pasivă incapabilă să decidă singură dacă răspunde sau nu avansurilor altcuiva. Aici intervii tu, bărbatul care o deţine, şi iei decizia în numele ei. Trebuie să o aperi de dârlăii care se dau la ea, ca şi cum ai apăra o parcelă de pământ de invadatori, o proprietate unde îţi plantezi sămânţa.

De fiecare dată când îmi imaginez cum ar fi dacă în România s-ar simplifica procesul prin care faci rost de permis de port-armă şi de arme de foc, ca să nu mai stai la mila statului pentru protecţia vieţii, proprietăţilor şi drepturilor lor în faţa abuzurilor, îmi aduc aminte de tipul ăsta:

„Țin la familia mea, / Țin la nevasta mea, / Țin la copii mei, să nu te dai la ei, / Oricine-ar încerca la ei ca să se dea, / Nu iert pe nimenea, îmi dau chiar si viața."

Nimic anormal, ai să zici. E doar un tip obişnuit, care vrea să-şi ţină familia în siguranţă, nu? Nu.

„Pac, pac, până ziua praf te fac, / Pac, pac, pac, șapte gloanțe în tine trag, / Pac, pac, numai eu îți vin de hac, / Pac, pac, pac, dacă vii neinvitat (la mine dacă te-ai dat)."

Fii atent la uşurinţa cu care e dispus să apeleze la arma de foc, pentru cele mai triviale acțiuni - „la mine dacă te-ai dat". Asta poate să însemne orice: o privire aruncată aiurea, un claxon în trafic, un flit aterizat din greşeală pe geaca lui de fâş şi tot felul de alte gesturi pentru care nu merită să fii împuşcat de un cocalar complexat. Nu am o statistică, dar sunt sigur că în România sunt îndeajuns de mulţi cocalari complexaţi, încât relaxarea legilor de port-armă să pară o idee proastă, care ar transforma România în genul de pustiu postapocaliptic din Mad Max, plin de tipi agresivi, bine înarmaţi, care fac raiduri în maşini tunate.

Probabil şi ţie ţi-au spus la fel: termină o facultate şi angajează-te, asta o să te scape de sărăcie. Nu neapărat. Sunt o tonă de şomeri cu diplomă şi încă o tonă de angajaţi cu diplomă, care trăiesc pe salariul minim. Asta nu e viaţă, iar Nicolae Guţă ştie ce zic. Însă, el nu se mulţumeşte nici cu ajutorul de şomaj, nici cu salariul minim:

„Milion plus milion fac mai multe milioane, / La dușmani port ghinion și se-ntreabă de ce oare, / Milion plus milion fac mai multe milioane, / Când își cumpără mașini, eu îmi cumpăr avioane."

Ca să nu mai ai probleme cu banii, îţi trebuie inițiativă. Și talent. Și mult efort. Și niște skill-uri contabile mai complexe ca ale lui Guță. Dar e adevărat, antreprenoriatul făcut cum trebuie te scapă de sărăcie. Guță e cel mai bun exemplu, altfel nu ar mai fi scos încă o piesă despre succesul lui în afaceri, corect? Corect.

Ştiu piesa de mult, dar abia recent am înţeles că, dacă vrei să rulezi fin în viaţă, nu trebuie să stai cu mâna-ntinsă la stat şi nici cu capul plecat într-un birou îngust de corporaţie, ci să fii propriul tău şef.

Am dansat frenetic pe melodia asta, la banchetul dintr-a opta, dar abia mai târziu am înţeles ce vrea ea să zică. Atunci, era clar că versuri ca „Eu sunt căpitanul, / Tot la mine vine banul" erau despre fetişul lui Guță cu uniformele militare şi cu foiţele cărora muritorii de rând le zic bancnote. Dar pe vremea aia eram un puşti superficial care voia doar să se distreze şi nu se gândea prea mult la chestii. Acum sunt la fel de superficial, dar nu mă mai distrez aşa mult, pentru că adult şi responsabilităţi, aşa că am mai mult timp să mă gândesc la chestii.

„Eu sunt căpitanul, căpitanul, / Tot la mine vine banul, vine banul / Şi la anu', şi la anu', / Eu fac legea, nu duşmanul."

Ultima parte. Citește-o din nou. Acum, repet-o în gând de câte ori e nevoie, fiule, pentru că ăsta e crezul unui om cu adevărat liber, care nu recunoaște nicio autoritate umană sau divină deasupra lui. De fiecare dată când ascult piesa asta, simt cum mi se rup lanțurile servitudinii și mă inundă un sentiment de autonomie. Nu l-aș fi luat pe Guță drept anarhist, dar altă chestie pe care am învățat-o a fost să nu mai fiu superficial.

Sunt convins că Salam e un pacifist convins și detestă violența. Dar și el, ca și noi, e forțat să trăiască într-o societate în care fiecare e încurajat să lupte cu fiecare, pentru a-și asigura traiul. Lucrurile nu-s chiar atât de dure, dar ca idee, orice individ poate intra în conflict cu orice alt individ, în orice moment. De asta trebuie să fii pregătit mereu. Salam înţelege asta şi preia filozofia superputerilor nucleare din timpul Războiului Rece şi o aplică la nivel individual:

„Eu sunt bomba nucleară, / Distrug tot ce mă-nconjoară. […] Cu mine aţi încurcat-o, / V-ați luat de fortele NATO, / Dacă ieșiți în fața mea, / Vă dau lovitură grea."

Salam a intuit că cel mai bun mod de-a întâmpina un potenţial adversar e să-l convingi că ar fi total contraproductiv să te atace şi că, dacă totuşi ar face-o, și-ar asigura sfârșitul. Muzică, bani, strategii militare – există oare ceva ce omul ăsta NU face mai bine ca noi toți?

Urmărește VICE pe Facebook.

Bagă mai multe pă nostalgie, boss:
Cum era să copilărești în anii 2000, în România
Cum era să copilărești în anii '90, în România
Cum te făceai praf în Bucureștiul anilor '90
Cum era să fii gamer în România anilor '90