Ce trebuie să știi despre BalKaniK Festival, unde străinii vin să cânte muzică lăutărească

Sunt unul dintre acei oameni despre care poți spune că a prins anii '90 fără internet, calculatoare sau dependență de jocuri video. Dar eu am mai prins ceva. Câțiva ani buni de stat la țară, unde muzica nu însemna ce e la radio și ce-i viral pe Facebook, ci manele și vechi voci lăutărești de pe casete.

E greu să înțelegi muzica aia dacă o scoți din contextul ei mai plăcut: fum de grătar, bere sau vin în pahar, țărână sau nisip sub picioare și copac pentru umbră. Am redescoperit un decor similar în Rahova, la Grădina Uranus, în toamna lui 2014. Era BalKaniK Festival și pentru omul simplu din mine a fost plăcut să stau trei zile pe-acolo. Nu știam de Fanfare Ciocârlia sau Taraf de Haidouks, dar după acel septembrie mi-am făcut un playlist în telefon cu muzica lor. Eram tipul ăla de om care dimineața asculta melodii de la ei și de la Mahala Rai Banda. Mai nou, și de la Shantel.

Știu că poate tu asculți muzici de elite, dar eu mă pot mulțumi cu bucata asta din „Ieșt sexy": „Ești sexy, frumoaso, cu orice te-mbraci/Dar ești și mai sexy amor dacă faci". A ajuns și subiect pe reddit, unde un olandez se interesa despre versuri și sensuri. Mă rog, suficient cu introducerea asta.

Voi ajunge anul acesta din nou la festival, dar am zis să nu mă mai duc la fel de nepregătit, ci să știu ceva „din culise". Ligia Keșișian, director artistic Balkanik Festival, mi-a făcut pe plac și mi-a răspuns la câteva curiozități despre artiști, despre festival, dar și despre atmosferă. Așa am aflat că un japonez a venit în București să vadă lăutari pe o scenă din Rahova și că țuica e preferată de cântăreți.

VICE: Cum primesc vecinii de la Grădina Uranus acest festival?
Ligia Keșișian: Plângeri nu prea am avut de la vecini, suntem mereu foarte atenți să nu-i deranjăm, să nu depășim ora, scena e orientată în așa fel încât muzica să se audă spre o zonă nelocuită. Vin și mulți oameni din comunitate la festival și se simt foarte bine. Anul trecut, am avut un parteneriat cu Muzeul Intercultural din Oslo, am organizat împreună câteva expoziții, le-am trimis artiști, filme. Ei încearcă de mulți ani să lupte cu discriminarea minorității rome, în special, în Norvegia și au primit și foarte multe amenințări cu moartea de la diferite grupări extremiste. Au venit la Balkanik și, dincolo de îmbătatul cu țuică, li s-a părut genial că oamenii din comunitatea Rahova dansau cot la cot cu ele și cu tinerii bucureșteni și străini veniți la festival. E ceva cu care nu erau deloc obișnuite.

Au fost și artiști care s-au îmbătat cu țuică?
Da, țuica e foarte îndrăgită, dar le dau voie să se îmbete doar după ce coboară de pe scenă. Sunt foarte atentă la cât beau înainte, pentru că altfel te mai trezești cu surprize. Atmosfera la festival e de așa natură că toată lumea se simte foarte bine, e un aer de libertate foarte mișto și în public, și în backstage, dar festivalul are o fragilitate a lui și un echilibru la care suntem foarte atenți.

Cât despre mâncare, sarmalele sunt și ele foarte apreciate și râvnite de artiștii străini. Sper să îi conving și pe indienii de la Bollywood Masala Orchestra să le încerce anul ăsta, chiar dacă sunt porniți că vor doar mâncare indiană.

Spune-mi câteva curiozități ale artiștilor, în relația cu România.
Foarte mulți dintre cei care vin să cânte în festival se inspiră în muzica lor din muzica românească. Pentru ei este ceva extraordinar să vină să cânte în țara Fanfarei Ciocârlia sau a Tarafului de Haidouks. Un american din trupa Django Lassi, care a cântat acum trei ani la Balkanik, mi-a spus că Dona Dumitru Siminică și Romica Puceanu sunt zeii lui. Mulți îi adoră pe artiști ca Maria Tănase, pe Frații Gore sau pe Gabi Luncă și se bucură enorm să aibă șansa să cânte în România. Cei de la Orange Blossom, de exemplu, care cântă pe anul ăsta pe 9 septembrie, vor să colaboreze cu muzicieni romi din România, iar după festival, vor merge să îi cunoască și să cânte cu ei. Abia aștept să văd ce iese.

Am fost la ultimele două ediții ale festivalului și mă uitam pe pozele încărcate pe pagina de Facebook. Balkanik pare festivalul acela la care te duci cu gândul că o sa dansezi pe niște ritmuri și, două zile mai târziu, când se termină, îți dai seama că te-ai distrat așa cum nu te așteptai și că oamenii ăia de pe scenă, de la instrumente, abia așteaptă să te surprindă cu ceva diferit. Cât de departe sau aproape de adevăr sunt?
E un festival care te surprinde de fiecare dată. Tocmai de aceea mă bucur că oamenii au încredere să vină și să descopere și că reușim să creăm o atmosferă autentică, liberă, sinceră. Anul trecut, după ce s-au terminat concertele duminică, s-a întâmplat un lucru extraordinar și rar în backstage. Muzicieni din mai multe trupe care urcaseră pe scenă - Lemon Bucket Orkestra, Shantel, Cumbuș Cemaat - au pornit un jam session fantastic, cântau și dansam cu toții de parcă nu mai exista ziua de mâine. Impresarii unor trupe puneau de colaborări, iar eu voiam să nu se mai termine, să rămân suspendată în momentul acela o viață. E un festival făcut cu mult suflet și cred că se simte asta și în public și în energia pe care o au artiștii.

Că tot ziceai de lucruri neașteptate, care ar fi un top cinci cu cele care s-au întâmplat în acești ani?
Unul dintre ele este jam session-ul de anul trecut. Foarte rar se naște o astfel de energie care să permită o astfel de manifestare spontană. Dar o întâmplare mai puțin fericită a fost la o ediție trecută, când ne-am trezit la probele de sunet că una dintre trupe nu mai apărea și ne-au informat că nu mai vin. Am aflat că unul dintre muzicieni a fugit cu banii de avans, iar ceilalți nu mai voiau să cânte. Sigur, că până la urmă, am scos-o la capăt, am înlocuit muzicianul fugar, am fugit la bancomat și totul a ieșit bine, dar a fost șoc și groază în Uranus.

Dar mă surprind mereu oameni din public. La prima ediție, venise un corean special pentru festival, ca să asculte Ternipe live și transmitea concertul pe blogul lui, pentru prietenii de acasă. Altădată ne-am împrietenit cu un japonez care participă la fiecare ediție și vine special pentru festival, din Japonia. Balkanik e plin de neprevăzut, de surprize, de întâmplări spontane, asta îl face atât de special.

Dar cum faceți lista cu cei care vor veni să cânte? Cât negociați venirea lor în România?
Anul ăsta, de exemplu, am știut încă de când s-a încheiat ediția trecută, că vreau să aduc și artiști din Orient. Asta și pentru că a pornit isteria generală în toată Europa cu valul de refugiați din est și am zis că este important să merg pe calea asta. Noi mergem împotriva curentului întotdeauna, până seacă râul, tot asta o să facem. În 2011, când s-a născut festivalul, nu exista niciun eveniment de genul ăsta în România, trupe ca Taraf de Haidouks sau Fanfare Ciocârlia nu mai cântaseră în țară de foarte mult timp, deși aveau un succes formidabil în vest. Unul dintre artiștii care cântă la ediția de anul acesta mi-a spus acum doi ani că nu vrea să mai revină în România. A avut o experiență foarte aiurea cu alți organizatori și ieșea din discuție o revenire. Dar apoi a mers în turneu cu alte trupe care cântaseră la Balkanik și au povestit că suntem serioși și e mișto la noi și m-au sunat că vor să vină.

Muzica romilor, muzica din Balcani, în general, erau ignorate de organizatori de evenimente, de posturi de radio. Asta, deși regiunea noastră a fost și mai este bogată în artiști care păreau să cucerească întreaga lume, mai puțin publicul pe care îl iubeau cel mai mult, pe cel de acasă. De aceea, pentru mine, e foarte important să aduc mereu trupe noi, necunoscute publicului de aici, vreau ca oamenii să aibă mereu descoperiri, revelații.

Revenind la line-up, să faci unul pentru festivalul acesta e un fel de alchimie, pornesc de la o trupă, de la o idee pe care o am de cum ar trebui să fie energia unei seri de festival, cum ar trebui să crească de la un moment la altul, până se transformă într-un vârtej. Ce vreau e să ajungă la public și am grijă să nu existe elemente care să împiedice procesul ăsta. Sunt artiști care se potrivesc să cânte împreună în aceeași seară și trupe care nu. De-asta zic că nu există o rețetă, e fragil.

Când începe, propriu-zis, organizarea Balkanik Festival? Cât durează?
Din punctul meu de vedere, nu se termină niciodată. Deja am două trupe confirmate pentru ediția din 2017. Mă gândesc tot timpul ce artiști să aduc, ce expoziții să fac, ce ne permitem să facem. Pe oriunde călătoresc, încerc să descopăr artiști, e o căutare permanentă. Sigur că pe partea de fundrasing, organizare tehnică, a spațiului, contracte etc., workflow-ul este un pic mai clar.

E simplu când aduci unul-doi artiști super cunoscuți, dar când mergi pe descoperiri și pe finețuri, nu e ușor nici să finanțezi un eveniment, nici să îl comunici, nici să ai clar cu jumătate de an înainte fix ce o să se întâmple. Nu știi cât îți poți întinde plapuma. Știm de la început ce ne dorim și cum vrem să arate și să se simtă festivalul, ne propunem foarte multe concerte, activități, dar în funcție de finanțări care vin sau nu, ne organizăm și facem tot ce ne stă în putință ca să iasă bine și fără vreun compromis artistic. Muncim tot anul cu un entuziasm foarte mare. Îmi mai spun uneori prietenii că pun atâta suflet în fiecare ediție de parcă mi-aș face nunta în fiecare an, cam așa e, chiar mai mult. Nu e un festival ușor de făcut, tocmai pentru că nu e mainstream și nici nu ne dorim să fie.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre lăutari:
Ferentary Party Reloaded
Am vorbit cu Nelu Ploieșteanu despre nunțile românești din anii '60-'70
Cum e să ieși la colindat cu copiii din Clejani, capitala lăutarilor din România