Prima dată când am auzit cuvântul „outernational" mi s-a părut o pocire d-aia lingvistică publicitară gen „nu te panica, man" sau „marea ieșeală". Apoi am aflat că e un mod de a vorbi despre acele culturi internaționale pe care mulți tindem să le ignorăm. În timp ce „internațional" e folosit de obicei când vorbești de chestii mainstream din occident, „outernational" e un termen pentru culturile de nișă din Europa Centrală și din Balcani, din Africa sau din Asia. Dacă tot eşti confuz, cultura outernational se încadrează oriunde de la albume cu influențe etnice de la Thievery Corporation la stilul de gypsy punk al celor de la Gogol Bordello.

Pentru că-mi plac ambele trupe, m-am bucurat când am auzit c-o să fie un astfel de festival și la noi, în București, numit Outernational Days. Practic, dacă dai prin Control sau prin Grădina Uranus între 1 și 3 iulie o să găseşti trupe din Congo, Burkina Faso, Egipt și Liban aflate-n premieră-n România, dar și de DJ cu seturi pe măsura evenimentului.

Festivalul o să includă workshopuri, documentare, mese de ping-pong, mâncare outernațională și performance-uri. Dar, cum muzica outernational este esența festivalului, m-am gândit să-ți arăt ce fel de trupe vin acolo, ca să-ți faci o idee mai bună despre ce înseamnă nişa asta multiculturală.

Orchestra africană Konono N° 1 din Congo a fost fondată Mingiedi Mawangu, care cântă la likembe (instrument tradițional, numit alternativ „pian pentru degetul mare", compus din mai multe tije de metal atașate unei cutii de rezonanță de lemn). Line-up-ul trupei include două likembe electrice, echipate cu microfoane făcute de mână din magneți care provin de la părți de mașini vechi, recuperate și conectate cu amplificatoare.

Orchestra e gândită-n două planuri: are o parte care folosește percuție tradițională și experimentală (din tigăi, oale și piese auto) și una distinctivă, formată dintr-un sistem de sunet compus la rândul lui din megafoane care datează din perioada colonială. Mingiedi a murit în primăvara anului trecut, dar orchestra trăiește în continuare, ca un fel de Buena Vista Social Club congolez. În caz că te întrebi ce naibii cântă cu instrumentele alea dubioase e muzică de transă a culturii africane Bazombo, plus un strat de distorsiune provenită de la sistemul de sunet.

De ce merită să-i vezi: Că-s nişte oameni care iubesc muzica atât de tare c-o cântă cu instrumente făcute din oale, tigăi şi piese auto. Când e ultima dată când ai fost atât de dedicat unui domeniu?

Baba Commandant & The Mandingo Band este un grup contemporan din Burkina Faso. Vocalul, Baba Commandant (Mamadou Sanou), este un personaj excentric, un fel de activist punk în costumație africană tradițională Faso Dan Fani pentru muzica tradițională Mandingo. Baba și-a început cariera ca dansator și de abia apoi a pus bazele direcției sale muzicale curente.

În prezent, merge pe stilul afrobeat, inspirat de era de aur a muzicii nigeriene. Adică, dacă ți-au plăcut vreodată Fela Kuti/Africa 70 si King Sunny Ade sau Moussa Doumbia din Mali s-ar putea să-ți placă și Mandingo Band. Baba Commandant cântă la ngoni, un instrument al vânătorilor tradiționali din regiunea Burkina Faso și Mali.

De ce merită să-i vezi: Poţi să te bucuri de ambele lumi, de un jazz cu sunet 90-ist şi de nişte tipi haioşi din Burkina Faso care i-ar face pe Buzdugan şi Morar să facă nişte comentarii nepotrivite.

În premieră, Okay Temiz, un muzician turc care cântă la tot felul de instrumente tradiționale din plaiurile Anatoliei și Capadociei o să cânte împreună cu pianistul român expert în ethno-jazz, Harry Tavitian.

Temiz a învățat de mic cum să-și construiască propriile instrumente și a plecat din Turcia să concerteze în jurul Americii de Nord și a Europei. A cântat în trupe precum Xaba sau Oriental Wind, care folosea instrumente tradiționale turcești de care n-ai auzit în viața ta precum ney, gayda, zurna, kaval, ud, saz, și sipsi. Tipul promova muzicienii tradiționali de la el din țară, iar acum s-a mutat din nou în Turcia să pregătească noua generație de muzicieni.

Despre Harry Tavitian probabil știi dacă urmărești scena de jazz locală. Românul îmbină jazz-ul cu bagajul cultural al tradițiilor armenești, ca să creeze propriul său stil balcanic. Pe de altă parte, nu te aștepta să fie vreo dubioșenie, că muzica lui nu e departe de sunetul curat al unor pianiști precum „ și Dollar Brand.

De ce merită să-i vezi: Că nimic nu te face să te simţi mai stilat ca un concert de pian, iar în muzica oamenilor ăstora o să găseşti toată istoria noastră culturală turco-bizantină.

Născut în Cairo, Maurice Loca a fost inspirat de orice de la psychedelic la shaabi egiptean, ca să-și creeze propriul stil alternativ de muzică. De-a lungul timpului, ritmurile lui bazate pe percuție s-au împletit perfect cu straturile de compoziții și improvizații discordante, însă coerente, redate de artiști internaționali invitați precum Alan Bishop (Sun City Girls, Alvarius B.) sau Sam Chalabi (Land of Kush, Shalabi Effect),

De ce merită să-i vezi: La cât de dur e regimul ăla militar din Egipt, n-ai cum să nu fii curios ce dubioşenii psihedelice ies de acolo.

Dan Armeanca, numit „părintele" manelelor, s-a întors în România după ce a stat șase ani în Canada ani. Tipul l-a descoperit pe Adrian Minune, pe vremea când acesta era copil, iar de Florin Salam nu se auzise încă. Armeanca era regele muzicii de petrecere. „Este titanul muzicii pe care o cânt eu din toate punctele de vedere. De la el am învăţat tot ceea ce ştiu. Este un fel de Frank Sinatra al manelelor. Când eram mic am fost fanii lui", a spus Adrian Minune despre el.

De ce merită să-i vezi: Fie că urăşti sau iubeşti manelele, sunt o parte din cultura Bucureştiului atât de veche încât cineva a trebuit să i le predea lui Copilul Minune în anii 90.

Idris Ackamoor, un multi-instrumentist american, și trupa sa The Pyramids au revenit în centrul atenției după o pauză de 30 de ani, cu un album de reuniune We Be All Africans, lansat în 2016. Trupa, lansată la Paris în '72, combină spiritual și space jazz-ul cu un fel de performance de teatru și dans.

De ce merită să-i vezi: Orice concert care nu implică un tip trist care stă în fund pe un scaun e o schimbare pentru scena muzicală din România. Iar ăştia chiar dansează.

Laurent Jeanneu e un muzician nomad și etnograf care a călătorit singur din Kenya în Nigeria, apoi prin Asia de Sud-Est ca să documenteze muzica tradițională a minorităților etnice ale căror tradiții erau amenințate de modernizare. În ultimii ani, a înregistrat muzica minorităților din Zomia, terenul muntos dintre Asia de Sud-Est și Nord-Estul Indiei unde locuiesc peste o sută de mii de mărginași.

Jeanneau colecționează și compilează înregistrări neprelucratedin regiune într-o arhivă audio-video în continuă dezvoltare. El folosește înregistrările ca punct de plecare pentru niște experimente electro-acustice. În Grădina Uranus o să-ți prezinte o parte din aceste regiuni printr-o instalație mixt-media.

De ce merită să-i vezi: E cel mai ciudat lucru despre care am citit în ultima lună şi pare şi vag cultural.

Vincent Moon va mixa în direct diferite înregistrări video cu ritualuri de transă filmate de-a lungul timpului prin Brazilia, Indonezia sau Etiopia. În acest timp, muzicianul libanez Rabih Beaini compune live un soundtrack, pe care îl mixează cu imaginile lui Vincent Moon ca să creeze un fel de experienţă de live cinema.

Moon e un regizor independent care a călătorit în jurul lumii. A studiat misticii sufişti din Cecenia şi Etiopia, ritualurile de tripat cu ayahuasca din Peru şi ceremoniile de intrat în transă din Brazilia. Pe lângă asta, tipul a tras şi nişte concerte inedite în lifturi sau în faţa unei şcoli, cu trupe precum REM sau Sigur Ros.

De ce merită să-i vezi: Dacă ţi-a plăcut clipul ăla cu cecenii care dansează în cerc pe muzică electronică, ăsta o să-ţi placă şi mai mult.

Pe lângă toate trupele şi proiectele astea experimentale din Grădina Uranus, două seri din festival o să se termine cu petreceri în control pe muzica libanezului Rabih Beaini (fost Morphosis) şi a vânătorului de hip hop clasic, Andy Votel.

Rabih bagă un techno imaginativ, analog, care se concentrează şi pe voci cheie din muzica outernational. Cu influenţe de krautrock şi new wave, Beaini şi-a lansat muzica la case de discuri din jurul Europei, dar şi la unele din Liban. Producţiile lui sunt însoţite şi de un ansamblu de improvizaţie care explorează terenul dintre electronică, techno şi impro-jazz.

Andy Votel produce hip hop încă de la finele anilor '80, împreună cu trupa Violators of the English Language. El e cunoscut mai ales prin casa de discuri, Finders Keepers, cu care vânează viniluri vechi şi obscure din toate colţurile lumii, ca să le relanseze în prezent. Practic e un fel de arheolog al muzicii Outernational.

De ce merită să-i vezi: Că n-am mai prins de mult muzică orientală bună mixată la partyuri prin România, în ciuda faptului că toţi încearcă.

Află mai multe despre Outernational Days de pe siteul lor sau de pe eventul de FB.

Urmărește VICE pe Facebook

Citeşte mai multe despre culturile străine din România:
Am vorbit cu străini stabiliți aici despre ce i-a șocat în România
Ce spun străinii despre cum sunt româncele la pat
Ce cred străinii despre România