Umblu prin baruri dintr-o perioadă în care nu te întreba nimeni dacă ai 18 ani – nu, n-aveam – nici când cereai prima bere, nici când, pe o voce șovăitoare, o comandai pe a patra. Pe deasupra erai și încurajat să fumezi de tipe zâmbitoare și prietenoase care îți schimbau pachetul în care mai aveai două – trei țigări cu unul nou-nouț, de la firma pe care o reprezentau. Nici tipele astea nu te întrebau de vârstă.

Barul – sau terasa ori clubul – era un gen de agoră, în care ne întâlneam în baza unei înțelegeri vagi. Internetul era abia la începuturi, mobilele doar câteva, așa că nu ne scriam și ne sunam de o sută de ori înainte și nici nu ne bârâiam la cap cu apeluri în clipa în care primii din gașcă ajungeau la fața locului. Știu, am fi putut opta pentru o miuță, o plimbare prin parc sau o ieșire la teatru, dar nimeni nu ne încuraja să facem sport, berea era suficient de ieftină ca să ne-o permitem și, în plus, toată lumea era prin baruri, unde să te duci de năuc prin parc sau la teatru?

N-ar trebui să te mire că, în vremea aia, jobul ideal mi se părea cel de barman și că îmi visam ca, într-o bună zi, să am barul meu. Evident că n-aveam idee ce ar însemna chestia asta: îmi închipuiam că dacă voi deveni barman serile vor merge tot așa, cu beri și discuții cu prietenii, dar, pe deasupra, voi avea și o poziție privilegiată, o să pot să bag ce muzică am eu chef, să fac pe confesorul cu bețivi deprimați, cum văzusem prin filme, iar gagicile se vor arăta mult mai prietenoase, asta ca să nu mai vorbim de banii care urmau să curgă gârlă.

N-am avut ocazia, atunci, să aflu cum stă, de fapt, treaba. De fapt, nici n-am încercat să mă angajez la vreun bar când eram puștan. Am făcut-o, în schimb, după mai bine de douăzeci de ani, la o vârstă la care mulți din generația mea își iau în serios de ani de zile rolul de adulți. Da, încă sunt un infantil, însă ăsta e doar unul dintre motivele pentru care am făcut pe barmanul vreo două luni.

Explicațiile sunt ceva mai multe și fiecare este adevărată, chiar dacă se bat un pic cap în cap.

Experiența. „Vreau să văd cum e", i-am spus lui Vlad, un prieten care are un pub pe lângă Cișmigiu, „și să și scriu, dup-aia, despre asta pentru VICE". Eram deja, de câțiva ani, unul dintre clienții fideli ai pubului, așa că m-aș fi simțit, cumva, ca acasă. Am ținut-o în tatonări cu Vlad, pe jumătate în glumă, vreo două – trei luni, până când s-a apropiat sesiunea de iarnă și chiar a avut nevoie de o persoană în plus pentru că majoritatea fetelor de la bar sunt studente și aveau de învățat.

Până la urmă am bătut palma, deși nu aveam nicio treabă cu profilul celor care lucraseră până atunci la bar: cele mai multe nici nu se născuseră sau erau doar bebeluși atunci când am început să o ard eu prin Centru.

Vlad a pus o singură condiție: cât timp lucrez acolo nu va fi niciun fel de tratament special și dacă bușesc ceva o să îmi frece ridichea ca oricărui alt angajat.

Banii. Cu asta am convins-o pe nevastă-mea, care s-a uitat cam strâmb la mine atunci când i-am zis că am de gând să lucrez o perioadă în pub. Bineînțeles că nu a pus botul din prima. A început să mă bârâie că ne descurcăm, că dacă am chef să spăl vase pot să o fac și acasă, că dacă după jobul de zi mă duc toată noaptea prin bar voi claca urgent. I-am răspuns că oricum pierd nopțile, i-am amintit de credite, facturi și gazul care te rupe iarna, mai ales dacă ești un năuc ca mine și uiți să îl plătești vreo două trei luni la rând.

M-a luat la mișto că asta ar fi exact acea încununare a carierei care-mi lipsea după 15 ani de presă și umblat prin locuri ca Irakul și Afghanistanul. Eu am dat-o că nicio muncă nu e rușinoasă și tot așa.

Până la urmă n-a avut încotro și a acceptat.

Berea. Asta nu a fost explicația mea, ci a unui prieten căruia i-am povestit, la un moment dat, că mi-am luat un al doilea job într-un pub. Tipul m-a întrebat dacă merită, barem, ca bani. I-am zis că na, leafa e destul de mică, la fel ca peste tot în domeniu, că se mai rotunjește cu bacșișurile, dar că, una peste alta, nu prea iese mare lucru. „Păi cum așa?". I-am explicat că atunci când sunt pe tură fumez mai mult decât de obicei și că am grijă să nu mi se usuce prea tare gâtul așa că îmi cumpăr cafele, beri și altele. În atâtea ore se adună destul de multe, așa că banii se cam duc.

Am crezut că amicul meu o să se înece de râs. Când a fost, din nou, în stare să articuleze o frază, mi-a spus că n-a mai auzit în viața lui așa un pretext să ieși la bere: să te angajezi la bar.

Evident că am omis să îi povestesc și neveste-mii conversația asta.

Dorința de evadare. Tot de la un prieten am și justificarea asta. E cu vreo opt ani mai tânăr decât mine și are ceva mai multă libertate: dacă i se pune pata în timpul unui șpriț, seara, să o taie către Vamă, o poate face fără grija că a doua zi n-are cine să stea cu copiii. De altfel, m-a și sunat, într-o noapte, pe la trei jumate, că este în tren, însă era așa de varză că își luase, din greșeală, bilet către Videle.

După ce i-am spus, la bere, că uneori mă simt prins ca într-un gen de carusel, job, familie, rate, tot felul de probleme ale mele și ale celor din jur, tipului i se pare că faptul că îmi văd de toate astea mă face cumva un adult responsabil și, pe undeva, mă căinează că nu mai am cum să mă sui la două noaptea în trenul de Videle.

Când a auzit că m-am dus în bar la Vlad a concluzionat că, de fapt, asta e metoda prin care reușesc să mă rup pentru câteva ore de toate, ceea ce mă ajută să-mi păstrez echilibrul.

Criza vârstei de mijloc. Cu explicația asta m-am vrăjit pe mine. Pe la 20 și ceva de ani am citit într-una din cărțile lui Henry Miller, că la 38 de ani, cu pantalonii cârpiți în cur și doar zece dolari în buzunar, tipul s-a îmbarcat pe un vapor către Paris, cu un bilet pe care i-l cumpărase amantul bătrân și bogat al tipei de care era îndrăgostit. Mi-a plăcut întotdeauna Miller, atât pentru felul în care scrie, cât și pentru spiritul lui liber, iar plecarea la Paris reprezintă un gen de moment zero: a lăsat totul în urmă, la o vârstă la care alții sunt prinși în cușca responsabilităților și a vieții de zi cu zi, și a reușit să devină unul dintre cei mai mari scriitori contemporani.

Ani de zile mi-am zis că nu trebuie să mă agit prea tare dacă nu am reușit să fac chestii la care visam când eram puștan: până la 38 de ani aveam tot timpul. Evident că nici nu aș fi avut cum să fac o groază din alea: chiar dacă sunt infantil nu sunt atât de idiot încât să nu-mi dau seama că majoritatea suntem tipi normali cu vieți normale, iar aventurile noastre se reduc la vitejii făcute la bere, nu la străbaterea deșertului deghizat în beduin cum a făcut Richard Burton (aventurierul, nu actorul).

Când am împlinit 38 de ani, între betoanele din București, nici nu se punea problema să-mi pun palma în cur și să o tai, ca Miller. Aveam o sută de mii de mii de motive, dincolo de obligații, să nu o fac. Asta nu m-a împiedicat, însă, să mă cac un pic pe mine și să îmi spun că, gata, tinerețea s-a dus și am ajuns la criza vârstei de mijloc.

Așa că dacă tot nu pot să fac ca ăla din American Beauty – demisie cu bani grași din șantajarea șefului, mașină sport roșie, job la futu-i mă-sa într-un fast-food și iarbă la greu în timp ce visez la o puștoaică de 18 ani – cel puțin să mă joc de-a studentul care face bani de buzunar într-un bar.

Chiar din prima zi în care am fost singur pe pub m-am lovit de ceea ce avea să rămână coșmarul meu până când m-am lăsat: cappuccino. Iar ăsta e un termen generic, bag aici și chestii gen ciocolată caldă, vin fiert, cocktailuri și cam tot ceea ce implică altceva decât umplutul unei halbe sau desfăcutul unei sticle. La cappuccino trebuie să te chinui să faci spumă de lapte, ținând nu știu cum ibricul în țeava de la espressor care face aburi, apoi să torni cu grijă ca spuma aia să rămână deasupra. Vinul fiert înseamnă să pui ceainicul cu vin și mirodenii la încălzit, fără să uiți de zahăr, în timp ce tai merele și portocalele în cubulețe, la cocktailuri înșirui o groază de sticle și cutii de suc în fața ta, chinuindu-te să torni cantitățile potrivite în timp ce stai cu un ochi pe rețeta pe care bineînțeles că nu o știi.

Toate astea nu doar că îți iau o groază de timp – iar alți clienți așteaptă la bar – dar sunt de zece ori mai grele pentru un neîndemânatic ca mine. Adaugă la asta stresul că n-o să-mi iasă spuma, ceea ce se întâmpla destul de des, că nu am toate ingredientele pentru cocktail sau că o să bușesc amestecul. Cred că în perioada aia cea mai frecventă fantezie a mea implica un pahar sau o cană trântită, în timp ce aș fi scrâșnit printre dinți: „Ăsta-i un pub, în pula mea, nu o cafenea sau un cocktail bar, așa că ia-ți o bere sau o vodcă și nu-mi mai fute capul".

Frustrarea era și mai mare când vedeam că toți ăștia care-mi cereau chestii din categoria „cappuccino" habar n-aveau, de fapt, ce băgau în ei. S-a întâmplat să fac, din neatenție, cocktailul greșit, iar gagicile care îl ceruseră l-au dat peste cap fără să observe ceva – și la fel au făcut și cu al doilea, pentru că nu m-am apucat să mai schimb rețeta, ca să mă dau de gol. S-a întâmplat și ca un tip să-mi ceară o ciocolată caldă albă, chestie care se face amestecând praful dintr-un plic cu lapte fierbinte. Eu habar n-aveam că există două tipuri de prafuri și că noi rămăsesem fără ăla pentru ciocolată albă, credeam că numele vine de la lapte, așa că am făcut o ciocolată caldă normală despre care tipul a zis că este delicioasă, exact cum trebuie, în loc să îmi dea cu cana în cap și să îmi ceară banii înapoi.

Ceva mai puțin iritanți mi s-au părut ăia nehotărâți, care ar fi băut ceva, dar nu prea știau ce. Cumva își închipuiau că dacă sunt în spatele barului mă pricep și la tot ceea ce e prin frigidere și pe rafturi. Îi înțelegeam, pentru că și eu făcusem de zeci de ori chestia asta când eram client, însă asta nu mă împiedica să dau de multe ori răspunsuri la futu-i mă-sa sau să le sugerez, cu siguranța unui oracol care văzuse în zborul păsărilor care-i băutura care li se potrivește, chestii care, de fapt, îmi plăceau mie.

Problemele de genul ăsta le-am rezolvat în mare măsură într-o seară când, tot așa, un tip o tot freca la bar vrând ceva special, dar fără să știe ce. Mi-a venit ideea să pisez gheață în mixer și să o amestec cu absint; i-am spus că e o rețetă specială, i-am povestit ceva despre cât de legendar e absintul, cum a fost interzis, cum băgau în ei tipi ca Hemingway și Picasso și gagiul a fost de-a dreptul încântat. Mi-a spus că n-a băut ceva mai bun. De-atunci, de fiecare dată când am mai dat peste nehotărâți, săream repede cu povestea asta.

Dincolo de toate astea nu prea am găsit motive de stres din partea clienților. Am dat peste bețivul ocazional, care abia se mai ținea pe picioare, dar voia neapărat să mai ia ceva; nu prea aveam chef să îi dau pentru că auzisem de la fete povești cu budele pline de vomă pe toți pereții și n-aveam chef să curăț așa ceva.

S-a întâmplat să vină și tipi care nu înțelegeau că închisesem, ba unii chiar au făcut scandal, ca să impresioneze fătucele pe care le aveau la braț, că vorbesc ei cu patronul – spre cinstea mea m-am abținut să le zic că mi se rupe de plângerea lor și că, probabil, i se rupe și patronului.

În sfârșit, erau melomanii, care după un număr de beri aveau senzația că muzica pe care o ascultau ei era nemaipomenită, așa că veneau să ceară să o bag la boxe. Cu ăștia am fost cât se poate de blând: până să lucrez în pub făcusem exact la fel, așa că mi-am dat seama că prin ei mă ajunseseră blestemele fetelor de la bar pe care le pisasem la cap înainte.

Acum nu trebuie să-ți închipui, dacă am început prin a mă plânge, că nu au fost și chestii care mi-au plăcut cât am stat pe bar. Cumva mi se părea relaxant să spăl zecile de halbe, căni și pahare sau să fac curat târziu în noapte, după ce se cărau și ultimii clienți. Îmi plăcea să stau după câte doi-trei clienți întârziați care se vedea că se simt bine și îmi plăcea, în egală măsură, când vedeam că unii o cam freacă, să le zic că e ultima comandă și să îi zoresc să o întindă.

La un moment dat, una dintre fete mi-a atras atenția că sunt și puștani pe acolo și ar trebui să cer câte un buletin, iar asta mi s-a părut atât de distractiv, chit că eu bântuiam barurile de la 16 ani, încât am devenit super-zbir: îi trimiteam după buletine chiar și p-ăia de 20, 20 și un pic și făceam pe nebunul când cumpărau beri puști majori de la mese la care erau și d-ăia sub 18 ani.

Asta cu ipocrizia și abuzul de putere am dus-o la extrem în noaptea în care s-a interzis fumatul. Vlad dăduse indicații stricte ca la 12 fără zece să se stingă ultimele țigări și să fie strânse toate scrumierele. Nu eram pe tură în seara aia – de fapt o terminasem de vreo două săptămâni cu munca în bar – însă am ținut să fiu prezent și să îi dau o mână de ajutor fetei care era la bar. La 12 fără zece am insistat să merg eu să adun scrumierele și să le spun clienților că gata, de-acum înainte vor trebui să fumeze afară.

Am tot dat dup-aia ture prin pub, ba chiar i-am prins pe unii – clienți vechi, de altfel – care își aprinseseră o țigară. Le-am bătut obrazul, i-am pus să o stingă în cana în care scrumau, pe care am luat-o cu mine, și le-am zis să nu se mai întâmple, că regulile sunt reguli și trebuie să respecte locul etc. etc. La puțin timp dup-aia a fost ultima comandă, tipii s-au cărat și în bar am rămas doar câțiva de-ai casei.

Am tras grilajul de afară, am stins firma, ne-am turnat de băut, după care, evident, am fumat toți ca sparții. Au trecut, însă, câteva luni până când am avut curajul să îi spun lui Vlad cum a fost marcată în barul lui interzicerea fumatului.

Ți-am zis deja că atunci când eram puștan îmi imaginam că munca de barman e ca în filmele alea în care tu ștergi de zor la un pahar în timp ce câte un bețiv singuratic îți spune povestea vieții. La un moment dat te oprești din treabă, îi torni lui un shot și îți pui și ție unul, după care îi spui vreo chestie profundă. Când încă eram în tatonări cu Vlad mă gândeam că o să dau peste o adevărată mină de aur de povești, poate chiar o să scriu o carte, însă evident că n-a fost așa.

S-a întâmplat să mai atârne câte un client de bar și să povestim, însă momentele alea au fost rare, mai degrabă te alegi cu niște schițe, ca în cântecul ăla al lui Billy Joel, „Piano Man": „Now Paul is a real estate novelist/Who never had time for a wife/And he's talking to Davy, who's still in the Navy/And probably will be for life".

Ai parte de fragmente de povești, imagini, frânturi de conversație când debarasezi câte o masă, dialoguri care sunt întrerupte pentru că vine careva să îți ceară încă o bere sau apare vreun cunoscut al clientului. Chestii gen:

Un tip de patruzeci și ceva – 50 de ani, destul de citit și boem, pe care îl așteapta familia acasă și care după ce a prins curaj cu câteva beri încearcă să agațe cam tot ceea ce avea sâni prin pub. Cât timp doar încerca să se bage în seamă cu tipele care veneau să își cumpere ceva de băut l-am lăsat în pace. Îmi era un pic milă de singurătatea lui și de faptul că nu își dă seama cât de ridicol e când le făcea ochi dulci unor puștoaice care aveau jumate din vârsta lui. La un moment dat a început să meargă prin pub și să se așeze pe la mese, stresându-i pe ceilalți clienți, așa că l-am rugat să o taie. Ceea ce a făcut, după ce și-a băut, singur într-un colț, restul berii.

O tipă care își ascundea nesiguranța încercând să fie în centrul atenției găștii cu care venise. Deși masa ei era destul de departe, într-o altă încăpere, îi auzeam gura și râsul un pic strident prin muzică și zumzetul barului. Ceva mai târziu, când strângeam niște lăzi de bere, am văzut-o pitită pe scări, purtând, pe un ton scăzut, interminabile discuții cu un tip – probabil vreun amant – despre care nu trebuia să știe cei cu care venise.

O băută a unor ideologi de stânga, genul care scriu pe la Critic Atac. Egalitarismul nu-i împiedica pe tipi să fie galanți și să vină la bar pentru a cumpăra de băut și pentru tipe, iar grija pentru clasa muncitoare nu i-a făcut să arunce vreun leu în cutia pe care scria, mare „TIPS". De îmbătat, însă, se îmbătau la fel ca toată lumea. La un moment dat unul dintre ei, cu care mă știam de câțiva ani, s-a prăbușit cu tot cu scaun și nu m-am putut abține să-i spun, în timp ce îl ridicam, că așa au căzut și statuile lui Lenin și, odată cu ele, comunismul. Era atât de rangă că n-a putut nici măcar să mă injure.

Un american de cincizeci și ceva de ani, venit în România într-o delegație. Nimerise întâmplător în pub și cum nu știa pe nimeni, s-a întins la vorbe cu mine. Mi-a spus cât de nașpa a fost prima oară când fiica lui, pe care o vedea tot ca pe o fetiță, i-a spus că a început să ia anti-concepționale și mi-a cerut sfatul cu privire la un cadou pe care să îl cumpere prietenei lui. La un moment dat s-a săturat de bere și i-am recomandat să bea absint. A ezitat înainte să accepte, pentru că îi era teamă că o să îl ia de cap, iar când pățește asta are tendința să le scrie fostelor iubite.

Un chef al unor hipster/literați, plătit de revista la care colaborau. La început păreau cuminței, nu prea se înghesuiau la bar și stăteau liniștiți la mesele lor. După ce primele beri și cocktailuri și-au făcut efectul au început să fie tot mai dezinhibați și să vină din ce în ce mai des să mai ceară câte un rând. Două tipe au început să se mozolească ostentativ pentru a-l impresiona pe un șefuleț de la revistă. Câțiva gay s-au lipit de bar foarte zâmbăreți și au comentat între ei ceva despre mine, ceea ce m-a distrat un pic – după cum le-am zis unor prieteni, asta însemna fie că mi-a rămas ceva din aerul feciorelnic, fie că, din contră, le-am părut vreun super mascul. Prin camerele pubului lumea începuse să danseze, ceea ce se întâmpla foarte rar pe acolo. Îmi închipuiam că va fi o noapte de pomină, însă totul s-a terminat, brusc, în momentul în care le-am zis că a fost atins baremul stabilit de revistă. Nimeni n-a vrut să își ia de băut și din propriul buzunar, așa că s-au evaporat rapid cu toții.

Prima mare aventură a vieții mele am avut-o la 19 ani, când eram student la Baghdad. Orașul nu îți oferea prea multe, în termeni de distracție, așa că într-o primăvară am plecat cu doi prieteni către Beirut – autobuz până la Amman, de acolo un taxi împărțit cu niște arabi până la Damasc (nu te gândi la tarifele din România, un loc pentru tot drumul era doar zece dolari), iar din Damasc am luat un alt taxi până la Beirut, unde am ajuns la câteva ore după miezul nopții.

După ce am bătut timp de o săptămână toate barurile și cluburile care ne-au ieșit în cale, am luat-o înapoi, însă în Amman, din motive care nu țineau de noi, a trebuit să spargem gașca. Eu am pornit către Baghdad într-un taxi, singur cu șoferul, un SUV d-ăla american uriaș. Distanța dintre Amman și Baghdad e de cam o mie de kilometri, prin deșert, fără prea multe localități de-a lungul drumului. Irakul era în perioada aia sub embargo, zborurile erau interzise, așa că dacă voiai să ajungi în Baghdad sau să duci marfă acolo nu puteai să o faci decât pe roți, iar autostrada aia era cea mai importantă arteră pe care se mergea.

Partea iordaniană a traseului era sigură, nu prea avea ce să ți se întâmple, însă odată ce treceai în Irak riscai să fii atacat de bandiți. Auzisem o groază de povești despre irakieni care fuseseră omorâți în deșert de tâlhari. Taximetristul cu care am mers eu a plecat târziu din Amman, unde o lungise în speranța că va mai prinde ceva clienți, așa că am făcut cea mai mare parte a drumului noaptea. Este posibil ca o bună bucată din drum să îmi fi făcut probleme că vom fi și noi atacați de bandiți, mai ales că și atunci aveam o imaginație bogată și nu-mi trebuia mult ca să dau drumul la tot felul de scenarii. Cu toate acestea, nu îmi amintesc de teama din acea noapte, chiar dacă am avut-o, ci de un moment în care băgasem o casetă cu Doors, din boxe a început să curgă „Riders of the Storm".

Iar eu am avut o senzație d-aia, de liniște totală, aproape magică, cum îmi imaginez că ar trebui să aibă băieții care se ocupă cu meditația și se ascund prin tot felul de pustietăți. Nu pot să descriu genul ăla de liniște, însă dacă ai avut parte de așa ceva, știi despre ce vorbesc.

Au trecut aproape douăzeci de ani până când să am, din nou, un moment din ăla și s-a întâmplat într-una din nopțile în care am lucrat în pub. După ce i-am dat afară pe ultimii clienți, am făcut curat, am stins toate luminile, cu excepția unui bec chior de la bar, mi-am turnat, înainte de plecare, o vodcă, și mi-am aprins o țigară. Am oprit frigiderele și ventilatoarele, al căror zgomot devenise obositor în barul pustiu, și am dat drumul la un blues, „Loan me a dime", a lui Boz Scaggs si Duane Allman.

Și brusc m-am trezit că am din nou starea pe care o avusesem, la 19 ani, când mersesem noaptea prin deșert. O liniște totală, accentuată, parcă, de chitara lui Allman. Orice altceva – griji, oboseală, stres, criza vârstei de mijloc, timp, întreg Bucureștiul – dispăruse.

Acum, retroactiv, îmi imaginez că și Miller a simțit ceva de genul ăsta când era pe vaporul ăla care îl ducea către Franța.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre alcool:
Un tip a trăit doar cu alcool timp de o săptămână
Am încercat să mă îmbăt cu bomboane cu alcool
Să fumezi alcool nu e atât de cool precum pare