Ce fel de muzică se pune la experimentele umane cu droguri

Încă din perioada sa de glorie contraculturală din anii 60, LSD-ul a fost puternic asociat cu muzica. Numai că cele două nu-s legate doar de tendințe artistice: cercetătorii au descoperit că muzica chiar poate să influențeze experiența pe LSD, la nivel neurologic. Și au și tomografii care dovedesc chestia asta.

Mendel Kaelen, un doctorand în neuroștiință de la Imperial College, a întreprins mai multe studii care investighează influența combinată a muzicii și a drogurilor psihedelice asupra subiecților umani. Care-a fost una dintre provocări? Alegerea muzicii.

În testele recente, Kaelen s-a ocupat (printre altele) de crearea unui playlist perfect, care să ducă la un trip psihedelic rigurors științific. Sarcina a necesitat atât sensibilitate creativă, cât și respect pentru cadrul foarte exact al procedurilor științifice.

A explicat că nevoia de a include muzica în experimentele astea a decurs în mod direct din interesul din ce în ce mai ridicat de a studia drogurile psihedelice și de a lua în calcul posibilele lor întrebuințări în scopuri terapeutice: unul dintre principalele scopuri ale cercetării asupra acestor substanțe, întreprinsă de echipa de cercetare de la Imperial College, e să exploreze modul în care ar putea fi folosite în tratarea bolilor psihice, printre care și depresia.

Ideea de a include muzică în terapia psihedelică nu e nouă. I-a interesat din plin pe terapeuții prin muzică din anii '60. Dar Kaelen încearcă s-o ancoreze într-un cadru științific solid.

„Dacă te uiți la testele clinice care se fac acum, în toate, fără excepție, muzica face parte din modelul terapeutic", a declarat într-un interviu prin telefon. „Dacă muzica joacă un rol atât de important în metoda terapeutică, trebuie să ne punem multe întrebări importante legate de chestia asta, ca să aducem un real progres în domeniu, să ne asigurăm că înțelegem empiric rolul muzicii în terapie".

Am stat de vorbă cu Kaelen despre cercetarea lui în domeniul efectelor muzicii asupra experienței psihedelice (și viceversa), despre felul în care chestia asta ar putea să contribuie la întrebuințările terapeutice ale acestor droguri și, cel mai importat, despre cum dracu' alege muzica pentru așa niște situații neobișnuite.

Înainte să ne imaginăm cum le dau terapeuții pacienților niște LSD și-o pereche de căști, e important să stabilim câteva lucruri de bază despre efectul combinat al muzicii și al psihedelicelor. Într-un studiu-pilot publicat anul trecut în revista Psychopharmacology, Kaelen și colegii lui de cercetare s-au întors la chestiile de bază și au testat o ipoteză simplă, inspirată de practica psihoterapeutică din anii '50s-'60s: psihedelicele augmentează reacțiile emoționale la muzică?

În cadrul studiului, zece voluntari au ascultat cinci piese instrumentale în două situații. În prima situație li s-a dat placebo. În a doua, li s-a dat LSD.

Care e muzica potrivită, ca să judeci reacțiile emoționale ale unui om pe acid? Participanții au ascultat două playlist-uri diferite, a căror „potență emoțională" fusese echilibrată prin evaluări preliminarii, efectuate de alt grup de oameni. Melodiile alese s-au numărat printre cele mai plăcute și mai puțin familiare. Kaelen spune că nivelul de familiarizare cu o melodie poate să influențeze reacțiile emoționale ale oamenilor. „Dacă muzica e prea familiară, e posibil să scadă capacitatea de a avea o experiență nouă, pentru că deja ai avut o experiență cu piesa respectivă, de-a lungul vieții", a remarcat cercetătorul.

Ambele playlist-uri finale includ melodii ambientale și neoclasice ale artiștilor Brian McBride, Ólafur Arnalds, Arve Henriksen și Greg Haines. Kaelen spune că Haines, un compozitor britanic, a reprezentat una dintre opțiunile predilecte. A folosit melodii de-ale lui în mai multe teste. „Pur și simplu melodia lui a tot fost aleasă din nou și din nou printre preferate, ca să zic așa", spune el.

Participanților la studiul de reactivitate emoțională li s-a cerut să noteze gradul de afectare emoțională provocată de muzică pe o scară de la 1 la 100 și să completeze un chestionar cunoscut sub denumirea de GEMS-9, care le cerea să dea o notă diferitelor reacții emoționale la muzică, printre care starea de calm sau de tensiune. Cercetătorii au observat că participanții au raportat răspunsuri emoționale mult mai ridicate la muzică atunci când au luat LSD și că emoțiile legate de „mirare", „transcendență", „tandrețe" și „putere" au fost mult sporite.

Concluziile au fost că rezultatele „confirmă vechea presupunere, conform căreia muzica e percepută mult mai intens și are mai multe semnificații sub influența drogurilor psihedelice" și că asta ar putea fi util în întrebuințările terapeutice. Au adăugat și că sentimentele de transcendență și mirare sunt adesea asociate cu experiențele „de tip spiritual" și, ca atare, că amestecul de muzică și LSD poate să provoace genul ăsta de trip.

Experiențele subiective ale participanților sunt una, dar Kaelen și colegii lui au folosit și studii de imagistică cerebrală, ca să exploreze relația dintre muzică și LSD și efectele ei asupra creierului.

În urma studiului pilot, Kaelen a fost implicat într-un studiu revoluționar, care a întrebuințat scan-uri de tip fMRI și MEG pentru a da prima reprezentare vizuală a creierului pe LSD. Douăzeci de voluntari au fost injectați cu 75 de micrograme de LSD (și, cu altă ocazie, au primit placebo), iar apoi li s-au scanat creierele. Studiul a oferit perspective unice asupra halucinațiilor vizuale și modificărilor de stare conștientă asociate cu tripurile psihedelice.

În cadrul aceluuiași test, participanților li s-au impus perioade de tăcere și perioade de audiție muzicală, în timp ce se aflau în scannerul fMRI scanner și apoi au răspuns la întrebări despre starea lor de spirit și orice imagini vizuale pe care le-au avut (au stat cu ochii închiși). Cercetătorii au descoperit o legătură între muzică și tipul de imagini vizuale pe care le-au avut participanții când au luat LSD.

Studiul, publicat în European Neuropsychopharmacology, a arătat că fluxul de informație dintre girusul parahipocampal, care a fost asociat cu memoria, și cortexul vizual s-a diminuat în timpul utilizării de LSD. Dar când a intrat și muzica în ecuație, comunicarea dintre aceste două zone a fost sporită.

E important de spus ca proporția acestui efect a fost corelată direct de subiecți cu imagini vizuale mai complexe, în mod special cu imagini de natură autobiografică.

„De multe ori, oamenii au imagini vizuale vii, cu ochii închiși, cu care interacționează. Nu-i ca și cum s-ar uita la un ecran pe care-ar vedea anumite imagini care-i distrează. Interacționează personal cu imaginile alea", a spus Kaelen.

Din cauză că experiența psihedelică e atât de personală, e greu să alegi un soundtrack pentru ea. „De fapt, asta a fost marea provocare, pentru că, evident, toți avem preferințe muzicale diferite", a spus Kaelen. Nu le-au dat oamenilor voie să vină cu muzica de-acasă, pentru că trebuiau să standardizeze metodologia, ca să obțină rezultate științifice curate.

Kaelen a început prin a aduna piese într-o librărie muzicală, care a fost apoi redată unui alt grup, care-a evaluat melodiile din punct de vedere al impactului emoțional. „Inițial, am vrut să lucrez cu melodii neoclasice foarte evocatoare, foarte puternice din punct de vedere emoțional, dar, având în vedere mediul dificil în care se află oamenii când sunt introduși în scannerul fMRI, m-am gândit că poate n-ar fi o idee bună să-i expun la un mediu emoțional intens", explică el. „Am sfârșit prin a alege melodii cu o atmosferă foarte relaxantă și pozitivă, în principal muzică scrisă de un artist de ambiental pe nume Robert Rich".

Până la urmă, Kaelen a ales două extrase de șapte minute din melodii de la Robert Rich și Lisa Moskow, de pe albumul realizat de cei doi în colaborare, în 1995, Yearning. Spune despre melodii că au darul să te calmeze și au elemente melodioase de coarde (Moskow cântă la sarod, un instrument indian care seamănă cu sitarul). „Conține multe instrumente tipic ambientale: un sintetizator, un flaut, dar și un instrument cu o linie melodică clară, pe care să poată lumea s-o urmărească", a explicat acesta.

Kaelen a mai spus că muzica lui Rich a fost, de fapt, unul dintre motivele pentru care l-a atras ideea de a explora efectele muzicii în cercetările sale. „Robert Rich e extraordinar, pentru că a început să facă muzică pornind de la ideea că muzica poate fi o modalitatea foarte puternică de a introduce și de a ghida stări alterate", a spus acesta despre „concertele de somn" susținute de artist în anii '80, în care cânta în fața unui public care moțăia.

Ideea de a pune muzică într-un scanner MRI vine și ea la pachet cu propriile provocări, chiar dacă subiecții nu sunt pe LSD. Cercetătorii au folosit niște căști speciale, compatibile cu scannerele MRI (care nu conțin fire magnetice), în încercarea de a menține o calitate decentă a sunetului, care să acopere vâjâitul aparatului. Chiar dac-au existat și câțiva oameni cărora nu le-a plăcut muzica, Kaelen a spus că, pentru cei mai mulți, a oferit o alternativă mai „caldă" la zgomotul scanner-ului.

Chiar dacă studiile astea au scos la lumină efectele întrebuințării muzicii și a LSD-ului laolaltă, un motor al cercetării de la Imperial College a fost explorarea modurilor în care pot fi folosite psihedelicele într-un context terapeutic. Cercetările arată că, atunci când sunt folosite sub îndrumarea unui terapeut, drogurile astea pot fi utile în tratarea anumitor boli cum ar fi depresia, anxietatea și adicția. Pe Kaelen îl interesează utilitatea muzicii în situațiile de genul ăsta.

Ideea de bază își are originile în terapiile psihedelice din anii '60s, înainte ca drogurile astea să devină ilegale și, ca atare, mai greu de folosit în cercetare.

„Lumea a-nceput să-și dea seama că nu drogurile au efect terapeutic, ci că experiența pe care o poate provoca drogul în interacțiunea cu terapeutul, cu mediul, are acest potențial", a explicat Kaelen. „În urma revelației ăsteia, oamenii au început, practic, să experimenteze cu diverse moduri de-a controla experiența, prin care să se asigure că oamenii chiar au experiențe cu-adevărat terapeutice".

În scurt timp, muzica a fost recunoscută ca un mod prin care se încearcă structurarea experienței.

De curând, Kaelen a fost implicat într-un experiment clinic, în cadrul căruia pacienților cu depresie imună la tratament li s-a administrat psilocibină, elementul psihotrop din „ciupercile magice". (Rezultatele încă nu au fost date publicității.) Experimentul a avut loc într-un salon de spital amenajat în așa fel încât să arate mai puțin clinic și înfricoșător. Kaelen a remarcat că un salon steril de spital e probabil „unul dintre cele mai nepotrivite locuri în care să iei un drog psihedelic".

A fost mult mai complicat să alcătuiască un playlist pentru experimentul ăsta, pentru că era nevoie de o coloană sonoră de circa șase ore pentru mediul terapeutic, nu doar de câteva minute, ca la studiul cu imagistică cerevrală. Pacienții puteau să asculte la boxele din cameră sau la căști, dar muzica a mers încontinuu.

Kaelen a spus că playlist-ul lui s-a inspirat parțial din munca altor cercetători, cum ar fi terapeuta prin muzică Helen Bonny, care a dezvoltat o metodă numită Imagini ghidate și muzică în anii '60, care să contribuie la explorarea stărilor de conștiență într-un context terapeutic.

A gândit un playlist care să reflecte schimbările din experiența cu drogul, de la primele efecte ale psilocibinei, care urcă până la punctul culminant al experienței, urmat de etapa descendentă. „Există nevoi diferite, care trebuie să fie implinite, pentru fiecare dintre etaapele astea diferite din playlist, iar muzica poate s-ajute", a spus Kaelen.

De exemplu, mulți oameni sunt stresați înainte ca drogul să aibă efect, așa că Kaelen a ales piese care i-ar putea calma și reconforta. În perioada inițială a efectelor, muzica prinde ritm, iar în etapa de vârf, care durează câteva ore, muzica alternează între niveluri diferite de intensitate emoțională, în ceea ce Kaelen numește efectul de pendul.

„Oamenilor nu le-ar face bine să fie expuși încontinuu la muzică foarte intensă emoțional. Trebuie să existe și un moment în care individul are timp să reflecteze asupra experienței", explică el.

Kaelen spune că i-a luat luni de zile să aleagă și să mixeze melodii pentru experiment. A ales piesele din propria sa colecție, precum și dintre recomandările care apar în rezultatele cercetărilor lui Bonny. A evitat melodii mai degrabă clasice sau creștine, pentru că spune că a contat pentru el ca muzica să fie o oglindă a zilelor noastre și să nu aibă conotații legate de nicio religie anume. Kaelen face, la rândul lui, muzică electronică experimentală, așa că a reușit să mixeze singur melodiile și să adapteze pauzele și volumul ca să se potrivească la experiența pe care voia s-o coregrafieze.

N-a putut să împărtășească tot playlistul pe care l-a folosit în studiu, pentru că e posibil să-l mai folosească și-n studii viitoare și nu vrea să riște ca oamenii să se familiarizeze prea tare cu piesele respective. Cu toate astea, a menționat anumite melodii: „Against the Sky" a lui Brian Eno și Harold Budd", care apare pe post de melodie liniștitoare în etapa inițială; „Sostenuto tranquillo ma cantabile", a compozitorului clasic contemporan Henryk Górecki apare în etapa imediat premergătoare punctului culminant și e, conform descrierii lui Kaelen, prima melodie „evocatoare emoțional"; iar Greg Haines apare și el cu „183 Times", o melodie pe care a folosit-o și în studiul pilot, care explora augmentarea emoțională, în etapa de vârf.

Ca să demonstreze efectul muzicii, Kaelen mi-a povestit din experiențele cu pacienții. Ca reacție la „183 Times", un pacient a spus că a fost „punctul culminant al experienței, melodia care pare că rezumă toată experiența. M-a mișcat dincolo de cuvinte, m-a însoțit prin cea mai puternică etapă a călătoriei. M-a spart".

Altul a spus: „cântecul ăsta m-a făcut să plâng mult. Era foarte trist și frumos, când am plâns la piesa asta m-am simțit eliberat emoțional, eliberat de tristețe și de sentimente negative față de mine însumi. M-a făcut să mă gândesc la toate luptele pe care a trebuit să le port în viață, din cauza depresiei. La finalul melodiei m-am simțit curățat și mai bine și am simțit compasiune față de mine însumi".

În concluzie, a spus Kaelen, unii oameni au relaționat foarte bine cu muzica, pe când alții nu.

„Alegerea melodiilor a fost, de fapt, super grea, pentru că a trebuit să mă întreb, la fiecare cântec pe care l-am luat în calcul: «Oare mi se pare că melodia asta ar merge pentru pacienți pentru că merge pentru mine, sau merge pentru pacienți pentru că mi se pare că poartă un mesaj universal, intrinsec însăși muzicii?»", a spus Kaelen.

Nu există nicio știință care să se ocupe de asta. Sau cel puțin nu încă.

„Ca să fiu sincer, când m-am apucat de chestia asta, am resimțit și responsabilitatea enormă pe care-o aduce cu sine alcătuirea unui asemenea playlist, pentru că oamenii urmau să fie enorm influențați de el", a recunoscut cercetătorul.

Una dintre principalele lecții pe care le-a învățat Kaelen din tot experimentul ăsta e că, deși crede în continuare că muzica e întrucâtva universală, e imposibil să faci un playlist standardizat, care să meargă pentru toată lumea. Sugerează că, pe viitor, terapeutul ar trebui să aibă la dispoziție o metodă prin care să adapteze muzica la nevoile individuale ale fiecăruia dintre pacienți. E ceva la care va lucra, mai departe.

A insistat că cel mai important aspect în ce privește folosirea substanțelor psihedelice în scopuri terapeutice este relația puternică dintre pacient și terapeut.

„Pe scurt, muzica e mereu acolo și e acolo doar ca să contribuie la procesul terapeutic principal și anume să sprijine călătoria foarte personală, cu ochii închiși, care se desfășoară pe măsură ce trec orele", a spus acesta.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre LSD:
Ce ştim despre LSD la mai bine de 70 de ani de la inventarea lui?
Cum e să iei LSD într-o închisoare de maximă securitate
Vrăjitorul drogurilor psihedelice, care a avut cel mai mare laborator de LSD