Ce nu ştiai despre Fred Phelps, cel mai mare homofob creştin din lume

Foto de Victoria Sin

Fred Phelps s-a dus să șadă de-a dreapt marelui inamic al homosexualilor din cer. America jelește. Steaguri în culorile curcubeului flutură pe catarge. Pe bune, nici nu-ți imaginezi cât de mult suferă națiunea. Cine-o să se pișe de-acum încolo pe soldații morți ai patriei? E o responsabilitate care-a picat pe umerii tuturor.

Cel mai trist e că bătrânul oacheș și-a găsit sfârșitul înstrăinat chiar și de cei douăzeci și ceva de oameni pe care munca lui de-o viață i-a îndoctrinat și i-a redus la tăcere. Alungat din propria biserică și exilat moral de către aproximativ 99,9% din toată rasa umană, Fred Phelps a murit atât de singur pe cât de singur poate fi un om. N-aveți decât să-l compătimiți pentru furia lui hotărâtă și inutilă, dar haideți totuși să-l păstrăm în amintirile noastre așa cum și-ar fi dorit el să fie amintit: un distrugător de vieți sadic și psihopat, și, în general, un om de tot căcatul. Cu siguranță nu și-ar fi dorit mila ta, după cum arată și acest catalog scârbos de mai jos:

O replică de-al lui Mark Phelps, fiul său fugit de-acasă: „Una dintre cele mai timpurii amintiri e aia cu ciobănescul german al familiei vecine. Într-o zi a apărut în curtea noastră, iar taică-miu a ieșit afară și i-a zburat creierii cu pistolul”.

Înainte de a exista Fred Phelps, întruchiparea răului din lume, a existat un alt Fred Phelps, avocatul dur și respectat al drepturilor cetățenilor. Phelps e ținut minte ca un adversar determinat şi serios, și aceeași răgușeală onestă care a hipnotizat mica lui comunitate când s-a făcut popă, a mesmezizatpe vremuri și juriile. Phelps Chartered Law, firma de avocatură care încă-i poartă numele, deține un birou în centrul orașului Topeka din Kansas.

„Am crescut în Mississippi. Am știut că era greșit modul în care erau tratații negrii ăia. Mi-am dat seama instinctiv că era împotriva cuvântului Lui Dumnezeu!”, își amintește omul a cărui congregație a făcut miting de protest la înmormântarea unui adolescent care fusese omorât.

Din lipsă de clienţi, Phelps prelua cazurile de care nu se atingea nici dracul. În Topeka anilor 1960, dacă erai de culoare și încercai să-ți dai în judecată angajatorul pentru concediere nejustificată, existau șanse să-ți fie recomandat să-l consulți pe Fred Phelps. Omul avea atât de mult succes, încât Asociația Națională de Promovarea a Persoanelor de Culoare i-a dat o grămadă de premii pentru progresul adus egalității dintre rase.

„A făcut o avere cu cazurile alea”, a spus Joe Douglas Jr., fostul șef de culoare al pompierilor din Topeka, și activist veteran al drepturilor omului. „Toate firmele îl urau pentru succesul său. Cred că dacă marțienii ar fi fost discriminați, el ar fi luat până și cazurile alea. Probabil ar fi făcut bani frumoși!”.

Mulți dintre foștii lui clienți s-au declarat șocați, atunci când Phelps s-a reinventat sub forma celui mai detestat om din toată America. „Îl văd acum acolo, cu tot veninul ăla ieșindu-i pe gură”, a precizat Joe Douglas, „Dacă m-ai fi întrebat prin anii '60 dacă o să ajungă așa, ți-aș fi răspuns că nici în veci!”.

În anii '60, pe Fred Phelps nu-l interesa să incite spiritele și să renunțe când nu-i mai convenea. Era o altă creatură, mult mai puțin atractivă: dependentul de droguri de clasă mijlocie, fățarnic, ce-și nega propria existență și care folosea amfetamine ca să funcționeze normal și barbiturice ca să calce frânele în noapte. Până la urmă, sistemul ăsta l-a făcut să clacheze. Într-o zi pur și simplu nu s-a mai trezit. A fost chemată o ambulanță care a cărat la spital un Phelps în comă, unde l-au ținut o săptămână. Asta se întâmpla prin 1968. D-na Phelps le-a spus copiilor că tăticul suferise o reacție alergică.

După ce-a stat în spital, Phelps s-a întors uscat de tot, și de-atunci s-a retras direct, posibil ăsta să fie fost punctul în care s-a sucit de tot, într-un regim de post negru frate cu suicidul, care a durat 47 de zile. Greutatea lui s-a redus brusc de la 100 la 55 de kile.

„Mark își aduce aminte că se întorcea odată acasă cu familia lui şi l-a găsit pe pastorul Phelps care alerga în jurul mesei din bucătărie şi-şi lovea copilul care plângea (Nate) cu o coadă de mătură. În tot acest timp, Phelps scuipa copilul și râdea fără niciun stres, în același mod dubios în care o făcea la TV”.

În 1970, Debbie Valgos era o fată frumoasă din cartier, care a avut ghinionul să se îndrăgostească de Fred Phelps Jr. Cuplul a încercat să fugă în lume, dar a fost prins de către Fred Senior. A urmat perioada de pedeapsă, după care lui Debbie i s-a îngăduit să meargă la slujbele din Westboro, împreună cu Fred Jr. La fiecare dintre acestea, ei i se zicea curvă în fața altarului. În ciuda acestui fapt, Debbie s-a tot ținut scai de Fred Sr. să afle ce trebuie să facă să i se poată da voie să-l vadă pe fiul acestuia. La scurtă vreme, Debbie s-a mutat în afara orașului și s-a dus naibii. În 1972 murit în urma unei supradoze, după ce s-a îndopat într-o seară cu jumătate de borcan de barbiturice. Abia avea 17 ani.

Mark Phelps: „Îmi amintesc că mă întorceam acasă de la școală în ziua în care apăruse în ziare vestea, și taică-miu a coborât pe scări în faţa mea în ritm de dans, își legăna genunchii și bătea din palme, în timp ce cânta:« Curva a crăpat! Curva a crăpat!.»  Ţopăia prin casă, cânta și râdea ca un maniac în timp ce spunea «Curva a crăpat!»”.

În 1994, Fred pretindea că nu știe pe nimeni cu numele Debbie Valgos.

Săptămâna în care Fred Phelps s-a transformat în mod clar dintr-un arțăgos într-un nebun plin de răutate a fost în 1977. Întâmplarea a fost un proces sinistru și inutil de recuperare de daune morale în favoarea lui. O stenografă nu reușise să pregătească la timp o transcriere pentru unul dintre cazurile sale. Așa că Fred Phelps a decis s-o dea în judecată pentru costurile cazului pe care deja îl pierduse, 2000 de dolari, plus daune morale de 20 000 dolari.

Numele ei era Carolene Brady și, în timpul procesului, Phelps a ținut-o în boxa martorilor trei zile la rând, a catalogat-o drept martor ostil, a hărțuit-o în mod constant și a recurs la orice truc de  căcat ca să transforme procesul într-un circ despre caracterul acesteia, a invocat numele foștilor ei iubiți și numit-o chiar „târfă”. Când a pierdut procesul, acesta a cerut imediat recurs, dar autoritățile aveau deja pusă pata pe el. Când acesta a mai și falsificat câteva declarații ale martorei pentru recurs, autorităților nu le-a trebuit mai mult. L-au dat afară din barou pentru doi ani.

Prin 1974, un Fred Phelps mai oportunist ca de obicei, părea să ejaculeze câte-un proces nou la fiecare şase minute și jumătate. Când fii-su a reușit și a plătit ultima rată la televizorul pe care-l cumpărase de la Sears, Phelps a dat compania în judecată pentru 50 de milioane de dolari, în numele tuturor celor care nu și-au primit la timp televizoarele, maşinile de spălat sau pistoalele pneumatice.

Pentru că e America, toată tevatura asta legală a durat vreo şase ani, a costat sute de mii de dolari, și s-a încheiat cu câștigul lui Phelps, deși daunele primite au fost în cele din urmă de doar 60 de dolari, mai puțin decât însuși prețul televizorului pe care încercaseră să-l cumpere: 126 de dolari.

Cumva, în toată barbologeala aia, nici măcar nu s-au ales cu televizorul original.

În anii 1980, procesele litigiosului ăstuia sâcâitor au devenit din ce în ce mai stranii. A decis la un moment-dat să dea în judecată guvernul federal pentru trimiterea unui ambasador la Vatican, pe motiv că, după cum zicea chiar el, treaba asta viola granița dintre biserică și stat. A pierdut.

Phelps a făcut ulterior o petiţie pentru obținerea unui spațiu în oraș, unde să ridice o statuie care să comemoreze coborârea puștiului în iad. Cererea i-a fost respinsă.

Phelps a ținut frâiele cu o mână de fier. Îşi bătea în mod sistematic toți copii, dar un exemplu extrem dintre cele cunoscute nouă este acela când l-a făcut zob pe Nate Phelps în ziua de Crăciun. Nate și Mark au făcut greșeala fatală de-a face rost de o instalație de pom. Fred nici măcar nu îngăduia sărbătorirea Crăciunului. De fapt, considera Crăciunul ca fiind una dintre cele mai sodomite blasfemii. Pentru faptele sale, Nate și-a luat pe cârcă 200 de lovituri cu coada de la târnăcop. A fost bătut în serii de câte 40 de lovituri, intercalate cu loviturile aplicate lui frate-său, Mark, care a luat doar câte 20 de bucăți odată, pentru fapte mai puțin grave. Mark a zis că „speram ori să leșin ori să mor… orice numai să înceteze durerea!”.

A continuat să facă asta chiar și când puștii deja se dezvoltaseră din punct de vedere sexual. Un pic ciudat, Fred Phelps!

Într-o zi, Phelps amesteca niște ciocolată topită, când i-a trecut prin cap ideea că odraslele ar trebui să încerce să vândă prin cartier resturile alea de ciocolată de proastă calitate. Copiii au sărit în sus de bucurie la șansa de a scăpa de-acasă, dar au pierdut din vedere ideea că de-atunci înainte aveau să bată la picior orașul Topeka în lung și-n lat, zilnic, de la 15:00 la 20:00 ca să vândă cantități industriale de dulciuri din ușă-n ușă.

În weekend-uri și în vacanțele de vară, îi găseai afară de la cinci dimineața până la zece seara, departe de casă, prin Omaha, St. Joseph, Missouri sau Kansas City, supravegheați de mama lor din camionetă, în timp ce tatăl lor practic renunța la muncă. Umblatul pe străzi în felul ăsta i-a pus în situații bizare, precum aia în care adolescentul Jonathan Phelps a fost fugărit și pălmuit pe stradă de un travestit care-l amenința cu cuțitul.

Phelps și-a forțat familia să urmeze programe lungi și obositoare de exerciții fizice, atât ca o formă de disciplină asemănătoare Tineretului Hitlerist, dar și ca o formă de antrenament pentru a supraviețui apocalipsei. La asta, ca în orice altceva a făcut în viața lui, Phelps a avut un succes enorm. Atât de mare succes, încât membrii familiei sale apăreau ocazional în reviste de fitness. A citit pentru prima dată despre „știința aerobicului” pe spatele unei cutii de cereale, după care și-a scos toată șatra în drum, și i-a pus de la cel mai mic (care avea 5 ani) până la cel mai mare, să alerge opt kilometri zilnic, indiferent de vreme.

Curând, a ridicat nivelul la zece kilometri pe zi. Apoi, i-a obligat să alerge câte-un maraton în fiecare sâmbătă. Asta a avut două efecte. Unu: să forțezi un copil de 7 ani să alerge un maraton este un abuz, fără discuție. Doi: membrii familiei deveniseră de fapt incredibil de buni la alergat la maraton, și au avut parte de atenția națională odată ce s-au și înscris la curse. În plus, cei de la Runner’s World au fost atât de impresionați, încât și-au asociat imaginea cu cea a familiei Phelps de două ori.

O chestie mai puțin cunoscută de oamenii care dădeau în judecată familia Phelps, este aceea că majoritatea membrilor acesteia erau avocați. Și din cauza modului în care funcționează sistemul legal, multe dintre taxele legale sunt încă plătite din banii statului. Cu alte cuvinte, a fi dat în judecată nu este pentru echipa Phelps decât o cale de a-și consolida afacerile și profitul. „Să fii dat în judecată era un fel de situație win-win”, recunoaște o fostă membră a sectei, Lauren Drain.

Dacă ne bucurăm de moartea lui, pierdem din vedere esențialul. Gândeşte-te  cât de măcinat de era de propria lui viziune că lumea noastră este un infern şi-ţi dai seama, că moartea e o alinare atât pentru el, cât și pentru noi.

Dar dă-l în pula mea!

@gavhaynes

Traducere de Daniel Alexandrescu