​Ce se întâmplă când ești supraponderal și anorexic

Tulburările alimentare sunt diagnosticate adesea după perioade de slăbit drastic. Femeile și bărbații anorexici care nu îndeplinesc condițiile de greutate pentru a fi diagnosticați suferă, de obicei, în tăcere.

Când Jacqui Valdez avea 16 ani, își nota fiecare calorie pe care o mânca. Lua douăzeci de laxative pe zi și postea des – mânca zile în șir doar câteva fructe și legume crude. În doi ani, a slăbit 40 de kilograme. Era clar că suferea de o tulburare alimentară. Totuși, Valdez n-a fost niciodată considerată anorexică. De ce? Pentru că Valdez n-a fost niciodată subponderală.

Conform celei de-a cincea ediții a Manualului de Diagnosticare și Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM-5), o persoană trebuie să fie extrem de subponderală ca să fie diagnosticată cu anorexie pe fond nervos. Asta înseamnă că doctorii trebuie să cântărească pacienții ca să afle dacă aceștia suferă sau nu de această tulburare. Un pacient se califică drept subponderal – și, prin urmare, anorexic – dacă are un index al masei corporale de sub 18.5. Accesul la tratamente care i-ar putea salva viața se bazează pe acest diagnostic.

„Cel mai mult am avut 87 de kilograme și cel mai puțin 49 de kilograme", a zis Valdez, care are 27 de ani și lucrează ca asistent administrativ. La înălțimea ei de 1,60 m, trebuia să aibă mai puțin de 49 de kilograme ca să fie considerată subponderală.

Din cauză că Valdez a fost supraponderală în adolescență, pierderea drastică de greutate n-a transformat-o într-o persoană subponderală. Asta nu înseamnă că n-a suferit. Valdez n-a fost mai anorexică la 18 ani, când avea 49 de kilograme, decât a fost la vârsta de 16 ani, când avea 87 de kilograme. La ambele vârste, a suferit de o tulburare mintală care o făcea să-și numere constant caloriile, să nu mănânce și să-și urască propriul corp și pe sine însăși.

„Mi s-au cariat dinții, am slăbit patruzeci de kilograme, aveam tensiunea foarte scăzută. Oricât de mult încercam și oricât posteam și oricâte laxative luam, era degeaba. Nu reușeam să ating greutatea pe care mi-o doream", a zis ea.

Greutatea ideală pentru ea era de 47 de kilograme – exact numărul de kilograme de care avea nevoie pentru a fi considerată subponderală. Pe lângă faptul că acest criteriu al greutății pentru anorexie reduce o tulburare psihologică la una fizică, a funcționat și ca o inspirație pentru Valdez.

Valdez e ceea ce manualul DMS-V ar numi o anorexică atipică. Din 2013, o nouă tulburare alimentară a apărut în manual - e prescurtată OSFED și înseamnă „Alte tulburări alimentare". Un individ suferă de OSFED dacă nu îndeplinește criteriul greutății pentru anorexie sau bulimie. Unul dintre cele cinci subtipuri de OSFED e anorexia atipică, unde se încadrează Valdez și restul persoanelor care au tulburări alimentare dar nu au greutatea asociată de obicei cu anorexia.

Deși această nouă definiție e un progres excelent, nu prea ajută mult în termeni practici. Nu există niciun centru specializat în tratarea persoanelor OSFED în Marea Britanie și, ca să aibă acces la un astfel de tratament prin asigurarea de sănătate, pacienții trebuie să aibă un indice al masei corporale extrem de scăzut. Un sondaj făcut de Beat pe cinci sute de pacienți în 2013 a descoperit că patruzeci de procente dintre participanți n-au reușit să obțină acces la tratament pentru că indicele lor de masă corporală nu era destul de scăzut. În America, companiile de asigurări de sănătate au voie să refuză plata pentru tratamentul tulburărilor alimentare în funcție de propriile lor criterii de diagnostic.

Acest sistem ilogic înseamnă că doctorii așteaptă ca starea unui pacient să devină foarte gravă ca să-I ofere tratament. Închipuie-ți cum ar fi dacă am avea aceeași atitudine și de alte boli fizice, precum cancerul sau alte boli psihologice, precum schizofrenia.

Beat, organizația caritabilă specializată în tulburări alimentare, e conștientă de aceste probleme. Indicele de masă corporală e singurul criteriu pentru determinarea accesului la tratament, iar asta e o greșeală imensă, a zis Lorna Garner, administrator al organizației.

„În absența unor măsurători mai bune, IMC e singurul instrument pe care îl au la îndemână doctorii ca să stabilească dacă o persoană e supra sau subponderală. Nu cerem eliminarea lui completă, dar considerăm că nu trebuie să se pună atât de mult accent pe el."

E clar că un IMC sănătos nu ar trebui să fie considerat o dovadă de sănătate mintală, în primul rând. Laura, o tânără de 29 de ani care lucrează în Resurse Umane, a suferit de anorexie între 2006 și 2013. Deși postea deseori de dimineață până seara, își porționa meticulos mâncarea pentru toată săptămâna și făcea exerciții fizice o oră în fiecare zi, avea grijă totuși să nu devină subponderală.

„La înălțimea mea de 1,57 m, cea mai mică greutate pe care o puteam avea ca să fiu considerată sănătoasă era de 45 de kilograme. Nu voiam să slăbesc prea tare pentru că mă temeam că doctorul n-o să-mi mai prescrie Adderall sau o să-mi scadă dozajul."

Laurei i s-a prescris prima oară medicamentul după ce a fost diagnosticată cu ADHD. „Adderall-ul era esențial pentru tulburarea mea alimentară, pentru că mă ajuta să controlez momentele de foame. Fumam multă iarbă și mi se făcea foame și mă îndopam cu pizza și cereale cu câteva zile înainte de întâlnirea cu medicul de familie care îmi dădea rețeta. După ce primeam rețeta, posteam din nou."

Povestea excepțională a Laurei dovedește că pacienții trebuie tratați individual, dar ea este doar unul dintre numeroșii anorexici cu greutate normală care n-a primit tratament și n-a fost diagnosticată de doctori.

Până în 2013, un alt criteriu de diagnostic al anorexiei era amenoreea, absența a cel puțin trei cicluri menstruale. Asta îi excludea și pe cei care nu erau grav subponderali, cât și pe băieții ca Luke, un student de 17 ani din Canada, care a suferit de anorexie. Deși criteriul amenoreei a fost eliminat, criteriul indicelui de masă corporală încă împiedică diagnosticarea bărbaților. Asta pentru că bărbații au mai mari șanse să aibă o masă musculară mai mare decât femeile, ceea ce înseamnă că IMC nu dovedește mereu dacă e ceva în neregulă cu sănătatea bărbaților.

„Doctorul meu de familie nu a realizat severitatea tulburării mele pentru că indicele meu de masă corporală era cel al unei persoane sănătoase", a zis Luke. „Dar cum sunt înalt și am o masă musculară dezvoltată, IMC nu e un criteriu util în cazul meu."

Ca și Valdez, Luke a fost și el influențat de criteriul de diagnosticare prin greutate. „Unul dintre țelurile mele era să mă îmbolnăvesc destul de tare cât să mă internez în spital, a zis el. Dorința mea de a fi destul de bolnav pentru spitalizare provenea din dorința de a fi cel mai „bun" anorexic posibil."

Dar nu numai doctorii și asociațiile psihiatrice trebuie să-și schimbe atitudinea. Luke a zis că nici familia sau prietenii n-au observat în ce stare gravă era. Deși societatea e mai tolerantă acum cu ideea de anorexie masculină, conceptul de „anorexic gras" le e străin aproape tuturor.

Din cauza acestei culturi, Alex, o studentă transgender în vârstă de 19 ani, ezită să ceară ajutor. „Încerc să trăiesc cu un măr pe zi", a zis ea. Când are energie, merge cu bicicleta ca formă de sport. Totuși, cântărește 120 de kilograme. La înălțimea ei de 1,73 m, indicele ei de masă corporală e de 39,5, ceea ce o încadrează la persoane „obeze".

„Încă n-am încercat să cer ajutor medical", a povestit ea. „Mă îndoiesc că cineva m-ar lua în serios. Uneori îmi e greu și mie s-o consider o problemă. La urma urmei, slăbesc. Asta e bine. E greu să vrei să te însănătoșești pentru că te simți bine să progresezi oricare ar fi prețul progresului."

Declarația lui Alex ne arată cât de periculos privește societatea slăbitul. Dacă o persoană supraponderală decide să slăbească, e admirată pentru rezultate indiferent de metodele pe care le folosește. Când starul TV Lauren Goodger a mărturisit că exersează de cinci ori pe zi și mănâncă doar jumătate de măr și un ou fiert, a fost lăudată pentru „secretele corpului ei fantastic" în revista Closer.

„Nimeni nu se îngrijora în privința mea, toți mă lăudau", a zis Valdez. „Dacă aș fi avut o greutate normală și apoi aș fi slăbit atât de mult încât să ajung subponderală, poate că și-ar fi făcut griji. Dar eram obeză. Așa că nimeni nu s-a îngrijorat că slăbesc drastic."

Poate că cel mai nasol aspect al criteriilor de diagnosticare nu e modul în care îi fac pe doctori și pe membrii societății să-I privească pe cei care suferă de astfel de tulburări, ci modul în care îi face pe pacienți să se privească pe ei înșiși. Oamenii cu probleme mari de alimentație se pot convinge cu ușurință că nu au o problemă pentru că nu se încadrează în definiția îngustă a anorexiei.

„Îmi e greu să susțin că am o tulburare alimentară", a zis Valdez. „Oare merit să spun asta? Rațional vorbind, evident că da. Dar o parte din mine nu e convinsă de treaba asta."

Dar Valdez a suferit mult din această cauză, iar povestea ei dovedește că felul în care privim tulburările alimentare trebuie să se schimbe. O persoană poate fi anorexică la orice greutate. Dacă negăm asta, le negăm pacienților ajutorul de care au atâta nevoie. Și înseamnă să le punem viețile în pericol. Dacă doctorii suspectează că cineva suferă de o tulburare alimentară, trebuie să le analizeze nu atât fizicul, cât starea psihică.

„Sper ca oamenii să citească povestea mea și să fie mai atenți la cei care suferă din jurul lor, ca să-i scutească de chinul și suferința prin care am trecut eu și să-i ajute să se recupereze înainte să fie prea târziu. "

*Toate numele au fost schimbate.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește mai multe despre tulburări alimentare pe VICE:
Este obezitatea o problemă psihologică sau una fizică?
Fă cunoștință cu tipa căreia i s-a spus că e prea grasă pentru industria modei
Cum e să fii dependent de laxative
De ce le e greu băieților să vorbească despre anorexie