Oamenii din Indonezia petrec și fac baie alături de morții lor

E sezonul înmormântărilor în regiunea indoneziană Tana Toraja, Sulawesi, unde acoperișurile în formă de U decorează casele tongkonan. Acestea se înclină spre cer, ca niște corăbii, către spiritele ancestrale.

„Nu trebuie să te temi de morți", mă liniștește ghidul meu, Agustinus Galugu. „Sufletul se ridică la cer. Trupul e doar un veșmânt."

Îmi duc bagajele în casa lui Indo Lai, pe care urmează s-o întâlnesc după o călătorie de vreo 16 000 de kilometri.

Bineînțeles, e moartă.

Cadavrul vechi de trei ani al gazdei mele stă sprijinit pe un pat de lemn, frumos îmbrăcat, cu un bol de orez lângă mâna îmbălsămată. Scot involuntar un strigăt ca din filmele de groază.

Cadavrul nu e nici vânăt, nici alb, nici putrezit. Moarta nu miroase. E strălucitoare și verde, îmbălsămată cu ceai și formol. E înconjurată de obiectele ei preferate: o plăsuță cu mărgele (o odă pentru hobby-ul ei – îi plăcea să coasă și să brodeze), o plăcuță din lemn în care sunt ciopliți niște mormoloci (dedicație pentru cei nouă copii ai ei), un pumnal kris tradițional (o amintire din colecția ei) și păstăi uscate de vanilie (pentru că în copilărie se juca în câmpurile de vanilie din apropiere). A murit la vârsta de 73 de ani, dar acum pare să aibă o mie de ani.

„Mulțumește-i lui Indo Lai pentru că e o gazdă primitoare", mi-a zis domnul Galugu.

„Mulțumesc", îi spun cadavrului.

„Tabek motok komi kumande", îi spune Galugu corpului lipsit de viață, în limba indigenă, și-i oferă un pahar cu apă. „Te rog să te trezești pentru cină."

Din fericire, nu se trezește.

***

Moartea nu mi-e străină. Ambii părinți mi-au murit când eram tânără și am propriile mele ritualuri care mă ajută să nu-i uit; port cu mine, până în ziua de azi, o cutie cu cenușa tatălui meu. Nu plec nicăieri fără fotografiile lor.

Mă tem foarte tare de moarte. Mi-e frică să mă uit la filme de groază. Mi-a fost frică să vin aici. Dar lucrez la o carte despre familia mea și am hotărât că pentru asta va trebui să-mi înving teama de moarte și s-o privesc drept în față.

În Toraja, se obișnuiește ca persoanele decedate din familie să fie hrănite în fiecare zi. Cadavrele îmbălsămate se păstrează în dormitoare, la căldurică – uneori și zece ani după moarte. Sunt tratate ca și cum ar fi persoane bolnave sau adormite până în ziua când familia își poate permite o înmormântare așa cum se cuvine.

Pentru un occidental, acest grad de intimitate cu morții poate părea pervers sau tabu, dar Paul Koudounaris, care a studiat practicile de înmormântare din Toraja în albumul fotografic Memento Mori, mi-a zis: „Dacă analizezi istoria tuturor culturilor, există multe exemple de practici similare…felul în care tratăm morții în Occident, faptul că îi evităm și îi ducem în cimitire, e mult mai excentric, din punct de vedere istoric, decât felul în care sunt tratați morții în Tana Toraja."

Sper că această excursie îmi va arăta cum interacționează unele culturi cu moartea, cum o sărbătoresc și cum trăiesc alături de ea, spre deosebire de cultura occidentală, în care ne temem de prezența unui cadavru.

***

Rudele lui Indo Lai ajung și ele acasă și o salută. E aglomerat. Domnul Galugu plecă. Pe pereți se cațără șopârlițe gecko. Ventilatorul zumzăie ușor. Mă întind; corpul lui Indo Lai e în camera de lângă. Închid ochii și îmi spun că o să rămân aici măcar noaptea asta.

Îmi imaginez cum ar fi reacționat prietenii mei dacă le-aș fi zis că am hotărât să țin cadavrul tatei în vechiul nostru apartament din Manhattan, îmbălsămat, pe canapea. Dacă aș fi vorbit cu el, l-aș fi hrănit și l-aș fi îmbăiat zilnic. Probabil m-ar fi internat direct la spitalul de nebuni. Spre deosebire de localnicii din Toraja, noi n-avem timp nici de rudele noastre vii, darmite de cele care au murit.

***

În prima zi a înmormântării lui Indo Lai, cete de oameni îndoliați se adună pe un câmp de ceremonie într-o procesiune condusă de rudele de sex feminin, zâmbitoare și aranjate cu mărgele strălucitoare. Mulțimea poartă deasupra capetelor o pânză lungă și roșie.

Bărbații îmbătați cu balok, un vin de palmier similar cu absintul, poartă veseli sicriul lui Indo Lai, în timp ce dansează. Răsună fluiere. Duduie tobele. Un grup de bărbați desculți formează un cerc și dansează un vals funerar. Treptat, cântecele monotone scad în intensitate.

La Rambu Solo , festinul dat în onoarea lui Indo Lai, care va ține șase zile, vor fi sacrificați nouăzeci și șapte de bivoli de apă și șaizeci și unu de porci.

Cu cât e mai mare averea și statutul social al unui Torajan, cu atât mai elaborată va fi înmormântarea. Numărul de animale sacrificate determină viteza cu care sufletul va călători din sat până în viața de apoi. Pentru o persoană de rang nobil se vor sacrifica cel puțin 24 de bivoli.

Aceste ceremonii funerare costă o avere, până la 500 000 de dolari, în funcție de castă. Toraja nu e cel mai scump loc din lume, dar e unul dintre cele mai scumpe locuri din lume în ce privește înmormântările.

„Deja mi-am cumpărat hainele de înmormântare, mi-a zis Rizal, nepotul lui Indo Lai, în vârstă de douăzeci și ceva de ani. „Noi, torajanii, trăim pentru moarte. Trebuie să economisim o grămadă de bani. Nu pentru pensie, ci pentru moarte."

O găsesc pe fiica lui Indo Lai, Ibu Berta, și îi înmânez niște cadouri tradiționale – nuci betel, un pachet de țigări și niște bani. O întreb cum se simte, dacă e tristă.

Ibu Berta mi-a răspuns: „Sunt prea ocupată ca să sufăr. Mâine o să plâng prima dată, când sunt sacrificați bivolii. O să plâng când mama va muri cu adevărat."

Lacrimile care i se formează în ochi îmi dezvăluie că știe că mama ei a murit deja, dar o înțeleg. Mi-a luat doi ani ca să-mi pot plânge părinții. Negarea e o pastilă utilă pe termen scurt, dar are efecte secundare urâte.

Moartea nu e macabră în regiunea asta. E vibrantă: nu adună grupuri de oameni triști, îmbrăcați în negru, care jelesc. Vizitatorii depun cadouri în jurul sicriului până noaptea târziu. E plin de pachete de țigări cu cuișoare.

***

În după-amiaza următoare, sute de participanți la înmormântare înconjoară un bărbat care are unghia degetului mic foarte lungă. Acesta ridică o macetă și se pregătește să sacrifice primul bivol, care marchează moartea oficială a lui Indo Lai. Acest ritual îi asigură persoane decedate o viață de după împlinită.

Cea mai răspândită religie din Toraja e creștinismul, dar, având în vedere bogăția credințelor din Indonezia, în zonă coexistă mai multe religii și perspective despre morți alături de străvechea tradiție a animismului. Bivolul – un simbol cult al succesului, statutului și fertilității – se agită și fornăie. Dar în scurt timp, e măcelărit și devine mâncare în fața noastră, împănat cu condimente exotice.

Tinerii prind sângele care se revarsă în pahare de bambus și îl beau. Mulțimea chiuie. Mi se întoarce stomacul pe dos. Festinul e un carnagiu amețitor. Sângele bivolilor îmi stropește buzele; are gust metalic. Au căzut șapte bivoli. Încă patru zile de sărbătoare și nouăzeci de bivoli de ucis până când spiritul lui Indo Lai se va ridica spre Puya, tărâmul sufletelor.

***

În ultima zi a înmormântării lui Indo Lai, mergem cu sicriul ei, plin cu bunuri pentru viața de apoi, în jurul satului. O femeie leșină. Zece rude bocesc cu jale, de parcă Indo Lai a murit abia acum și nu cu trei ani în urmă.

Noi, occidentalii, privim moartea ca pe ceva brusc și abrupt, dar aici ajung să mă întreb: nu cumva e mai sănătos să acceptăm cadavrul, să interacționăm cu el și să-l iubim? Îmi amintesc de tata pe patul de spital. Aș fi putut petrece mai mult timp cu cadavrul tatălui meu, l-aș fi putut studia, dar, pe vremea aceea, ideea corpului său mort mă îngrozea.

„N-o să mai pot vorbi cu ea niciodată", mi-a zis Ibu Berta, cu lacrimi pe obraji. „Se duce de-acasă." Ne uităm cum sicriul lui Indo Lai e ridicat spre un mormânt sculptat în stâncă la câteva zeci de metri.

Fiecare oraș are propriul loc de îngropat, unde, după înmormântare, cadavrele sunt depuse în morminte atârnate sau săpate în stâncă. Unele sicrie sunt atât de vechi încât sunt sparte și lasă la iveală oase rupte și cranii. Scheletele sunt depuse în munții din apropiere. Bebelușii sunt puși în copaci.

O sculptură tau tau – o replică realistă a lui Indo Lai, îmbrăcată într-o versiune a rochiei ei preferate, e poziționată în peșteră, să privească satul de sus.

„Asta nu e ultima oară când o vor vedea", mi-a explicat domnul Galugu. În semn de respect, familia va exhuma cadavrul lui Indo lai odată la câțiva ani și o vor îmbăia în râu. Ritualul se cheamă Ma'Nane. Aici morții nu sunt lăsați să se odihnească în pace.

Deși această practică nu e obligatorie, membrii familiei care vor să-și vadă rudele moarte participă la ritualul de curățare. Familia lui Indo Lai o va îmbrăca în haine noi. Va fi transportată la locul morții și cadavrul ei va fi plimbat prin tot orașul natal, ca un zombi. Cadavrele care nu se păstrează bine sunt îngrijite și îmbrățișate cu dragoste de cei dragi; dragostea învinge urâțenia morții în Toraja.

În sate animiste izolate cum e Mamasa, șamanii pot învia temporar morții prin magie neagră și îi fac să meargă singuri. Se spune că aceste cadavre umblătoare nu au expresie și nu reacționează la nimic. Merg doar, ca niște roboți, spre orașele lor natale.

„Chiar crezi că pot merge singure, fără să fie sprijinite de nimeni?" îl întreb pe Galugu.

Îmi răspunde: „Nu cred că pot merge singure – doar cu ajutorul magiei."

***

Oare aș dezgropa scheletul mamei mele ca să mai petrec niște momente cu ea? Am avut privilegiul catartic de a asista la moartea tatălui meu. Dar cu mama a fost altfel. Nu știu cum a murit exact, nici care au fost ultimele ei cuvinte, nici cum arăta fața ei. I-am auzit doar țipetele. Nu am apucat să-mi iau rămas bun. Nici măcar n-am fost la înmormântarea ei. Nimeni nu mi-a zis că a murit. Rudele s-au temut că dacă tata ar fi aflat, ar fi murit în spital. Mă întreb dacă m-aș consola dacă aș vedea-o pe mama încă o dată. Oare ar trebui să iau avionul până la mormântul ei din Yogjakarta ca să-I îmbrățișez oasele pentru ultima oară?

Apoi mă gândesc că aș vrea să-mi rămână în minte, intacte, ultimele imagini pe care le am cu mama. Cu orhideea ei violet după urechea stângă. Mă ține în brațe. E dimineață și ea e rujată, îmbrăcată într-o rochie roșie de mătase. Are gura deschisă, râde. Ploaia delicată care răpăia pe capota mașinii se transformă deodată într-o furtună care luminează peisajul tropical. Geamurile se încețoșează. Mama desenează pe ele, cu degetul, trei personaje – familia noastră. Adormim ținându-ne de mână.

Am amintirea asta adânc înrădăcinată în minte. Dar, în imaginația mea, mașina nu face accident și ajungem la destinație. În aceste momente vii, suntem toți împreună și totul e mai real decât realitatea. Le retrăiesc iar și iar și iar și așa trece timpul. Se pare că moartea nu e niciodată, cu adevărat, sfârșitul.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe ritualuri de înmormântare din diverse culturi ale lumii:
Fotografii cu obiceiuri de înmormântare ciudate, dar frumoase, de pe tot globul
Am stat o lună cu moartea, într-un templu din Nepal
Sătenii din Tana Toraja duc ritualurile de înmormântare la extrem
În Taiwan au stripteuze la înmormântări