Festivalul de la Cannes a avut în anul ăsta o competiție beton. Cele mai importante nume din cinematografia internațională au fost prezente, de la veteranul britanic Ken Loach (care a fost, de altfel, câștigătorul foarte meritat al premiului Palme d'Or), la olandezul Paul Verhoeven (cel cu Basic Instinct și Robocop, dacă nu ești prea tânăr să-ți aduci aminte), la duo-ul belgian arthouse Dardennes Brothers, la coreeanul Park Chan-Wook, la Petro Almodovar, ca să nu mai vorbim de câțiva mavericks foarte controversați, Bruno Dumont, Alain Guiraudie, Nicolas Winding Refn.

În plus, tot anul ăsta s-a întâmplat și ca, pentru prima oară în istoria festivalului, doi regizori români, Cristi Puiu și Cristian Mungiu să se afle în competiție directă pentru marele premiu.

Din cele 21 de filme din competiție, am reușit să văd doar 15, fiindcă am fost ocupată și cu celelalte secțiuni, „Un certain regard", „Quainzaine des réalisateurs", „Semaine de la Critique". În plus, m-a prins tare și un showcase de Virtual Reality interactiv în care fie mă aflam în Serbia în timpul războiului și se prăbușea o clădire pe mine și pe familia cu care împărțeam spațiul virtual (Giant, de Milica Zec), fie împușcam zombies, încercând să-mi salvez viața, fie mă desfătam într-un cabaret jazz-age cu fel de fel de personaje fascinante (Cockatoo Spritz, realizat de Stephane Barbato).

Din cele 15 filme vizionate, am ales ceva și pentru tine: cinci filme străine, care spun povești incitante într-un mod cu totul original și un film românesc, care a fost foarte apreciat la Cannes, deși presupun că nu te va da pe spate.

Ca să-ți faci o idee cât mai corectă despre acest film, poate ar trebui să-l introduc în cuvintele regizorului, danezul Nicolas Winding Refn (Drive, Only God Forgives):

Să nu înțelegi greșit însă: acest film este departe de a fi „pornografie", în sensul ăla, la care te gândești tu. Ce vrea să spună Refn este că filmul lui are un efect de desfătare maximă, atât vizuală, cât și auditivă și confirm asta: Neon Demon este un adevărat orgasm estetic, unul dintre cele mai cool și sexy filme din Cannes, de anul ăsta.

Filmul îți arată o latură foarte întunecată a relațiilor dintre femei: rivalitatea și perfidia, acea atitudine „bitchy", care face prietenia dintre ele imposibilă. Este povestea unei adolescente, Jesse (jucată excelent de Elle Fanning) care merge în Los Angeles pentru a-și încerca șansele în modelling, o parabolă despre frumusețe și prețul pe care îl plătești pentru acest dar extrem de rar.

„Frumusețea adevarată nu poate fi dobândită, te naști cu ea", spune un fotograf, într-o scenă extrem de sadică, în care o compară pe eroină cu celelalte modele lipsite de strălucirea acesteia. Iar ele nu uită ușor această umilire publică.

În ciuda traiectoriei tragice și a scenelor de violență extremă, există și momente de umor în film. De exemplu, o secvență foarte captivantă de amor lesbian cu valențe de necrofilie.

Stilistic vorbind, filmul este un amestec hipnotic de cadre fascinante, în culori uluitoare și o coloană sonoră pe măsură, cu un ritm languros, ca o derulare a unui vis. Până și dialogul are o cadență specială, personajele aproape își recită partitura ca pe o poezie, cu pauze seducătoare la începutul fiecărei rostiri.

Filmat parțial în România cu actori români (Vlad Ivanov, Ingrid Bisu, Victoria Cociaş), Toni Erdmann este o dramă-comedie demențială care va avea un succes de public enorm, sunt singură.

Filmul este povestea unei relații extrem de nostime tată-fiică, două personalități diametral opuse, sursă fecundă de confict, dar și de umor la greu. Pe cât este tatăl (Toni din titlu, interpretat de Peter Simonischek) de mucalit, jucăuș și frivol, pe atât este fiica (Ines, jucată Sandra Hüller) de serioasă, sârguinciosă și hotărâtă să sacrifice totul pentru cariera ei de business advisor, într-un mediu corporatist foarte agresiv.

Filmul este nu doar un clash între două personalitați antagonistice, ci și unul între două filozofii de viață diferite: tatăl încearcă, cu multă tandrețe, să-și convingă fiica de faptul că ascensiunea în carieră nu este cel mai important lucru în viață.

Filmul durează aproape trei ore, însă nu lăsa asta să te împiedice să-l vezi: spre sfârșit, vei fi desfătat cu două scene mortale: una în care tatăl își incită fiica să interpreteze un cântec de Whitney Houston, în fața unui public predominant român, care e lăsat cu gura căscată.

Și o altă scenă, în care Ines dă o petrecere la care își invită toți colegii de lucru cărora le cere, în mod candid, să se dezbrace în pielea goală! De ce? Vezi tu de ce.

Dacă ți-a plăcut Broken Flowers, sunt șanse mari ca să-ți placă, cel puțin la fel de mult, și Paterson.

Un film tandru, poetic, contemplativ care spune povestea unui cuplu: Paterson, un șofer de autobuz ca meserie, și poet ca vocație (jucat excelent de Adam Driver) și Laura, soția lui de origine iraniană (interpretată de Golshifteh Farahani). Nu se întâmplă nimic extraordinar în acest film, însă existența ușor repetitivă, monotonă a acestui cuplu nu este lipsită de farmec și poezie.

Mesajul filmului este clar și oarecum banal: nu e nevoie să faci parte dintr-o elită, nu e nevoie să duci o viața extraordinară de star cu aventuri dintre cele mai senzaționale, pentru a sesiza și aprecia farmecul fiecărui moment și al fiecarui obiect, oricât de banal, din jurul tău.

Paterson și Laura nu sunt bogați, dar sunt mulțumiți cu viața lor. Deși nu fac un secret din faptul că le-ar plăcea să aibă bani mai mulți (Laura, de exemplu, se străduiește să demareze o afacere de cupcakes pe care le prepară cu mare grijă acasă și le vinde duminica la piață), cei doi își găsesc fericirea în plăcerile mici ale vieții: a fi un pictor amator, a învăța să cânți la chitară, a găti o rețetă nouă, a plimba câinele seara, după muncă, în drum spre barul din cartier.

Cei doi sunt un cuplu cu valori aflate la antipodul visului american de succes material, individualism egoist și ambiție nesfârșită. Poate că asta îți sună puțin plictisitor sau implauzibil, însă este un film care îți arată că se poate visa și în alt mod, iar cinemaul internațional contemporan are mare nevoie de asta.

Nu știu daca ești familiar cu numele Xavier Dolan, un wunderkind (atenție, lui îi displace noțiunea, deși toată presa se refera la el așa) din Montreal, Canada, care la doar 27 de ani a regizat deja câteva filme foarte bune care i-au creat o notorietate de invidiat: I Killed My Mother (2009), Heartbeats (2010), Laurence Anyways (2012), Tom at the Farm (2013), Mommy (2014). Anul ăsta, Dolan a fost prezent la Cannes cu It's Only the End of the World, o dramă de familie cu actori celebri (Marion Cotillard, Vincent Cassel, Léa Seydoux, Gaspard Ulliel, Nathalie Baye) pentru care a luat și marele premiu al juriului - pentru a doua oară în cariera sa.

Pe scurt, un tânăr se intoarce în sânul familiei cu care nu întreține relații dintre cele mai călduroase, pentru a-i anunța că, în curând, va muri de SIDA. Da, ai ghicit, personajul este gay, ceea ce face confesiunea și mai dificilă. Acest subiect morbid nu va fi însă abordat deloc în film, pentru că familia are preocupări și teme de conversație mult mai importante. Sau poate strategii de evitare a discuției.

Ca în toate filmele lui Dolan, jocul excelent al actorilor este amplificat de o coloană sonoră trăsnet, deși opiniile variază imens, unii critici considerând-o o adevărată tortură auditivă! Pe lângă Blink-182 și Jimmy Eat World, în It's Only the End of the World vei auzi la un moment dat și o porțiune din hit-ul moldovenesc „Dragostea din tei" (O-Zone).

Francezul Alain Guiraudie etonează, epatează și ebluisează din nou cu Rester Vertical, o aluzie la ultima scenă în care personajul principal și un acolit al său sunt înconjurați de o haită amenințătoare de lupi. Atunci, eroul spune cuvintele astea, care sintetizează cumva toată filozofia filmului:

A sta vertical/a rămâne în picioare în fața lupilor, a evenimentelor vieții, a politicii etc. OK, Rester Vertical este și o mică aluzie la erecția masculină, mărturisește Guiraudie la interviul oficial de la Cannes, erecțiile și actele sexuale gay fiind o priveliște la care cineastul ne-a expus din belșug și în filmul său precedent, L'inconnu du lac.

Bun, de ce ar trebui să vezi filmul ăsta? Fiindcă are un umor negru irezistibil, dat și de elipsele narative care avansează povestea la modul cel mai rapid posibil: un tip întâlnește o tipă (într-un cadru nespus de romantic - la păscut oile), se plac, și-o trag, au un copil (vei avea aici ocazia să vezi o naștere adevărată!), apoi se despart, și, surpriză, el rămâne cu plodul!

Toate astea se petrec în mai puțin de zece minute, ceea ce dă un efect extrem de comic. Filmul are însă și o latură onirică, eroul nostru are veleități de scenarist și regizor și niciodată nu ești sigur dacă ceea ce vezi este o fantezie sau i se întâmplă cu adevărat. Însă, îți promit, it works!

I-am pus pe regizorii români împreună nu de frică să nu mă pun rău cu unul dintre ei, ci pentru că filmele lor, deși spun povești filmate în stiluri diferite, sunt, cred eu, la același nivel de virtuozitate tehnică.

Însă, în timp ce Mungiu a luat Best Director în Cannes, Puiu a fost puțin ignorat de data asta de juriu. Nu și de presa internațională însă, care i-a lăudat ultima lucrare ca pe o altă capodoperă a noului val românesc.

Sieranevada este o dramă de familie intensă și extrem de complexă, filmată aproape în întregime într-un apartament mic, întunecat din București, un mise-en-scene cu totul familiar (cu bibelourile, tabourile kitsch și faianța de rigoare).

În ciuda seriozității subiectului, filmul te distrează, pe alocuri involuntar, în câteva scene savuroase care iau o direcție complet surprinzătoare și puțin șocantă.

Pe scurt: o familie din București se reunește pentru a comemora 40 de zile de la moartea capului familei, în limbaj religios ortodox, parastasul. Dacă sinopsisul îți lasă impresia că acesta ar fi un film despre moarte, ai fost indus in eroare. Viața, sau cel puțin viața la români, este mult prea pasionant și dramatic trăită pentru a lăsa timp și de reflecție asupra morții.

Iar viețile care se intersectează în acest film sunt numeroase, familia este mare: soția răposatului, fiii ei, soțiile acestora, copiii lor, un ansamblu de 15-17 personaje în total, dacă includem și câțiva oaspeți, popa și „asistentul" lui.

Puiu chiar nu se obosește prea mult cu „expoziția": foarte rapid (de fapt după un cadru lung pe fațada unui imobil oarecare din Bucuresti, pe o stradă super aglomerată, fără locuri de parcare, o imagine care anticipează isteria care va urma), ești aruncat val-vârtej într-un web foarte complex de intrigi, insulte și tulburări de personalitate: de la teorii conspiraționiste, la nostalgii comuniste, de la reflecții savante asupra actului de a raționa, la acuzații de infidelitate și dezbateri picante.

„Ce m-am săturat de căcaturile astea!", spune un personaj la un moment dat, „căcaturile" fiind micile evenimente din cotidian care anulează și amână la nesfârșit posibilitatea de a fi fericit. Sau căcaturile care au loc în sânul oricărei familii, de oriunde, după cum a afirmat Puiu în interviul de grup în care am participat în Cannes.

Pentru că, în același interviu, regizorul român spunea că nu vede filmul ca pe o incursiune în sânul unei familii românești, ci ca pe portret al unei familii universale. Jurnalistul străin care i-a adresat întrebarea a părut că se îndoiește profund. Iar eu, familiară cu ambele lumi, și cea româneasca și cea „din exterior", îi pot confirma îndoiala: ca la noi, la nimenea.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre cinemaul românesc:
Noul val de faianță în cinematografia românească
Filmul bazat pe „Moara cu noroc" e mai cool decât toate porcăriile învățate pentru Bac
Am vorbit cu Corina Șuteu despre cum pot fi reformate cultura și cinematografia românească