Tuturor ipocriților din România le place să se plângă de cât de violente sunt desenele animate și jocurile pe care le joacă copiii din zilele noastre pe calculator. Zici c-au uitat că trei sferturi din jocurile din curtea școlii și din spatele blocului ale celor din „generația cu cheia la gât" dădeau în bătaie și lacrimi. Violența asta balcanică, pe care o vezi peste tot în România, de la părinții denaturați care-și bat copiii la soții alcoolici care-și varsă nervii pe neveste, are niște rădăcini destul de adânci în trecutul nostru glorios.

Copiilor din România li se inoculează violența din cele mai fragede vârste prin povestiri precum Capra cu trei iezi, care se predă la grădiniță. Deși probabil nu mai ții minte, aia e o poveste brutală cu niște copii care-s devorați de vii că n-au ascultat de maică-sa. Ești învățat să fii cuminte doar de frică, pe urmă, când nu mai ai motive să te sperii, o iei razna. Nu te învață nimeni moralitatea reală la școală, doar îți trântesc motive de frică: bătaia primită de la părinți, de la un Dumnezeu răzbunător, de la statul corupt care te domină.

Pe lângă cazul nostru absurd pe plan internațional, în care copiiilor li se predă la școală o povestire traumatizantă precum Capra cu trei iezi, toate țările europene au niște povestiri bolnave de speriat copiii, care au fost scoase din programă. Ți-am făcut o listă cu cele mai tulburătoare dintre ele, ca să înțelegi de ce astfel de basme nu se mai predau copiiilor din occident.

Povestea Capra cu trei iezi îi învaţă pe copii că, dacă nu ascultă pe părinţi, mor. Ea sună cam aşa: o capră are doi iezi obraznici şi unul cuminte. Într-o zi, capra se duce la piaţă şi le spune iezilor să nu dea drumul la uşă la nimeni, decât dacă îi aud vocea ei. Lupul aude ce a spus capra şi încearcă să îi imite vocea, dar nu reuşeşte să îi convingă pe iezi să îl lase să intre. Aşa că se duce la fierar ca să-şi ascută dinţii şi limba, după care încearcă din nou acelaşi truc. Cei doi iezi obraznici se lasă păcăliţi de lup şi deschid uşa, dar se ascund totuşi, ca să fie siguri. Cel cuminte se ascunde cel mai bine, aşa că supravieţuieşte. Ceilalţi doi iezi sunt mâncaţi pe de-a întregul, mai puţin capetele, pe care lupul le aşază la fereastră ca să le poată vedea capra şi să creadă că sunt bine. După care, lupul mânjeşte pereţii cu sânge şi pleacă. Capra se întoarce şi află toate cele întâmplate de la iedul care a supravieţuit, iar apoi îl cheamă pe lup la masă, ca să cinstească moartea iezilor ei, prefăcându-se că nu ştie că lupul e vinovat de moartea lor. Când vine lupul la masă, capra îl aşază pe un scaun de ceară şi aprinde un foc sub el şi îl lasă să moară în flăcări, în timp ce ea şi iedul ei aruncă cu pietre în el. Sfârşit.

Capra cu trei iezi, scrisă în 1875 de Ion Creangă, e inclusă în curriculă încă din primul an de grădiniţă, în România. Se presupune că povestea asta ar trebui să-i înveţe pe copii care sunt consecinţele neascultării de părinţi şi cum să-şi exprime sentimentele mai bine.

În nordul Italiei, nu îl ai doar pe Moş Nicolae, ci şi pe însoţitorul lui diabolic, Krampus. Conform poveştilor pe care le spuneau bunicii, când eram copii, în preajma Crăciunului, Krampus, un diavol păros, pe jumătate capră, pe jumătate demon, apare pe străzi cu nişte lanţuri şi clopote în mână şi cu câteva ramuri de mesteacăn şi un lighean de lemn pe spate.

Spre deosebire de Moş Nicolaie, care îi răsplăteşte pe copiii cuminţi, Krampus iese pe stradă ca să-i bată cu băţul pe copiii obraznici. Uneori mai vine la geam şi îşi înfige ghearele şi colţii în carnea copiilor neascultători, ca să se descarce după un an de zile petrecut în izolare. În cele din urmă, Krampus îi aruncă pe copiii obraznici în ligheanul pe care-l care în spate şi îi duce în bârlogul lui ca să-i pedepsească şi, prin asta, să-i încurajeze pe ceilalţi copii să fie cuminţi. Mişto poveste de spus înainte de culcare, nu? Chestie e că asta nu e doar o poveste de adormit copiii: în noaptea lui Krampus, pe 5 decembrie, tinerii din oraşele alpine ieşeau pe străzi îmbrăcaţi ca demonul şi, de obicei, beţi mangă.

Krampus face parte din folclorul german alpin, iar originile sale sunt neclare, deşi multă lume e de acord că povestea sa are legătură cu tradiţiile precreştine. Un studiu succint asupra subiectului, din 1958, a concluzionat că „povestea aceasta redă cea mai fidelă imagine Zeului Încornorat al Vrăjitoarelor. Mesteacănul, în afară de semnificaţia lui falică, este posibil să fie o trimitere la ritualurile de iniţiere în anumite grupuri de vrăjitoare."

Baba Yaga este o vrăjitoare malefică care apare în foarte multe poveşti pentru copii din Polonia, fără o versiune canonică. Ca idee, dacă te cerţi cu părinţii şi pleci de acasă, legenda spune că o să te rătăceşti prin pădure, în cele din urmă, iar pădurea este locul unde sălăşluieşte Baba Yaga, vrăjitoarea mâncătoare de copii, care îşi are bârlogul fie desupra unui picior de găina (destul de tare), fie într-o casă de turtă dulce (destul de previzibil). Baba Yaga zboară într-o urnă de metal, are un picior scheletic şi este de obicei însoţită de o pisică, o cioară, o bufniţă sau un şarpe. De asemenea, vrăjitoarea e oarbă, dar are un simţ olfactiv foarte bine dezvoltat şi poate să-ţi dea de urmă fără probleme. Aşa că nu te aştepta să scapi. O să fii fiert de viu, mai mult ca sigur, copile.

Este imposibil de spus care ar fi originea poveştii, dar cercetătorii sunt de acord că Baba Yaga a fost o zeitate foarte importantă în mitologia slavă, care din păcate nu a supravieţuit într-o formă scrisă, ci a fost transmisă pe cale orală. Baba Yaga era fie o zeiţă a pădurilor care avea legătură cu moartea (în cultura slavă, cadavrele erau arse, iar cenuşa era depozitată într-o urnă, pe un suport, ceea ce explică referinţa la piciorul de găină) sau un spirit animal puternic. Însă, odată ce slavii au fost creştinaţi, aceşti au fost nevoiţi să o transforme pe Baba Yaga într-un demon sau monstru (unii cercetători vorbesc aici de o trecere de la societatea matriarhală, la cea patriarhală).

Baba Yaga apare şi în alte culturi de influenţă slavă, dar în Polonia este mereu reprezentată ca un personaj malefic. În Rusia, caracterul ei este puţin mai nuanţat, din moment ce uneori îl ajută pe protagonistul poveştii şi îl sfătuieşte ce să facă. Dar, hei, aici în Polonia toată lumea presupune că Baba Yaga e rusoaică (probabil din cauza numelui ne-polonez), iar polonezii şi ruşii nu se prea suportă unii pe alţii. Adevărul trist este că ne speriem copiii cu o rusoaică bătrâna care are o pisică. Partea bună e că versiunile mai moderne ale poveştii sunt mai blânde cu Baba Yaga.

În Spania, avem o poveste despre „omul cu sacul". Nu e complicată, e despre un tip bătrân şi hidos care umblă de nebun pe străzi cu un sac gol pe umăr. Iese noaptea şi adună copiii pierduţi, copii care au fost obraznici în timpul zilei şi copii care nu respectă ora de culcare seara. Îi bagă în sac şi după aia nu mai ştie nimeni ce se întâmplă cu ei.

Cea mai ciudată parte a poveştii e că este pe jumătate adevărată, sau ceva de genul, pentru că au fost mai multe persoane care au vorbit despre asta. S-a întâmplat în 1910, în Almería, în sudul Spaniei. Documentele poliţiei din perioadă atestă existenţa unui bărbat cunoscut ca „el Moruno" care a plătit un vraci o grămadă de bani ca să-l vindece de tuberculoză. Vraciul i-a recomandat să bea sângele unui copil şi să se maseze cu măţele lui pe piept. Zis şi făcut. Vraciul şi alţi doi oameni au răpit un copil, l-au ţinut într-un sac şi l-au tăiat la subsuoară ca să extragă sângele pentru „el Moruno", după care i-au zdrobit craniul copilului cu o piatră. După care a urmat măcelul: cei trei bărbaţi l-au tranşat, au extras grăsime şi maţele şi i le-au întins lui „el Moruno" pe piept. Treaba fusese dusă până la capăt, dar o neînţelegere pornită de la bani l-a determinat pe unul dintre cei implicaţi să se ducă la secţia de poliţie şi să povestească cele întâmplate autorităţilor. Bărbaţii au fost condamnaţi la moarte.

Unii oameni din Almería îşi mai aduc încă aminte de nişte cântece vechi care circulau despre întâmplarea asta. Povestea asta e atât de brutală încât ne mai speriem copiii cu „omul cu sacul" chiar şi în ziua de azi.

Povestea lui Karius şi Baktus ar trebui să îi înveţe pe copii să se spele pe dinţi şi să mănânce sănătos. Pentru că, dacă nu o fac, o să vină nişte troli şi o să-şi facă adăpost în dinţii lor.

Povestea sună cam aşa: un băieţel pe nume Jens nu se spăla pe dinți şi îi plăceau foarte mult dulciurile. Din cauza asta, un trol cu păr negru pe nume Karius şi fratele său roşcovan pe nume Baktus au săpat în dinţii lui Jens şi şi-au făcut casă acolo şi au trăit acolo nestingheriţi până la adânci bătrâneţi.

Cele două jivine sadice cântau despre dulciurile lor preferate în timp ce îi spărgeau dinţii lui Jens cu târnăcoapele şi negociau dacă să-şi facă adăpostul într-un incisiv sau într-un molar. Cea mai mare ameninţare pentru troli este periuţa de dinţi, după cum te aşteptai, dar când Karius se bucură că Jens „nu s-a mai spălat pe dinţi de săptămâni întregi", pe Baktus îl trece un fior când îţi aminteşte de perioada în care Jens mânca doar morcovi şi pâine de secară. De fiecare dată când Jens mânca ceva dulce, cei doi troli se bucurau şi cântau despre cum cresc şi prind putere „datorită prăjiturilor şi caramelului" şi visau la o zi când gura lui Jens va fi atât de jegoasă încât vor locui toţi trolii din lume. În cele din urmă, Jens îşi dă seama că nu se mai poate aşa şi se duce la dentist, care-l curăţă dinţii şi îl scapă de troli odată pentru totdeauna.

Povestea originală a fost creată de compozitorul, dramaturgul şi ilustratorul norvegian Thorbjørn Egner, în 1949, şi a fost publicată în Danemarca prima dată în 1958, iar între timp a intrat în rândul poveştilor de culcare pe care aproape toţi copiii danezi le-au auzit. În prezent, povestea se găseşte în format audio, narată de celebrul actor danez Dirch Passer, dar şi sub formă de piesă de teatru şi de teatru de păpuşi, motivându-i în continuare pe copii să aibă grijă de igiena lor orală să mănânce sănătos.

Una dintre poveştile pe care cei mai mulţi copii austrieci trebuie să le îndure se numeşte Sugătorul de degete şi a fost scrisă în secolul XIX de un psiholog german pe nume Heinrich Hoffman, care avea nişte opinii mai mult decât futute despre cum ar trebui să fie educaţi copiii. Tipul ăsta a scris o grămadă de poveşti foarte cunoscute, printre care una despre un băieţel care s-a înecat pentru că visa cu ochii deschişi prea mult şi alta despre o fetiţă care a ars de vie pentru că s-a jucat cu chibritele. Adică fix la ce te-ai aştepta când te gândeşti la un stereotip pentru „cum îşi educă teutonii copiii."

După cum bănuiai, Sugătorul de degete este despre un băieţel pe nume Konrad, care nu voia să nu îşi mai sugă degetul. Mama lui îi tot spunea să nu mai facă asta, dar el nu asculta, aşa că maică-sa l-a avertizat că într-o zi s-ar putea ca un croitor nebun să-i taie degetele. Da, sună ciudat, dar dacă te gândeşti că asta e o poveste din Europa secolului XIX, asta s-ar putea să fi fost cea mai bună metodă de a-i speria pe copii şi a-i face obedienţi. Dar partea ciudată abia acum urmează: când mama lui iese din cameră, iar Konrad continuă să-şi sugă degetele, apare croitorul şi îl fugăreşte pe băieţel cu nişte foarfece imense.

În cele din urmă, croitorul îl prinde pe Konrad şi îi taie degetele. Trebuie precizat că povestea e spusă în ritm simplu, dar are versuri în rime, ceea ce o face să fie şi mai înfricoşătoare, pentru că e cel puţin ciudat să vezi că un cântec aşa uşor de ţinut minte îţi povesteşte despre cum un copil sângerează până la moarte cu degetele tăiate, pentru că îi plăcea să le sugă.

La fel ca majoritatea poveştilor înfricoşătoare pe care le spui copiilor înainte de culcare, Teribila poveste a chibriturilor are un înţeles: dacă nu-ţi asculţi părinţii, o să mori în chinuri. Protagonista poveştii este o fetiţă pe nume Paulinchen, care rămâne singură acasă cu cele două pisici ale ei. Parinţii ei ieşiseră în oraş, iar ea se plictisea destul de tare. La un moment dat, găseşte nişte chibrituri şi crede că ar fi o idee bună să le aprindă, la fel cum a văzut la mama ei că se face. Cele două pisici încearcă să intervină şi îi aduc aminte că tatăl ei i-a interzis să se joace cu focul, dar ea nu vrea să asculte. Aşa că aprinde un chibrit şi începe să ţopăie cu el în mână, încântată de cum se văd flăcările când le mişcă. Fireşte, lucrurile nu se termină cu bine. Rochia fetiţei ia foc, după care tot trupul ei e cuprins de flăcări. Pisicile urlă după ajutor, dar nu le aude nimeni ţipetele disperate. În cele de urmă, chinul lui Paulinchen se sfârşeşte. Fetiţa s-a transformat într-un morman de cenuşă, mai puţin pantofii ei care sunt neatinşi. Pisicile plâng şi se întreabă unde or fi săracii părinţi, ca şi cum ei ar fi victimele în toată povestea asta. Povestea se încheie cu o remarcă ciudată a autorului, care spună că lacrimile pisicilor îi aduc aminte de nişte pârâiaşe mici de pe o câmpie.

Teribila poveste a chibriturilor face parte din colecţia „Struwwelpeter", care e un fel de Saw al cărţilor pentru copii, scrisă în 1845 de psihologul Heinrich Hoffmann. Colecţia asta de proză scurtă horror fac filmul The Shining să pară un fel Minions prin comparaţie, şi s-ar putea să fie unul dintre motivele pentru care germanii sunt cunoscuţi pentru umorul lor sumbru. În ciuda durităţii sale, povestea le este spusă copiilor încă de la vârste fragede. Aparent, nu eşti niciodată prea mic ca să înveţi că cel mai important lucru în viaţă este să asculţi de părinţii tăi.

Mama Ucigaşă este un cântec din folclorul elen pe care bunicile li-l cântă nepoatelor lor.

Versurile sale spun povestea lui Constantin, unicul fiu al unei familii, se întoarce acasă de la şcoală şi îşi găseşte mama în pat cu al bărbat. După care o ameninţă că-i va spune tatălui său despre ce-a văzut, în ciuda rugăminţilor mamei sale să păstreze secretul. Mama lui Constantin îl trimite pe acesta în camera lui, după care vine peste el, îl omoară şi îşi îi găteşte ficatul. Ceva timp mai târziu, tatăl se întoarce acasă şi o întreabă pe soţia sa unde este Constantin, la care ea îi răspunde că e încă la şcoală. Tatăl se duce să-şi caute fiul la şcoală, dar, acolo, profesorii îi spun că fiul lui plecase acasă mai devreme ca de obicei. Când ajunge acasă, soţia lui îi serveşte ficatul lui Constantin la cină. În momentul ăla, spiritul celui ucis apare în faţa tatălui său şi îi povesteşte toate cele întâmplate.

Fireşte, tatăl se înfurie şi îi taie capul soţiei sale cu o sabie. Mulţi istorici sunt de părere că povestea a fost scrisă undeva în jurul secolelor XVI-XVII. În cărţile cu poveşti din folclor locale, cântecul apare în mai multe versiuni. Se spună că povestea asta era menită să le convingă pe tinere să se poarte frumos. Înţeles.

În Marea Britanie nu prea obişnuim să ne minţim copiii ca să-i facem să mănânce: e prea prostesc şi sună a ceva ce ar face americanii, cu obsesia lor pentru dinţi frumoşi şi excesul de colesterol. Noi pur şi simplu ne mâncăm crăpelniţa şi tăcem dracului din gură. Prima caz de alergie la gluten din Marea Britanie a apărut abia în 2008. Noi chiar nu vrem să facem tam-tam pe chestia asta.

Acestea fiind spuse, a existat cândva o legendă urbană care circula printre copii în 1998: fata care a devenit portocalie, pentru că a băut prea mult suc de portocale american Sunny Delight.

Îmi aduc foarte bine aminte când s-a lansat Sunny Delight pe piaţă. În vara aia, principalul subiect de conversaţie era ce aromă preferi „Ronaldo? California? Florida?" Acum mi se pare o prostie, dar pe atunci produsele americane erau o noutate pentru noi. Mai ales sucul Sunny Delight. Era ca sucul obişnuit, numai că mai bun. Te făcea hiperactiv şi puteai să joci fotbal opt ore încontinuu fără să ţi se facă foame. Mami! Putem să luam nişte Sunny Delight de la magazin săptămâna asta?

După care o fetiţă din Wales a devenit portocalie pentru că a băut prea mult Sunny Delight, iar mamele din toată ţara s-au isterizat şi nu au mai cumpărat sucul de portocale, pentru că nu era normal să devii portocaliu de la băut chestii, de fapt nu era normal să devii portocaliu deloc. Şi uite aşa unul dintre cele mai de succes produse de pe piaţă s-a transformat într-un suc banal de fructe pe care nu-l cumpăra nimeni. Iar de fiecare dată când ieşeam la joacă şi ni se făcea sete, ni se spunea „beţi apă". Apa e de căcat, iar Sunny Delight e bestial. Fetiţa aia din Wales a stricat cheful tuturor din cauză că era ea malnutrită sau ceva. Acum, singurele minciuni pe care le spunem copiilor noştri sunt „coaja de pâine îţi face părul cârlionţat" şi „seminţele de măr încolţesc în stomac şi se transformă în copaci". Nu mai există mister, nu mai există fascinaţie. Nu mai există Sunny Delight.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre Halloween:
Întrebarea zilei: Tu cât de jalnic te-ai costumat de Halloween?
Fă-ţi singur costumul de Halloween: Michelle Obama
Fă-ţi singur costumul de Halloween: un cadavru într-un geamantan
De Halloween-ul acesta, ardeți o pisică cu un Pyropet