Bucharest Biennale 5 s-a lansat joi seară în Control cu un concert sau cu o aniversare, în funcție de cât de bine îl știai pe Răzvan Ion. O alegere perfectă pentru o bienală – o artistă multinațională, cu rădăcini în Canada, Rusia și Berlin.Surprinzător, Controlul a reușit să suporte aglomerația, chiar dacă temperatura interioară a ajuns destul de aproape de cea a unei saune suedeze, probabil pentru a contribui și mai mult la multiculturalitatea evenimentului.
Publicitate
Cu publicul, lucrurile au stat ceva mai prost. În primul rând nivelul de alfabetizare al participanților era evident sub media națională, din moment ce era plin de indivizi incapabili să buchisească și să înțeleagă numeroasele afișe care îi rugau să nu fumeze în timpul concertului. Pe urmă, fiindcă până la urmă Chinawoman nu cântă neapărat niște melodii extrem de animate, oamenii s-au strâns în găști și s-au apucat să-și povestească chestii care-ncepeau cu „Atunci când eram mică…“. Din cauza acestor șezători spontane pe ringul de dans era greu să-ți faci loc sau să te miști fără să calci pe cineva pe picioare. Cu eterna excepție a concertelor înghesuite: femeile de un metru douăzeci, cu coate ascuțite, care trec ca prin brânză prin orice mulțime – zise și „minitancuri“.
Acum că m-am plâns de public (și încă n-am zis nimic de sonorizare) , să revin la concert. Cât timp oamenii încă mai făceau trafic cu invitații pe la intrare, Diego și Robin au făcut încălzirea în sala de concert (recunosc, m-am folosit de niște analogii stupide – Ice Age și Batman – ca să le rețin numele). Soundul lor nu e ra rău, dar părea mai potrivit pentru genul ăla de baruri cu mese rotunde și scenă învăluită în fum de trabuc.Michelle de la Chinawoman mi-a creat senzația aia de năuceală pe care-o ai când te întorci de la baie și nu-ți mai recunoști berea. Pentru că are vocea androgină și tripantă, te aștepți să arate cam ca Jana Gheorghiu, nu ca o bibliotecară sexy, ușor autistă cum a apărut pe scenă. Știți fetițele alea foarte serioase și ușor scary din filme care par că știu ceva ce tu nu știi? Cu atitudinea asta a început să cânte, de parcă și-ar fi pus în cap să le facă să plângă pe toate fetele din audiență. Ceea ce a și reușit cu vreo două din spatele meu care se bălăngăneau în transă cu rimelul pe obraji; sau poate erau doar copleșitor de bete. Michelle ar semăna destul de mult cu Leonard Cohen, dacă Cohen ar fi fost pe jumătate rus și femeie. Pe primele piese am fost destul de mândru de analogiile pe care le-am făcut cu Vladimir Vîsotki, până să se apuce doamna să ne cânte o piesă chiar în rusește de puteai jura că era a rusului.
Publicitate
Tot fetele din spate mai rostogoleau câte-o cerere de Russian Ballerina și Party Girl în pauze, consecvente cu playlistul lor de Youtube numit Noptea e lungă și eu sunt deprimată, vai sunt o prințesă dezabuzată. Dar Michelle le-a păstrat pentru final, când am reușit și eu să mă mișc mai în față și să aștept liniștit bis-ul. Artista s-a lăsat așteptată cât stă bine unui artist cu publicul deja sedus și ne-a cântat o nouă chestie rusească din care, cu vaga rusă pe care mi-o amintesc, am înțeles că el (sau ea) o iubește mult și că el (sau ea) e „precrsnaia“. Și m-a făcut să-mi dau seama că, la urma urmei, rușii, pe lângă votcă, ne-au mai dat ceva bun: o cântăreață din Toronto.
