Cina pe Skype cu Marilyn Manson: el a servit țipar

La vârsta de treisprezece ani, Marilyn Manson l-a spionat pe bunicul lui când se masturba, dar oare asta explică de ce înfige o țepușă de frigărui în obrazul unei femei în ultimul videoclip regizat de Shia LaBeouf pentru piesa „Overneath the Path of Misery”? Poate. Manson chiar e campionul grotescului. Vrea să le trezească oamenilor curiozitatea dezgustându-i și răscolindu-i. Scenele din videoclipurile lui trezesc mereu reacții, fie că e vorba de dezgust, dorință, furie sau excitație confuză. Rar e Marilyn Manson plictisitor, având în vedere că luptă mereu împotriva lucrurilor general acceptate. Dar nu cred că toate astea pot fi atribuite imaginii bunicului care se masturba.

 Manson (născut Brian Hugh Werner în data de 5 ianuarie 1969) este, la bază, muzician, pictor și compozitor. E un tip foarte inteligent, care se joacă cu feminitatea și haosul gotic. Are o slăbiciune pentru proteze de membre, poate să urle ca un nebun, de parcă i-a smuls cineva sfârcurile, și are o afinitate extremă pentru Salvador Dali, Willy Wonka, taxidermie și absint. Dacă-l pui într-un colț, îl va distruge sau va filma în el un videoclip în care ține un pistol spre gura unui bătrân în timp ce recită Macbeth.

 Anul trecut, lansarea celui de-al optulea album, Born Villain, la Cooking Vinyl și la casa lui de discuri Hell, Etc. a însemnat reîntoarcerea lui după o pauză muzicală. Cu chitaristul Twiggy Ramirez la bord, piesele s-au întors la forma lor industrială, post horror și punk. Vocea posedată e prezentă din nou, la fel și gemetele și urletele sinistre de pe fundal. Manson s-a întors la rădăcini.

 Am auzit pe cineva plângându-se că albumul n-are nimic nou, dar cred că tocmai asta e ideea. Vrem ca Manson să se apuce de country? Nu. Îl vrem la fel de ciudat, distrus la cap, industrial, dându-ne fiori. Marilyn Manson din 2013 e mai puțin malefic, ceea ce e bine, dar e același monarh al macabrului anti-sistem care răspândește haos în urma lui. Acum s-a rafinat, și-a lansat și propria marcă de absint care e, între noi fie vorba, absolut delicioasă. Și e extraordinar de sociabil.

 I-am luat interviu pe Skype. Am luat cina pe Skype, mai exact. El a servit țipar, Unagi. Eu aveam sushi cumpărat de la magazin. Țiparul lui arăta suculent și lucios. Cina mea era învelită în plastic și avea gust de creioane. El bea și ceva băutură portocalie. N-a mâncat niciun canar. Nu purta lentilele alea sinistre de contact, deși camera lui era întunecoasă și nu i-am putut vedea prea bine ochii.

VICE: Vezi frumusețe în grotesc?

Marilyn Manson: Cu cât ceva e mai morbid sau mai grotesc, cu atât le stârnește oamenilor mai multă curiozitate. Creează o atmosferă primitivă, sexi, de ritual și instinct animalic. Sunt atras de întuneric.

Spectacolele tale sunt șocante. Când mă uit la videoclipurile tale, sunt unele scene pe care n-am chef să le văd, dar nici nu mă pot abține să nu mă uit. Cum e faza aia cu tipa cu țepușa. Mă gândeam: „Nu pot să cred că o fute în obraz cu o țepușă de frigărui.” Dar n-am putut să nu mă uit. Tot videoclipul la „Overneath the Path of Misery”. Tulburător și totuși captivant.

Când ești curios, ești excitat. Cred că e eficient. Mă interesează să intrig oamenii care au curiozități morbide. Cu cât ceva e mai grotesc, cu atât are mai mari șanse să se apropie de perfecțiune. Cu cât ceva e mai grotesc, cu atât are mai puțin de ascuns, cu atât e mai deschis.

Ești atras de ideea de destin implacabil, de moarte?

Nu neapărat. Nu de moarte. În ultima vreme mi-a plăcut să încurajez oamenii să facă ceea ce le place. Poți privi lucrurile simbolic, bineînțeles. Destinul implacabil e moartea, nu? Moartea poate fi considerată ultimul orgasm. Climaxul final. Sunt nebun după orgasme [râde]. Îmi place să construiesc tensiunea și să culeg roadele. Cu cât e mai mare tensiunea, cu atât mai puternic e climaxul.

Unele dintre imaginile construite de tine sunt urâte sau înspăimântătoare. Dar captivante. E derutant. Horror de calitate.

Eu unul cred că arta înseamnă confuzie și haos. Nu vreau să fiu vreodată nevoit să-mi explic arta. Arta ar trebui să explice artistul. Dacă creezi ceva ce îi derutează pe ceilalți, îi faci să se întrebe chestii. Ce înseamnă asta? De ce face cineva așa ceva? Când arta poate fi explicată ușor, nu cred că-i inspiră pe oameni să gândească singuri. Cred că rolul artistului e să pună întrebări, nu să ofere răspunsuri. N-aș vrea să explic ce fac, fie că e vorba de muzică sau de pictură. Despre motivele pentru care fac ceva vorbesc, da. Dacă ajungi în punctul în care poți fi definit doar ca un singur lucru, ești prins într-o cutie și ești în pericol de extincție.

Am o întrebare. Cum e țiparul?

E ok. Sushi-ul tău cum e?

Are gust de scutece.

(Manson mânca îndemânatic. Curat. În lumina lumânării, țiparul arăta luxos și strălucind de sos. L-am rugat să-mi spună o poveste și mi-a spus despre cum s-a jucat table în Turcia cu piese de joc făcute din testiculele pietrificate ale unor cadavre pe care nu le recunoscuse nimeni la morgă.)

Știai că sunt făcute din testicule umane?

Credeam că glumesc tipii ăia. E o demență faptul că se jucau cu coaiele unor morți. Dar întotdeauna poți privi lucrurile mai profund de atât. Trebuie să ai o lentilă prin care să poți vedea frumusețea grotescului. Totul se întoarce la orgasm; testiculele produc spermă, sperma e eliminată în timpul unui orgasm. Câștigarea jocului de table era, într-un fel, ca un orgasm. Dai niște zaruri bune la final, scoți piesa celuilalt tip și câștigi jocul. Așa cum iese sperma când avem orgasm și își face drum până în cervixul femeii, găsește oul, bate toți ceilalți spermatozoizi și impregnează oul, câștiga cursa, jocul. Sunt mai multe interpretări. Dar n-am cumpărat jocul. Am jucat doar câteva minute. Tipii ăia erau cam varză. Probabil nu erau coaie adevărate, poate doar s-au jucat cu mine, cine știe.

Se simțeau ca niște testicule pietrificate.

Nu știu, cum ar trebui să se simtă testiculele pietrificate?

Bună întrebare.

Aveau neregularități. Puteau fi biluțe din lut.

Îmi place versiunea ta la „Tainted Love”. Stă în picioare.

Mulțumesc. Mișto trupă, Soft Cell. 

Voiam să te rog să-mi spui câteva gânduri despre industria muzicală. Cred că ai avut destule frecușuri cu fosta casă de discuri.

Ceea ce creezi și ce se întâmplă cu creația ta apoi sunt lucruri separate. Faci un cântec și apoi îl dai unei case de discuri, după care devine un produs. Trebuie să accepți asta și să n-o iei personal. E ca și cum sufletul tău devine un produs. Mai demult, cred că m-am compromis ca artist când am permis altora să facă ce vor cu produsul meu. Mă simt bine de când lucrez cu Cooking Vinyl Records. Au mai multă încredere în mine și asta îmi dă încredere să creez și să fac artă de mai bună calitate. Încrederea e răspunsul. Cu acest album am încercat să mă ridic la nivelul oricăror așteptări. Și le sunt recunoscător pentru asta.

Ai înregistrat în Berlin. Îți place Berlinul.

E locul de naștere al expresionismului. Cu asta mă identific atunci când creez și când mă opun oamenilor care încearcă să hotărască cum ar trebui să fie arta. Aici mi-am început cariera ca pictor. Berlin a fost primul oraș care mi-a iubit picturile. Îmi place și să dau concerte în orașul ăsta. Am scos și un album acolo și m-am simțit inspirat, la fel de inspirat cum m-am simțit când am început să fac muzică.

Cum ai scos albumul în Berlin?

M-am mutat undeva și mi-am depozitat unde am putut toate lucrurile. Mi-am luat cu mine doar filmele, cărțile și lucruri care să mă inspire. Aveam culorile și pensulele. Instrumentele, echipamentul de înregistrare, microfonul și camerele video. Am vrut să am un loc în care să pot primi prietenii, trupa, orice alți colaboratori. Nu existau ceasuri. Când eram acolo, lumea exterioară nu mai exista. Am vrut să creez și să creez și iar să creez. Înainte, pe albume, făceam oamenii să simtă ce simțeam și eu. Și de multe ori eram supărat și frustrat. Cu albumul ăsta...mă bucur dacă se identifică cu el, dar în primul rând vreau să-i fac să fie conștienți de propriile sentimente. Pentru că am trecut printr-o perioadă neagră în viața mea și am încercat să exprim ce simțeam, dar era ca o sabie cu două tăișuri. Nu vreau ca oamenii să se simtă așa.

Cânți mai mult la chitară pe albumul ăsta.

Cântecul „Pistol Whipped” mi-a venit în cap în mijlocul nopții. Nu era nimeni în jur, așa că trebuia să mă gândesc la un mod de a-l înregistra. Nu mă consider un mare chitarist. Dar nici nu voiam să-i spun lui Twiggy [Ramirez] ce să cânte pe album. Voiam să-l las liber, să cânte ce simte. Deci, ca să exprim lucrurile așa cum le auzeam în capul meu, trebuia să cânt eu.

Versiunea ta a piesei lui Carly Simon „You're so Vain” cu Johnny Depp e un alt cover bun. Cum a fost să înregistrezi cu Johnny Depp?

Mi-e prieten bun. Îl cunosc de ani de zile. Amândoi am avut trupe când trăiam în Florida. Suntem prieteni buni. Cântă și el. Dar de atâția ani de când ne știm, nu cântasem nimic împreună. Johnny a cântat la tobe și a făcut solo-ul din piesă. Am înregistrat în studioul lui. Eu am cântat la chitară. Nu-l cunoscusem niciodată pe băiețelul lui, Jack. Și el a cântat cu noi. A fost distracție. Sunt mare fan Johnny Depp. Îl iubesc. Ce dracu', e Johnny Depp. Am făcut piesa asta a lui Carly Simon din mai multe motive și mai ales pentru că îi dă albumului o notă amuzantă. Merge ca bonus track.

Traducere: Oana Maria Zaharia