De pe o uliță a unui sătuc din județul Bacău, coboară o femeie într-o cămașă de noapte albă, murdară. În timp ce strigă și înjură, începe să arunce cu bolovani. „Ea e mama ta", află copilul instituționalizat Vișinel Bălan, pe atunci în vârstă de zece ani, ferindu-se de pietre.

Sunt puține momente frumoase în copilăria lui Vișinel, abandonat la naștere în maternitatea din orașul Bacău, acum 29 de ani. Cel de mai sus, al reîntâlnirii cu mama sa, cea care i-a abandonat pe el și pe ceilalți 12 frați ai săi în case de copii, a fost unul dintre cele mai urâte. Dar Vișinel râde acum, când povestește, și ascunde tragicul acelei reîntâlniri.

Acum, 29 de ani mai târziu, Vișinel conduce fundația „Desenăm Viitorul Tău", prin care luptă pentru drepturile copiilor din instituțiile de stat, a înființat un centru prin care îi învață să trăiască pe cont propriu și a pus bazele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, prin care ei își află și își cer singuri drepturile.

VICE: Bună, Vișinel. Ultima dată când am vorbit urma să mergi la o întrunire despre spiritualitate. Cum a fost?
Vișinel: Mă invitase o asociație sub patronajul Bisericii Adventiste. Am vorbitdespre cum poți să-ți transformi visul într-un scop și să lupți ca el să devină realitate. Al meu a fost să fiu preot. Avem șapte ani când l-am descoperit. În timp, am încercat să înțeleg Biblia, să învăț dogmatică. Doar că m-am îndrăgostit în liceu, apoi, când am vrut să dau la Teologie, nu am mai prins înscrierile. Am dat la Drept, dar am continuat să exersez pentru preoție: cântam în strană și țineam unor enoriași catolici discursuri pe teme biblice. Așa am înțeles că nu e obligatoriu să fiu preot, ca să vorbesc despre Dumnezeu. Visul meu s-a împlinit.

Unde erai la șapte ani?
M-am născut în maternitatea din Bacău. Am stat în creșă până la trei ani. Până la opt ani am stat la case de copii preșcolari din Comănești. Apoi am fost transferat, fără să fiu pregătit, într-un alt centru, pentru școlari, în același oraș, unde am stat până la 14 ani. Apoi am fost pasat la asistentul maternal Eduard Istvan, din comuna Ștefan cel Mare, care avea nevastă și copii, iar de la foarte mult alcool era foarte supt la față. Asta se întâmpla în 2001, când se făceau marile progrese și se încerca un nou sistem în România - asistența maternală.

Cine sunt părinții tăi?
Elena și Costică (râde).

De ce râzi?
Păi, nu știu. Elena și Costică, ei sunt părinții mei.

Sunt doar niște nume pe o foaie?
Absolut.

Nu i-ai cunoscut niciodată?
Ba da. Dar mai întâi mi-am cunoscut frații. Am aflat în clasa a II-a, când vorbeau doamnele din centru că aș mai avea zece frați, iar eu aș fi ultimul. Ulterior am aflat că eram al treisprezecelea, dar atunci eram „Jesus, am zece frați!". Niciodată nu m-am gândit să-i caut, să-i cunosc, dar mai târziu, doi din ei, alături de o delegație, au venit să se cazeze la noi în centru, pe perioada verii. Aveau vreo 18-19 ani, cred că erau în armată.

Era o după-amiază în care eu nu adormisem și dacă nu dormeai luai bătaie, așa că stăteam prin curtea centrului. La un moment dat, m-au strigat copiii: „Vișinel, vino, că am găsit pe cineva!". Eu eram: „Jesus, ăștia vor să mă prindă, să mă bată". Și ei, „Nu, nu, ți-am găsit fratele!". E groaznic să urci treaptă cu treaptă și să-ți fie frică ca nu care cumva în spatele tău să se închidă ușa și să nu mai poți să fugi.

Am intrat. Fratele meu era înconjurat de pișpirei din centru. Era blond, îl chema Rudi Bălan. M-a întreabat: „Cum te cheamă?". „Bălan Vișinel". „Și știi cum îi cheamă pe părinți?" „Nu." „Știi unde locuiesc?" „Nu." Eu eram foarte sictirit , așa. Rudi nu era singur, era cu un alt frate, Vasilică, care era mai neinteresat ca mine. Și Rudi îmi spune: „Cred că sunt fratele tău." (bufnește în râs).

Îmi place că râzi…
Într-un fel, mie mi-a părut bine că aveam frați. Eu, fiind într-un conflict foarte deschis și foarte nașpa cu o femeie de acolo, pe nume Celina.

Cum poți să fii la zece ani într-un conflict deschis cu o femeie din personalul centrului?
Păi, dacă ne bătea într-un hal fără de hal?! E normal! De obicei n-aveam tupeu să comentez. Dar, cât am stat cu frații mei, aveam clanță, cum se zicea în casa de copii, eram cu stima de sine foarte ridicată. Am profitat de prezența lor. M-am mutat la ei în cameră. Mi-aduc aminte că nu se săturau cu mâncarea de la cantină și mâncau jumări. Aveau dreptul la reșou și-și făceau șuncă la tigaie și-și ungeau pe pâine. Grețos. În fine, într-o zi, Rudi mi-a spus: „Vreau să-ți cunoști și ceilalți frați". Și așa am ajuns într-o călătorie în Târgu Ocna.

Câți dintre cei treisprezece frați ați fost în centre?
Toți, dintre care patru au murit de diferite boli. Nu m-a interesat să aflu mai multe. Am crescut independent. Nu știu ce e aia dragoste de părinte sau de frate. Știi cum e să trăiești cu fratele tău în aceeași casă și să îl tratezi doar ca pe un prieten? Groaznic. Există o barieră.

Am păstrat legătura doar cu Virgil. Și cred că singurul care a insistat să ținem legătura a fost Sorin. El mai venea pe la mine și mă vizita la centru și mă mai lua la el la Târgu Ocna și tot el a venit cu propunerea „hai să le cunoaștem pe surori". Una lucra la Bacău, cu lemne, alta era vânzătoare într-un magazin. Așa mi-am cunoscut surorile, așa mi-am cunoscut părinții. Dar totul s-a întâmplat în câteva luni. Pentru că trebuia să se întâmple. Incredibil.

Cum ți-ai cunoscut părinții?
Aveam 11 ani. Erau 33 de grade, în iulie, am coborât în satul Răcăciuni și frate-miu îmi spunea că mai avem puțin. De la gară erau de fapt 17,7 kilometri. Ne-a luat o căruță șiam ajuns în acest sătuc. La un moment, de pe o uliță, coboară o femeie desculță, într-o cămașă de noapte albă, cam murdară. Ziceai că e învierea lui Iisus. Era efectiv un apostol. Și arunca cu bolovani! Instinctual, te ferești. Doar că frate-miu zice: „Ea e mama ta". Am rămas lemn.

A oprit-o Sorin pe mama și i-a spus: „El e Vișinel." Reacția ei a fost de genul: „Cine pula mea e Vișinel?" Era agresivă și înjura mult. Nu știam că-i bolnavă psihic. Și discutau ei, Sorin insista să-i spun că există un Vișinel. Ea mă teroriza cu unu Gheorghe. Un alt frate. Care era, de fapt, Virgil, pe care-l chema și Gheorghe. Ea voia să-l vadă pe Gheorghe. Că de ce nu e Gheorghe aici? Și ăsta îi tot explica că ăsta e Vișinel. Și într-un final își aduce aminte: „Ăăăău, vai, vai, mi l-au luat autoritățile, când avea două luni, că pe el am vrut să-l păstrăm, că-i ăla la care îi dădeam să sugă lapte direct de la țâță caprei."

Nu inventezi, acum, nu? Adică, la mintea de atunci, de 11 ani, poate ți-ai creat așa, o istorie aparte…
Nu, nu, ce naiba, îți spun exact cum mi-a povestit după aia tata. Ea a început să plângă, m-a îmbrățișat, eu eram speriat, n-am reacționat în niciun fel, voiam să ia mai repede mâna de pe mine. Tata, Costică, dormea pe prispa casei. Zen. Aveau o casă prăbușită, efectiv. Și mama, cu un timbru vocal puternic: „Costicăăă, Costicăăă, l-am găsit pe Vișinel." S-a trezit ăsta la un moment dat: „Ce-ai, fă, Elenă? Cine e Vișinel?". Se repeta același film. Eu eram șocat de casă. Erau niște stâlpi de susținere, astăzi nu mai sunt.

I-ai întrebat de ce te-au dat la casa de copii?
Nu m-a interesat. Păi la ce era acolo… Tata era cioban, mama casnică. Pe mine, cel puțin, nu m-au vizitat niciodată la centru. Nu știu pe restul. Acum mai trăiește doar mama. Ultima dată am văzut-o anul trecut, m-am dus cu televiziunea națională din Belgia, când au făcut un documentar despre viața mea. Era zen. Dar are cam 83-84 de ani. Tata a murit acum trei ani. Am fost la înmormântare, am și contribuit.

Ai revenit în sat?
Da, doar ca să nu stau în centru. Dar nu stăteam la părinți. Am găsit o vecină și mergeam la păscut cu vaca ei. Stăteam la ea.

Cum a fost în asistență maternală?
Ca în orice familie, erau și momente bune și groaznice, când nu avea țigări și se revolta pe noi. Și cum numai eu eram acasă, cădeam victimă. Când veneam de la școală, nu puteam să învăț, nu exista, îmi spunea ai de făcut asta, asta, asta. Și una e când vorbești drăguț cu un copil, alta să-i mai dai și una peste cap. „Nu-ți convine, eu te-am luat, eu te omor." Și dacă spuneam ceva de Protecția Copilului, că mă duc să fac plângere, protesta urât. El îi mai aplica câte-o corecție și nevestei și eu interveneam. Odată era să mă omoare, să mă strângă de gât. Atunci nevastă-sa m-a salvat, ne-am ascuns amândoi în debara și țineam de ușă.

Cât de des veneau asistenții sociali în vizită la tine?
Au venit două luni. Și după aia n-au mai venit, timp de doi ani. Deși ar fi trebuit să facă monitorizare lunar. Într-o zi am făcut plângere. Luasem o bătaie cruntă. Nu înțelegeam o întrebare din cartea de fizică și m-am dus la el să mă ajute. Mi-a dat cu cartea în cap și mi-a zis: „Pentru ce pula mea mergi la școală, să-ți fac eu temele? Tu-ți morții mă-tii!" Și mi-a mai dat una de m-a lipit cu fața de perete. Eu, ca orice tânăr, am ieșit nervos, am trântit ușa de la bucătărie. El s-a enervat și mai tare. Nu știu cum a venit din spate, mi-a dat una de am căzut pe jos. M-am ridicat, m-am dus în dormitor. A venit după mine și a dat. Cu pumnii, să simt.

Soția lui unde era?
Nu prea era prezentă. Aveau un club, bar, nu stătea pe acasă. N-o interesa. Ce le-am reproșat eu este că nu au știut să aibă grijă nici de propriul copil, era extraordinar, foarte inteligent. El avea o tehnică aparte, îi amenința că se sinucide și mai dispărea, așa.

Deci ai făcut plângere.
Da, întâi m-am dus la primărie. Nu m-au băgat în seamă, asistenta socială mi-a zis că exagerez. Mi-am luat inima în dinți și m-am dus la Protecția Copilului. Groaznic, pentru că spuneau că am inventat tot. Eu atât i-am rugat: „Nu le mai dați copii".

Mi-au zis să merg înapoi, că nu mi se întâmplă nimic. M-am întors. Doamna era supărată, m-a blestemat să n-am parte de nimic. El tăcea. Am mai stat cam o lună. Am dat capacitatea, am intrat la Liceul de Chimie Industrială din Bacău. M-au pasat la centrul Pro-Familia, tot de stat. Dar marea problemă era că am revenit în sistem, când interesul lor era să declare: „Uite, am mai dezinstituționalizat pe cineva". Am suferit mult timp din cauza personalului care mă certa că le-am făcut rău.

Cum ai trecut de liceu?
În clasa a X-a, niște omuleți au simțit nevoia să mă transfere la Colegiul Ferdinand. Eu făceam mult voluntariat, mă implicam foarte mult în comunitate. Așa am cunoscut niște oameni de la PNL, care au investit în mine: le mai duceam o cafea, mai spălam toalete…

Așa investeau ei în tine?
Da, eu eram fascinat că mă băga cineva în seamă. Puteai să-mi dai să fac orice, numai să nu stau la centru. Eram foarte fericit că stăteam cu oamenii grei din PNL, care conduceau municipiul și județul. Ei m-au mutat la Ferdinand. Mi-au cumpărat costum, mi-au făcut pașaport, m-au băgat la școala de șoferi. Apoi am luat Bac-ul. Am plecat să mă distrez la mare și am ratat examenele la mai multe facultăți. Așa m-am dus la examen la Spirache (Spiru Haret), la Drept, o caterincă. Am dat interviu, „Felicitări, ați luat examenul, foarte bine". Cel mai ușor examen. „Mamă, am intrat la Drept", mi-am zis. Jesus Christ, nu mi-am dorit să fac Dreptul nicio secundă!

Și bani, pentru taxe?
Ăla a fost șocul, când a trebuit să plătesc taxa. Am sunat la Protecția Copilului: „Te descurci." Ei îmi dădeau doar 150 de lei pe lună. M-a primit frate-miu, care stătea în București și era motostivuitor la Cora. De atunci stau la el, a moștenit o casă de la un domn profesor care l-a ajutat. Dacă nu era frate-miu, nu aș fi făcut față.

Care a fost primul tău job?
La Ministerul Justiției, la cabinetul domnului Găureanu Bogdan, pentru domnul ministru. Am ajuns acolo prin prietenii mei vechi din PNL. Dar nu făceam nimic, învățam. Am stat doar o lună. Ei voiau să mă angajeze consilier pe studii de mediu, doar că într-o zi m-am dus la un casting, la Antena 1. Aplaudici. La costum, aranjat. Dar am fugit din sală, m-am dus la femeia de serviciu și i-am zis: „Vreau să ajung la redactorul-șef. Sunt consilierul personal al ministrului Justiției!" (râde).

Redactorul-șef s-a blocat când m-a văzut: „Ce vreți?", m-a întrebat. „Am venit să mă angajez." „Dar ce știi să faci?" „Păi mi-ați dat ceva să fac? Dați-mi și-o să vedeți." Mi-a zis să-i trimit CV și scrisoare de intenție. Nu știam să fac, știam ceva ce învățasem pentru Bac. I-am trimis repede pe mail și m-a sunat în câteva zile: „Te așteptăm mâine la muncă." Redactor pe investigații. Analizam presa și căutam cazuistică pentru a face reportaje, la emisiunea 9595, a lui Cristian Andrei.

Ce fel de subiecte acopereai?
M-am ocupat mai mult de preoți penali care nu trebuiau să profeseze. După șase luni mi-am dat demisia, exista riscul să nu mă mai țin de facultate. În anul trei am dat admitere la Teatru. În prezent sunt licențiat și la Spirache și la UNATC și fac un master la Dimitrie Cantemir, pe Științe Penale. Lucrez la Agenția Națională pentru Sprijinerea Tinerilor, ca tehnoredactor. Instituția asta a ajuns la Ministerul Tineretului și Sporturilor, unde mai sunt și astăzi. Răspund de parcul auto.

La inițiativa ta s-a format Consiliul Tinerilor Instituționalizați, prin care vocea copiilor din centre să prindă putere.
A fost o nebunie a mea să fac o cercetare care să demonstreze că dezinstituționalizarea din România este infectă. Am făcut un chestionar de 14 întrebări pentru tinerii din instituții, dar am ajuns la ei foarte greu. Am făcut solicitări către DGASPC-uri, unele au fost deschise, altele nu ne-au răspuns nici astăzi. Recomandarea a fost găsirea unui mecanism de monitorizare a tinerilor post-instituționalizare pe perioadă de până la doi ani și subvenționarea lor. În loc să-i dai o mie de lei și un șut în fund, îl subvenționezi pe o perioadă de doi ani.

Tocmai din cauza lipsei acestui sprijin ai înființat EDFORSO, unde tinerii învață să se descurce singuri după ce ies din centre?
Scopul EDFORSO este dezvoltarea deprinderilor independente. Există un ordin al Ministerului Muncii și Familei care spune clar că tinerii trebuie să fie pregătiți pentru tot ce înseamnă viață independentă. Și workshop-urile pe care le desfășurăm sunt pe ideea de dezvoltare personală, terapie prin teatru, consiliere.

De unde sunt copiii care vin aici?
De la Fundația Metropolis. Niciunul de la stat. DGASPC-urile nu vor să colaboreze.

Ți-ai depus candidatura pentru conducerea centrului de copii Casa din Tei,din sectorul 2. Ce vei face dacă obții postul?
Sunt conștient că n-am nicio șansă. Dar voi încerca să fiu cât se poate de pregătit. Dacă voi obține postul, voi fi directorul cel mai transparent. La mine, toată lumea va avea acces. Voi încălca toate regulamentele. Dar voi respecta legea. De exemplu, nu mi se pare normal să confiști bunurile copiilor. Nu mi se pare normal să privezi libertatea unui copil.

Tu cunoști toate lucrurile astea de la copiii din centre?
Bineînțeles. Chiar în camera alăturată sunt câțiva, din Consiliul Tinerilor Instituționalizați, care au fost pedepsiți recent. Eu voi fi primul care nu voi pedepsi pe nimeni și primul care nu va avea reguli.

Dar ce vei face cu un copil care e agresiv, care atacă un angajat, de exemplu?
Voi recomanda angajatului să sesizeze organele de poliție. Nu contează că e minor. Ești un om, dacă ai greșit în fața legii, trebuie să conștientizezi asta. De la 14 ani, minorul dă cu subsemnatul în fața instanței și poate fi dus la un centru de reabilitare. Eu nu sunt de acord ca asistentul sau educatorul să-l pocnească. El trebuie să treacă printr-un filtru al poliției. Să vadă ce înseamnă să încalce o lege.

Numește-mi trei lucruri pe care ai vrea să le vezi eradicate din sistemul de protecție a copilului.
În primiul rând, biletul de voie (n.r.: singura posibilitate prin care un copil poate ieși din centru până la 14 ani). Oricum, cine vrea să fugă, fuge. Iar când se întoarce, i se aplică o corecție. Biletul de voie este cea mai mare prostie a sistemului. A fost în perioada comunistă și a rămas. E cazul să ne maturizăm. În privat așa e. Modelul Fundației Metropolis, de exemplu, este de respectat. Copiii de acolo au poarta deschisă. D-aia nu pleacă niciunul. Educația este altfel, relația dintre personal și copil este alta.

În al doilea rând, e foarte important ca personalul și copiii să beneficieze de terapie și consiliere, au nevoie de asta. Iar în al treilea rând, m-aș deschide sută la sută spre societatea civilă. Oricine va dori să colaboreze cu mine va avea poarta deschisă.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre copii vulnerabili:
Pentru copiii romi din Baia Mare, beatboxul e singura ieșire din ghetou
România a luat titlul la Homeless World Cup