Clorinarea ilegală

În imaginația oamenilor, peisajul chimiei clandestine e unul monoton, presărat cu pășuni de saponificare a GBL-ului și cacealmale de reducție a pseudoefedrinei. Dar există și experimentiști singuratici, cercetători care încearcă să ducă mai departe sinteza drogurilor psihoactive în intimitatea propriilor cămine. Pentru complicitatea lor în mariajul rușinos al nucleofilului cu electrofilul, aceștia plătesc deseori un preț scump: propria libertate. Vă prezint un interviu cu un chimist clandestin pe care îl cunosc și a cărui curiozitate în ce privește moleculele interzise l-a băgat după gratii.

VICE: Vreau să vorbim despre chimia clandestină și despre cum e să operezi într-un laborator underground. Cum a început totul?

Chimistul anonim: La începutul anilor ’90 a avut loc o propagandă serioasă pentru psihedelice. Terence McKenna umbla într-un tricou cu DMT, vorbea despre salvie, și totuși nimeni nu știa de unde să procure salvie sau DMT. Părea stupid să trebuiască să mergi la un concert rave sau Grateful Dead doar ca să faci rost de droguri interesante și neobișnuite, dar nu prea aveai alte opțiuni. Erau câțiva compuși care se puteau obține ușor de la companiile furnizoare de chimicale, dar cele mai mai multe fenetilamine erau foarte greu, dacă nu imposibil, de obținut.

Eram un puștan interesat de știință și mi-am urmat curiozitatea până la capăt. Prima mea sinteză propriu-zisă a fost pe DMT. Pare ridicol, dar era ceva ce pur și simplu nu puteam găsi. Nimeni nu făcea extrageri de genul acesta; în zilele alea sursele botanice nu erau atât de accesibile. Am studiat sinteza și am hotărât să folosesc metoda clasică, cu triptofan, dar prima mea sinteză de DMT a fost cam de căcat – la propriu, triptofanul miroase a rahat - și am împuțit toată clădirea în care locuiam. Asta era înainte de isteria cu meth, așa că, deși nu era normal să-ți miroase apartamentul a căcat și a solvenți, totuși nu alarmai pe nimeni cu asta. În momentul în care am reușit să produc cu succes DMT, învățasem destulă chimie și aveam o paletă sintetică mai largă cu care lucram. Asta a fost prin 1993 sau așa ceva și era nebunie cu MDMA-ul. Cum am spus, rave-ul era la modă. Pentru mine totul a început ca un hobby costisitor și ofeream cadou absolut tot ce produceam, dar asta nu funcționează pe termen lung, așa că am început să și vând produsele.

Ce motivație aveai pentru a distribui chimicale în cantități mari?

Toți chimiștii dau răspunsuri mesianice aberante la întrebarea asta. Eu aveam un motiv foarte clar: Voiam să am oportunitatea să încerc droguri pe care altfel nu le-aș fi putut obține. Am încercat MDMA și am trecut apoi la DOM, mescalină, 2C-B și multe altele. Chiar mi-a plăcut să văd valurile care se stârneau de câte ori împărțeam chestiile astea oamenilor, să le văd semnele de întrebare de pe fețe și a devenit principala mea sursă de venit timp de vreo șapte ani.

E interesant cât de mult s-au schimbat lucrurile. Acum cele mai multe droguri de genul ăsta se pot obține fără prea mult efort, dar precursorii pentru sinteza lor sunt bine păziți.

E diferit. Pe atunci era super dificil să obții oricare dintre înlocuitoarele pentru benzaldehide. Comerțul internațional al chimicalelor direct către consumator era abia la început. Dar acum situația e incandescentă – pe atunci puteai cumpăra 55 de galoane de camfor sau ulei de ocotea cu 3 000 de dolari. Acum nu se mai poate face așa ceva. Nu știu dacă e mai greu sau mai ușor, dar e diferit. Și în continuă evoluție.

Să-ți dau un exemplu. Prin 1998, eram un grup care încercam să lucrăm la thio-compușii lui Shulgin, 2C-T. Erau mult mai complicați decât fenetilameinele obișnuite și nu prea eram eficienți. Așa că până la urmă un grup privat de chimiști și investitori și-au unit resursele și au înființat un laborator în Polonia pentru a produce un kilogram de 2C-T-7. Era ridicol de scump și tot procesul părea o măsură extremă. Din câte știu eu, acel grup a fost primul exemplu de sinteză la comandă a unui drog de pe piața gri de către consumatorii lui. După mai puțin de doi ani, substanța chimică a fost introdusă în Olanda sub numele de Blue Mystic și apoi ca un produs chimic pur în State. 2C-T-7 a fost una dintre primele subsstanțe chimice cercetate în sensul modern de drog și cred că popularitatea de care a avut parte la început i s-a tras de la faptul că era inaccesibilă datorită dificultății de preparare într-un laborator clandestin.

Pe atunci internetul era folosit pentru a răspândi informații despre droguri. Se punea mai puțin accentul pe răspândirea propriu-zisă a drogurilor.

Din anii ’90, au existat un număr de forumuri unde chimiștii se întâlneau ca să discute despre munca lor. Unul dintre rezultatele acestei discuții a fost că multe dintre aceste sinteze s-au tradus într-o engleză obișnuită pe care o înțelegea toată lumea. Pentru oamenii fără cunoștințe de chimie organică, terminologiafolosită în jurnalele de chimie și patentele farmaceutice e atât de tehnică încât e o limbă străină. PiHKAL a ușurat mult lucrurile – Shulgin vorbește o limbă asemănătoare limbajului comun care poate fi înțeles de oricine. Dar discuțiile online au dus lucrurile și mai departe, iar rezultatul a fost că și mai mulți oameni au hotărât să-și încerce norocul și să sintetizeze MDMA.

Bioloaga Eva Harris a descris o tehnică simplă care le permite oamenilor din țările în curs de dezvoltare să facă sinteza polimerilor prin solicitarea manuală de șocuri termice, iar lucrarea e considerată o capodoperă a comunicării științifice. Ce m-a izbit când i-am citit cartea e că ea a făcut pentru genetică ceea ce chimiștii clandestini au făcut pentru sinteza amfetaminei – sunt ambele rezultate ale aceluiași impuls de a simplifica, de a crește accesibilitatea și de a ajuta oamenii să folosească tehnologia.

Am folosit câștigurile rezultate din munca mea pentru a cumpăra echipament adecvat, dar unele din cele mai dragi amintiri ale mele sunt de pe vremea când eram la început. Încercam să fac lucruri remarcabile folosind unelte total neremarcabile. Toată lumea făcea reducții de amalgam cu mercur sau reducții de hidride din litiu și aluminiu. Existau zvonuri despre niște motocicliști care băgau metilamină și fenilacetonă într-un recipient din aluminiu pe care-l aruncau în râu pentru a ține reacția la rece ca să nu explodeze. Era clar o minciună, dar niște tipi chiar au încercat-o și au început să folosească recipiente de 55 de galoane ca vase de reacție între fenilaacetonă și nitrometan. Aceasta e o reacție violentă la scară mică, așa că aruncau înăuntru un kilogram, închideau valva și își rodeau unghiile. Toți lucrau cu echipament improvizat.

Pot înțelege să improvizezi niște chestii, dar fără echipament analitic lucrezi legat la ochi. În chimie contează foarte mult cantitățile exacte – să lucrezi fărăr echipamentul necesar e ca și cum ai călători în timp 50 sau 100 de ani.

Chiar și în laboratoarele universitare, analiza era dificilă; nu erau referințe despre aceste substanțe, cu atât mai puțin despre fenetilamine. Mergeai pe ghicit. Eu a trebuit să recurg la cromatografia într-un strat fin pentru a monitoriza progresul reacției și a calcula punctul de topire a produsului finit. De asta mă fascinau rapoartele chimice judiciare atunci când mi se făcea raid în laborator. Desigur, e trist că prima mea ocazie de a arunca un ochi asupra adevăratei identități chimice a produselor mele a fost când m-au arestat, dar chiar și când mi-am pierdut libertatea, tot eram fascinat de descoperirile chimiștilor legali.

De ce ai fost acuzat?

Prima acuzație a fost chiar pentru manufactura de metamfetamină. Din motive în care nu vreau să intru, nu am fost arestat imediat după raid și am fugit din țară așteptând raportul. Am fost acuzat în absență de producerea de metamfetamină pentru că atât puteau procesa polițiștii. Au fost luați prin suprindere de laboratorul meu. Nu aveau noțiunea a ceea ce însemna 2C-C. Credeau că e metamfetamină și erau hotărâți să dovedească asta. Acuzația asta a durat jumătate de an. La un moment dat, avocatul apărării a spus: „Hai să mergem pe chestia asta cu metamfetamina. Putem câștiga.” Testele au ieșit pozitive pentru metamfetamină, dar ofițerii de la narcotice știau că se mai petrece ceva, așa că au trimis un antreprenor privat să testeze urmele compușilor. Tipii ăștia au testat totul; au analizat până și vopseaua de pe pereți. Apoi au conturat rutele sintetice posibile bazându-se pe descoperirile lor și au pus lucrurile cap la cap. Pe jumătate speram, de acolo din străinătate, că s-ar putea să nu găsească nimic. Nicio șansă!

Și ce au găsit?

Păi, în mod sigur n-au găsit metamfetamină. Aveam mare grijă să nu țin cantități mari de substanțe în laborator cât timp erau active – arăta ca un laborator de chimie bine echipat. Cred că au ales să urmărească 2C-C pentru că era singurul material prezent în cantități destul de mari cât să ducă la acuzații serioase. Experimentam diverse proceduri de a clorina 2C-H. Metoda originală a lui Shulgin era mai complicată. Eu am folosit sulfură de clor, ceea ce a dat rezultate mai bune, dar nu reușeam să separ impuritățile policlorinate prin recristalizare sau distilare. Trucul pe care l-am descoperit a fost să clorinez benzaldehida, ceea ce făcea separarea ușoară. Era chiar mișto să mă uit la raportul despre laborator și să văd exact ce a reieșit din el. Am primit și o scrisoare de mulțumire de la chimiștii judiciari pentru că le oferisem ocazia să lucreze la cel mai interesant caz pe care îl întîlniseră.

Uau! Cum a sunat în tribunal raportul lor?

Nu e cel mai grozav să ai un juriu format din colegi de breaslă, pentru că nu sunt prea deștepți. Îi derutează discuțiile despre diferite grupuri funcționale, procurorul nu trebuie decât să apară și să prezinte echipamentul laboratorului și chimicalele și să vorbească despre tragediile epidemiei de metamfetamină și ești futut. Mi s-a părut totul uimitor de stupid. Susțineau că auxiliarii 2C-C erau 2C-B, când eu nu aveam o nanogramă despre asta în laborator. Câd am încercat să le explic că cele două chimicale conțineau un halogen total diferit, și-au dat ochii peste cap ca și cum veneam iar să mă dau mare la ei cu prostiile mele de cunoștințe despre chimie. A trebuit să pledez singur pentru mine. Era ca și cum aveam o livadă de meri și eram acuzat că am o livadă ilegală de portocali. Am luat câțiva ani. Să zicem că am avut noroc.

Simți că ai fost mai respectat de polițiști și de ceilalți prizonieri din cauză că ai comis o crimă intelectuală?

Mi s-a părut mai simplu să mint cât am fost în închisoare și să spun tuturor că da, preparam metamfetamină. A fost mai ușor decât să încerc să explic: „De fapt lucram la o fenetilamină psihedelică halogenă neobișnuită.” Ceilalți prizonieri venea la mine și voiau să vorbească despre chimie – toți ceilalți preparatori de metamfetamină te asaltează cu tot felul de teorii despre sinteze fantastice la care lucrează ei. Până la urmă nu te mai cerți cu ei și le spui: „Da, super. Și eu am făcut asta pe vremea când preparam metamfetamină.”

După ce ai fost eliberat, cum te-ai împăcat cu chimia? În cazuri rare, unii oameni implicați în infracțiuni chimice au avut cariere academice de succes.

Dacă ai găsit o cale de a transforma mercurul în aur, e greu s-o ignori. Nu uiți niciodată cum să mergi pe bicicletă și cum să sintetizezi MDMA. Bineînțeles, e un cerc vicios: Ești băgat în închisoare pentru infracțiuni legate de chimie și când ești eliberat e și mai tentant să câștigi bani făcând asta pentru că nu te mai angajează nimeni. E greu ca dracu să faci rost iar de tot echipamentul și substanțele necesare, dar nu se compară cu cât de greu e să înveți chimie organică.

Ce ai făcut când ți-ai ispășit sentința?

S-a întâmplat ceva surprinzător cât timp am fost în închisoare. Piața s-a schimbat dramatic, iar jobul meu a fost luat de chinezi. Când am revenit în societate, lucrurile erau de nerecunoscut. Am fost șocat. Piața de cercetare a substanțelor chimice era pe val. A fost nevoie doar de mefedronă ca să intre în conștiința publică. Așa că zilele cu 2C-T-7 par îndepărtate acum. Comunitatea de sintetizatori s-a destrămat, nevoile inițiale nu mai există. Am sentimente amestecate în legătură cu faptul că substanțele chimice sunt ușor accesibile acum. În climatul de azi, nu cred c-aș fi devenit chimist. Jumătate din substanțele care m-au motivat să mă pun cu burta pe cartea de chimie pot fi cumpărate online cu un card de debit. În mod ciudat, piața de cercetare a substanțelor chimice i-a lăsat șomeri pe chimiștii clandestini pasionați. Nu pot face concurență Chinei, deci sunt o nouă victimă a globalizării!

Și acum ce-o să faci?

Încă sunt foarte interesat de chimie, în special de industria parfumurilor, în ultima vreme. Deci da, asta ar fi o idee. Parfumuri, poate.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Vreți mai multe ciudățenii științifice? Citește:
Interviu cu un chimist specialist în ketamină | VICE
Pagini din Tabelul Periodic al Energiei
Pisici clonate
Uaaai, frate, oare trăim într-un calculator în momentul ăsta?
Nu mâncați carnitas
Tipul din viitor