Clipul ăsta cu clubberi confuzi din Ibiza e definiția dezamăgirii în viață

Imaginează-ţi asta: ce ar fi dacă drop-ul n-ar mai veni niciodată? Ce ar fi dacă build-up-ul ăla cu synth-uri violente şi başi puternici s-ar prelungi încontinuu, în timp ce braţele tale se întind tot mai sus şi încheieturile tale încep să doară tot mai mult, în încercarea de a atinge ceva, numai că nu atinge nimic, iar build-up-ul nu se mai termină, şi se întinde la infinit. Descărcarea aia glorioasă, aia care te face să-ţi umpli tricoul decoltat de transpiraţie, aia care îţi ridică firele de păr de pe ceafă, ce ar fi dacă n-ar mai veni niciodată?

Toate mişcările de până atunci ar fi în zadar. Puţin câte puţin, îţi dai seama că beat-ul a revenit, numai că fără fanfara frenetică la care te aşteptai. Dezamăgirea e pe feţele tuturor. Nu există finalitate, ci doar aşteptare infinită şi, aparent, nicio recompensă. E o scenă care te face să te întrebi care mai exact sunt aşteptările noastre de la muzica electronică zgomotoasă şi repetitivă din cluburi. E o scenă care îl care ca protagonist pe Maceo Plex în timp ce pune remixul lui Four Tet la piesa „Opus" a lui Eric Prydz pe terasa de la Amnesia.

După cum a scris şi blogul de muzică Harder Blogger Faster, săptămâna trecută, Maceo Plex şi-a finalizat setul cu toate cele nouă minute glorioase ale remixului lui Kieran Hebden la ultimul single al producătorului suedez. Cu toate astea, publicul din Amnesia nu era pregătit pentru o piesă care durează nouă minute şi nu ajunge nicăieri. Nouă minute de shuffle, de la început pâna la sfârşit. Clipul de mai jos, care a fost postat cu comentariul „Ce dracu se întâmplă aici?", arată cum clubberii au avut încredere că Marceo Plex şi, implicit, Four Tet, or să le livreze descărcarea pe care o aşteptau cu atâta ardoare, dar au sfârşit cu buza umflată. Înainte să citeşti mai departe, ar trebui să vezi clipul.

Pe măsură ce arpegiul urcă din ce în ce mai sus, tipii musculoşi încep să se îndepărteze, să formeze cercuri şi să-i încurajeze pe oameni să se lase mai jos înainte de drop. Aerul se umple de fluierături, mâinile încep să aplaude în ritm cu piesa, care tot urcă. Unii încep să aclame, probabil credeau că, dacă se comportă ca şi cum drop-ul e pe cale să vină, va şi veni în cele din urmă, în timp ce alţii îşi pierd interesul. Încă urcă. Tipii care se lăsaseră mai jos încep să se ridice. Încă urcă. Soarele se strecoară prin crăpăturile din acoperiş şi peste marea de ochi larg deschişi şi confuzi. Încă urcă. „Nu ne aşteptam la asta." Încă urcă. „Nu se întâmpla aşa de obicei."

E ca şi cum ai pune un platou cu prăjituri pe o masă mult prea înaltă ca să ajungă copiii tăi. E ca şi cum ai învârti pe deget cheile de la apartament timp de o oră, în faţa câinilor tăi, dar nu i-ai mai scoate afară după. E ca şi cum ai juca fotbal şi ai ajunge în careul adversarilor şi ţi-ai da pase încontinuu cu un coechipier, dar fără să trageţi vreunul la poartă. E ca şi cum ai face labă şi nu ai duce-o până la capăt.

Reacţia clubberilor din Amnesia spune multe despre cultura muzicii dance. Drop-urile tari au ajuns să domine mainstream-ul, să dea naştere la o mulţime de piese cu aceeaşi structură: o acumulare agresivă, urmată de o descărcare extravagantă. Iar tiparul ăsta e atât de bine înrădăcinat, încât e uşor să-ţi dai seama de ce remixul lui Four Tet la piesa „Opus", care refuză să se conformeze tiparului, i-a lăsat nedumeriţi pe cei din mulţime.

Când, în sfârșit, vine drop-ul, nu vine așa cum se aștepta toata lumea. Pur și simplu coboară și mai mult decât atunci când a început piesa. Deși se numește drop, se presupune că trebuie să urce și mai sus, nu să coboare. E un salt care te duce într-un punct mai înalt. Un salt către stele, către stelele care strălucesc mai puternic decât reflexia artificiilor într-o sticlă de Absolut. Dar nu și acum, pentru că drop-ul ăsta, drop-ul care s-a lăsat aşteptat mai mult ca niciodată, pur şi simplu s-a prăbuşit.

Poţi afla multe chestii ciudate din clipul ăsta. Fără îndoială are ceva frumos în el. Primele raze de lumină ale dimineţii care trec pe deasupra mulţimii confuze. Sentimentul inconfundabil că noaptea se apropie de sfârşit e pretutindeni, aproape că poţi să-l atingi. Amestecul de oboseală şi determinare care te face să spui: „dacă am rezistat până acum, pot să rezist şi de acum încolo." Soarele care scoate la iveală transpiraţia şi cearcănele (de pe feţele celor care nu poartă ochelari de soare, evident) pe măsură ce ultimele picături de energie se transformă în mişcări neinspirate de dans. Mai e şi muzica.

Simplul fapt că remixul ăsta există e o ciudaţenie în sine. Four Tet, în ciuda faptului că a devenit sinonim cu seturile de club, deşi este mai degrabă din aceiaşi tagmă cu Burial şi Caribou, decât cu Martin Garrix sau Tiësto. Dar uite că remixul există. Şi e fantastic, genul de piesă care frizează sinceritatea pâna la ultima tranziţie, după care devine ieftină. E cumva destul de inteligentă şi de directă. Are ceva din grandoarea muzicii trance, combinată cu dedesubturile întunecate ale muzicii electro britanice post-milenare. Piesa reprezintă un amestec din toate astea şi, în acelaşi timp, este şi o melodie care reufză să satisfacă pe deplin publicul, aşa cum se presupune că ar trebui să o facă. Când urcă din ce în ce mai mult, o face doar ca să te tachineze. Doar ca să-ţi ridice aşteptările, după care să te dezamăgească. Build-ul e atât de lung, atât de bine gândit, însă, pe măsură ce piesa se apropie de climax, totul se prăbuşeşte înapoi în întuneric, în loc să urce în căutarea luminii.

Clipul setului lui Maceo Plex surprinde de aproape un mediu ciudat. Un mediu care e, simultan, atât incomod, cât şi poetic. Un public care este forţat să iasă din zona de confort şi să ia piept cu un univers al muzicii dance care, pur şi simplu, nu te loveşte peste faţă cu un bas puternic şi nişte synth-uri murdare. O piesă care îi face pe clubberi să se întrebe: „Ce vreau eu, de fapt, de la piesa asta? De ce vreau atât de mult să vină odată drop-ul ăla? Şi dacă drop-ul nu vine, eu ce mă fac?"

Pe lângă asta, mai este şi absurdul situaţiei în care DJ-ul lasă piesa să curgă până la capăt în forma originală. Pe bună dreptate, când te uiţi la video, îţi vine să te întrebi jenat: „De ce nu mixează nimic la ea?" E o conjunctură ciudată care spune multe despre ambele seturi, despre industria muzicală şi despre lume, în sine. Mai precis, că e o aroganţă să pui o piesă full în club. De ce? Evident, dacă mixezi, e o raritate să laşi o piesă până la capăt, dar o parte din tensiunea care se observă în clipul de la Amnesia pleacă de la faptul că mulţimea are prea mult timp la dispoziţie şi începe să gândească. Prea mult spaţiu între note şi prea mult aer între başi.

Dacă asculţi piesa originală, o să înţelegi ce anume aşteptau clubberii din Amnesia. De fapt, clipul ăsta cu Eric Prydz însuşi care pune piesa la Creamfields, anul ăsta, o să te lămurească şi mai bine. Build-up-ul e mai puţin abrupt şi începe încă de la început, iar drop-ul e imens. Monumental. Distrugător. Dar, sincer, un pic cam gol.

Conştient sau nu de asta, Four Tet (via Maceo Plex) le-a arătat clubberilor extenuaţi din Amnesia adevăratele mişcări ale vieţii. Sincer, ce este viaţa dacă nu un build-up lung, la capătul căruia realizezi că „drop-ul" nu va veni niciodată. Că nu vei ajunge niciodată la capătul curcubeului. Spune-i cinism sau condiţie umană, dar mereu vom căuta şă ajungem din ce în ce mai departe. Chiar şi atunci când ne atingem scopul şi ne acoperim de glorie, ea se dizolvă într-o clipă. Artificiile se transformă într-o explozie imensă de culori, după care sunt reduse la nori de fum şi, mai apoi, la nimic. Filmul care nu s-a ridicat la aşteptările pe care le-a creat trailerul.

Însă, asta nu înseamnă că viaţa este inevitabil o dezamăgire. Versiunea lui Four Tet la piesa „Opus" este mult mai bogată decât originalul. Ea excelează în alt fel, într-un fel mai uman. Mai exact, remixul lui Fourt Tet exprimă un climax introvertit. Un build-up transcendental către un acoperiş luminat de soare, urmat de o prăbuşire în beciul înţesat de umbre. Dacă originalul lui Eric Prydz conţine un drop aspiraţional, versiunea lui Four Tet conţine unul egalitar. Ceva care să ne aducă aminte că, în cele din urmă, nu mergem în spaţiu, ci ne agităm împreună în întuneric. Şi probabil că e mai bine aşa.

Maceo Plex a citit comentariile de pe Facebook, după care s-a apărat pe Twitter. După cum a spus şi el, este „conştient că un set de Amnesia este, de obicei, bouncy tech house", dar lui „nu-i place să pună aşa ceva." S-ar putea să citesc printre rânduri aici, s-ar putea ca ultimele câteva sute de cuvinte pe care le-ai citit au fost o explorare nilihistă şi inutilă a unei piese de Eric Prydz, dar eu cred că ce încearcă Maceo Plex să ne spună e: „Ştiu că un set de Amnesia e, de obicei, bouncy tech house, dar mişcările vieţii nu sunt deloc bouncy, nu sunt deloc frivole. Eu sunt Maceo Plex şi, la fel ca Four Tet şi Eric Prydz înaintea mea, vreau să reflect viaţa în arta pe care o produc. Dacă petrecem prea mult timp în căutarea unor muşchi mai definiţi, unor sticle mai mari, mai multor brăţări VIP, unor bronzuri mai pronunţate, unor decolteuri mai adânci, unor dropuri mai tari, mai rapide şi mai grele, s-ar putea să pierdem din vedere adevărul care se află chiar sub nasul nostru pudrat cu cocaină. Aştepti drop-ul, dar drop-ul nu va veni niciodată, iar asta e OK. Pentru că important este drumul… nu destinaţia."

Ceva de genul ăsta.

Traducere: Mihai Niță

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre clubbing:
Cum sa te comporţi într-un club
Cele cinci etape ale vieții de club
Cum e să petreci în club când eşti orb
Ground zero of cool: [remember] the Web Club