Modul în care Cristopher Andersen vede lumea e genial

Fotograful ăsta era să se înece alături de un grup de refugiaţi din Haiti, care voiau să intre ilegal în SUA cu o barcă artizanală numită „Crede în Dumnezeu.”

de Bruno Bayley

21.3.13

Magnum este probabil cea mai celebră agenţie de presă din lume. Chiar dacă n-ai auzit de ei, sigur le-ai văzut imaginile pe net, de la modul în care Robert Capa a acoperit Războiul Civil Spaniol, „Fata Afgană” a lui Steve McCurry sau călătoriile în stil britanic ale lui Martin Parr. Faţă de alte agenţii de presă, membrii Magnum sunt aleşi de alţi fotografi ai agenţiei care, având în vedere că fac parte din cea mai tare organizaţie din lume, sunt extrem de exigenţi. În urma parteneriatului nostru cu Magnum o să vă prezentăm câte unul dintre fotografii lor săptămânal.

Publicitate

Refugiaţi haitieni terifiaţi în drum spre SUA, 2000.

Începem cu Christopher Andreson, care a fost nominalizat la Magnum în 2005 şi a devenit membru oficial în 2010. Cadrele sale cu imigranţii haitieni care călătoreau în America – proiect în timpul căruia el şi ei s-au scufundat în Marea Caraibelor, într-o barcă de lemn artizanală numită „Crede în Dumnezeu” – i-au asigurat Medalia de Aur Robert Capa.

Proiectele sale includ albumul Son, o serie de fotografii cu nevasta şi fiul său, într-o perioadă în care tatăl său era bolnav de cancer şi Capitolio, un documentar despre nemulţumirile publice din Caracas în regimul lui Chavez.

Am discutat cu el despre cum se vede şi despre cum i-a schimbat asta cariera.

Joe Biden coboară din avionul prezidenţial Air Force Two în Virginia, fotografie pentru New York Magazine.

VICE: Bună Christopher. Te-ai distanţat de „fotojurnalism” în trecut. De ce?

Christopher Anderson: Există fotojurnalişti în agenţia Magnum, dar eu n-o văd ca agenţie de fotojurnalism. Baza acolo e fotografia documentară. Dacă ar fi să-mi denumesc funcţia aş spune că sunt un fotograf documentarist, nu un fotojurnalist. Termenul e încărcat cu alte semnificaţii: mai ales prezentarea ştirilor. Eu nu văd asta ca o funcţie a mea. Chiar şi atunci când fotografiam subiecte, care se încadrau la capitolul ştiri, precum războaiele, funcţia mea nu era de reporter, eu doar comentam ce vedeam acolo şi-mi ofeream punctul meu de vedere subiectiv. Eu comentam evenimentul şi explicam ce simţeam acolo.

Publicitate

Deci voiai să prinzi imagini emoţionale şi personale?
Exact. Chiar aş merge mai departe să spun că nu doar voiam asta, ci chiar asta făceam. N-am avut nicio pretenţie de obiectivitate. Eu fotografiam, îmi dădeam cu părerea şi voiam să ştie toată lumea că aia era opinia mea personală.

Stilul tău neconvenţional ţi-a creat dificultăţi, atunci când voiai să-ţi vinzi pozele sau, din contră, te-a ajutat?
Mă, eu nu mă duceam la editori să le zbier în faţă: „Nu, nu voi lucra pentru tine decât dacă înţelegi că tot ce fac eu e subiectiv!” La agenţia la care lucram înainte nu conta, pentru că oricum lucram mai mult pentru „reviste jurnalistice,” dar am lucrat şi pentru cei de la NY Times Magazine. Subiectele la care lucram eu, chiar şi cele din zone de conflict, erau mai lungi şi mai amănunţite decât evenimentul în sine, pentru că eu încercam să plasez evenimentul într-un context uman, intim ca să evit să fac ştirea bombă a zilei. Dar sincer nu m-am gândit niciodată la avantajele metodei mele. Eu doar mă străduiam să fac ce voiam, în felul în care voiam, încercând să-mi menţin cât mai mult din integritate posibil.

Cadru din 2011, de la schimbul de focuri din Knob Creek, cea mai mare răfuială armată din lume. De la Red State.

Ai început cu fotografii color, pe urmă ai trecut pe alb-negru, iar acum, în proiecte mai recente precum Son, am văzut c-ai revenit la culoare. Cum ai ajuns la decizia asta?

Publicitate

Procesul respectiv a evoluat de-a lungul anilor. Pe vremuri spuneam că-s „fotograf cromatic,” dar pe urmă am făcut din ce în ce mai multe cadre alb-negru pe front. Lipsa culorilor reuşeste cumva să dea cadrelor sentimentul de temporalitate. Era o perioadă în care-mi alegeam limbajul cromatic după subiect. Alb-negru conferea proiectelor mele senzaţia de eternitate, de cadru rupt din orice moment al timpului. Acum lucrez mai mult în culori. Răspunsul meu la orice subiect a devenit fotografia color acum.

Vorbeai despre integritate. Are vreun obiectiv suprem munca ta, o idee cheie pe care vrei s-o exprimi?
E amuzant, că fix la asta mă gândeam mai devreme. Cred că pot spune mai multe gândindu-mă la filosofia lui Garry Winogrand – el spunea că fotografia oameni ca să vadă cum ar arăta pe film. Eu nu urmăresc un anume tip de subiecte, nu am un ţel liniar şi-mi place să cred că am mai multe nuanţe. Dacă ar fi să unific toate aceste lucruri vizual, fie că vorbim de fotografia documentară, proiectele mele personale sau familia mea eu cred că toate sunt legate între ele, elementul lor comun fiind că vreau să comunic o anumită calitate a timpului pe care-l trăiesc. Eu trag cadre cu propria mea experienţă umană şi lucrurile pe care le-am văzut sau la care am participat.

Copil din Caracas, fotografie de pe Capitolio.

Ai primit vreodată reacţii negative din partea oamenilor, care argumentează că fotografia documentară trebuie să fie un domeniu obiectiv?

Publicitate

Da, primesc o tonă de critici pe blogosferă. Nu pot să fiu atent la asta. Nu vreau să par arogant, dar mi se pare o pierdere de vreme. Fotografiile mele îmi reflectă experienţele, nu pot să mă ruşinez de pozele rezultate din acestea, mai mult decât pot fi de experienţele în sine. Am citit un articol în care comparau poze pe care le făcusem pe front cu fotografii făcute la un eveniment de modă şi a ieşit ditamai scandalul. Înţeleg sensibilitatea unora, dar nu văd conflictul în faptul că fotografiez şi războaie şi parade de modă.

Care a fost cel mai dificil proiect al tău?
Cel mai dificil a fost atunci când am mers cu un vapor de refugiaţi haitieni care voiau să imigreze în SUA. Pentru aia am primit Medalia de Aur Capa. Alte proiecte dificile au fost cele de pe front, de care mă feresc acum. Nu numai pentru că era periculos, dar şi pentru că mi-era foarte greu să mă împac cu mine însumi atunci când trăgeam cadre acolo.

Luată din proiectul Son.

Ţi-a schimbat munca la Magnum abordarea?
Da. Procesul prin care devii membru Magnum e complex. Trebuie să aplici, apoi dacă le place proiectul tău îţi permit să fii nominalizat să lucrezi pentru ei timp de doi ani. La final trebuie să le arăţi un nou proiect, apoi ai ocazia de deveni asociat. Şi, în final, le arăţi un ultim proiect pentru a deveni membru. E un proces care te obligă să-ţi pui întrebări dificile: „Ce vreau să fac cu fotografiile mele? De ce le fac aşa şi nu altfel?” Într-un final ajungi să înveţi mai multe despre tine. Răspunsurile acelea sunt foarte personale, pentru că e munca ta şi nu vrei s-o vinzi în târg, nu e o problemă de teribilism. Ea e aşa cum e pentru că e bazată pe experienţele mele şi cum văd eu lumea. Mi se pare că asta mă eliberează de multe.

Publicitate

Mulţumesc, Christopher.

Click mai departe pentru a vedea fotografiile lui Christopher Anderson.