Acu' vreo 20 de ani, scrisul de mână, risipa de hârtie şi, în general, efortul intens erau indispensabile ca să poți combina o tipă sau un tip. Astăzi, treaba e rezolvată cu un mesaj pe Facebook, un emoticon tâmpit şi alte inepţii virtuale şi gata vrăjeala. Atunci, operaţiunea era mai complicată, deşi scopul final era acelaşi: să nu treci prin liceu ca tristul, fără să ţi-o tragi şi tu înainte de majorat. Cum se făcea? Din povestirile amicelor mele mai populare şi cu mai mulţi pretendenţi decât mine, prin anii ăia, trag concluzia că era cam ca-n Liceenii.

Un Mihai îndrăgostit şi ruşinos îi lăsa unei Dane bileţele de amor şi flori (garoafe, invariabil) în bancă până ceda. Aşa o fi, mie nu mi s-a întâmplat. Ce-mi amintesc eu despre procesul de împerechere adolescentină de acum 20 de ani este că aveai nevoie de un bairam, de speranţa că va fi şi el acolo şi, cu puţin noroc, până la sfârşitul chefului te mozoleai cu el înghesuită într-un colţ.

Sau, dacă fetele voiau să-şi testeze farmecele la nivel naţional, făceau pe dracu'-n patru să ajungă în tabără, la Costineşti. O noapte în discotecă se prelungea aproape sigur cu o întâlnire la una dintre terasele alea triste cu mese din plastic, acolo unde fiecare îşi plătea paharul de suc de la dozator. Bine, dacă tipul chiar ţinea la tine, îţi cumpăra o şaorma. Dar prea puţini ajungeau la stadiul ăla al relaţiei.

După cum spuneam, fiecare îşi aminteşte diferit micile aventuri romantice din anii în care reţelele sociale existau doar în faţa blocului. Tipul ăsta din Slatina, trebuie să recunosc, juca dur, pe atunci, în lupta asta pentru impresionarea tipelor. Pe bune, ce fată dintr-un orăşel de provincie era luată de acasă cu taxiul? Fii atent, așa se scrie istoria:

„Trebuia să merg la ai ei, să le cer voie să iasă în oraş. Apăruseră şi taxiurile, vorbesc de anii '93 -'94, iar când luam banii pe alocaţie, ca fiţă, o luam şi cu taxiul. Ocazii propice de combinaţii erau pe la majorate, revelioane, iar textele erau stupide şi culminau cu «Vrei să fii prietena mea?». Textele mele de combinat erau ceva de genul «Îmi plac ochii tăi! Ce bine săruţi! Mă simt tulburat când sunt lângă tine»", povesteşte George Geantă, acum om serios, fără texte şi la casa lui.

Şi da, băieţii chiar făceau cadouri unor norocoase. „Le cumpăram spray Impulse, parfum BU, ursuleţi şi inimioare de pluş, le trimiteam scrisori d-alea adevărate, cu timbru. Iar după ce le combinam, ieşeam la discotecă, sâmbăta. În rest, la cofetărie, la biliard. Locurile noastre speciale de întâlnire erau la Sălcii, la Scuipătoare, o platformă pe care se strângeau tinerii şi căreia îi rămăsese numele aşa de la faptul că acolo se mâncau seminţe. Cel puţin aşa cred. Mai mergeam şi-n Snack, un bar cu specific rockeresc din Slatina‟.

Că-n general, în anii '90, viaţa socială a puştilor se împărţea între discotecă, sălile alea penale de biliard şi scările din faţa blocului ştim cu toţii, cei care-am trecut prin asta. Că tipilor le mergea, în general, cu micile cadouri de pluş şi textele despre ochii ei ca marea mi se confirmă mai jos.

„Băieţii încercau să ne cucerească cu flori, un ceas din ăla de doi lei, o cutiuţă muzicală şi ursuleţi de pluş. Dar era nasol dacă îţi făcea cadou un ceas, asta noi ştiam că înseamnă despărţire. Era mare lucru dacă îţi dădea întâlnire în oraş, la bar. Apăruseră atunci baruri din alea ornate cu flori artificiale, iar noi ne simţeam de parcă eram la Ritz. Ne luam câte o Fanta şi, spre binele lui, băiatul trebuia să plătească. Nu mai ieşeam a doua oară, dacă mă punea să-mi plătesc sucul. De fapt, cam toate întâlnirile se întâmplau cam aşa: ieşeam mai întâi la un bar, beam câte un suc, după aceea poate jucam un biliard, ca să se facă ora 23, şi dupa aia, în discotecă! La noi, în Argeş, era barul Black&White, pe atunci mega fiţă, avea şi biliard. Pe urmă, mergeam în discoteca Castel, unde stăteai în picioare toată noaptea de disperai. La mese stăteau doar vipurile oraşului şi se uitau la ăia în picioare, cum dansau. Iar după discotecă, te ducea băiatul acasă şi mai stăteai la intrare, după caz, câteva ore, până îngheţai sloi. Aşa arăta o întâlnire reuşită!", îşi aminteşte Elena Anghel.

Andreea Ştănişteanu era o fată care nu ducea lipsă de admiratori, iar tipii trebuia să vină cu ceva original şi nefumat, adică ceva mai mult decât texte de genul „o ciocolăţică dulce pentru o fată şi mai dulce". Astăzi, s-ar scoate cu un citat din ăla share-uit la greu pe Facebook. Dar în epoca pixului şi-a hârtiei se lăsa cu chinuială.

„A fost o fază tare când încerca să mă vrăjească unul, dar eu aveam prieten şi i-am zis că nu pot să fiu cu el, pentru că mai există un parametru în ecuatie. Iar el mi-a replicat: «Eh, parametrii sunt întotdeauna scoşi primii din ecuaţie». Am primit scrisori, maimuţoi cu mesaje scrise pe hăinuţele lor şi date cu parfumul băieţilor, să îmi aducă aminte de ei. Alţii îmi făceau compilaţii de muzică, cu copertă personalizată cu carioca, nu trasă la imprimantă. Când eram îndrăgostiţi, scrijeleam pe copaci sau pe pereţi iniţiale, inimi, love sau ailaviu, că nu ştiam toţi engleza. Prilejuri bune de agăţat erau la bâlciurile alea care acum au dispărut, când mergeam la colindat, că mai primeam şi vin, şi, desigur, în noaptea de Înviere, când aveai voie să stai mai mult".

Fotografie de Lix, via Flickr

Dacă e să-l crezi pe Alex, în ‛90, viaţa adevărată era în Tulcea. Sincer vorbind, viaţa ar fi putut fi oriunde, dacă erai un tip din ăla pletos şi cool şi activai într-o trupă rock. Nici nu erau multe pe atunci, aşa că piaţa puştoaicelor necucerite îţi cam aparţinea.

„Eu eram golan rău de tot, în clasa a IX-a, aveam una de-a XII-a oficial. În rest, neoficial, tot ce prindeam. Da' la mine era caz special, că aveam trupă şi eram faimos cu băieţii la nivel local. Nu asta era vrăjeala principală, dar ajuta. Dar flori, scrisori, bileţele, never! Am avut numai tipe mai mari cu doi-trei ani, de obicei, că aşa îmi era anturajul, iar eu eram, de obicei, prospătura. Ne întâlneam în sala noastră de repetiţii, plătită de Primărie. Ieşeau orgii acolo. Băutură, de obicei, aduceau fetele. De fapt, le dădeau taţii lor să ne aducă, că eram mereu băieţi de gaşcă şi îi ajutam, mergeam să-i colindăm cu chitarele, câte cinci-zece găligani. Sau mai mergeam la un prieten, care avea o casă veche cu două etaje, old school aşa, unde era sediu şi unde ţineam chitare, tobe, beţe. Dar chiar şi-aşa, nu jigneam, nu eram bădărani şi apăram femeile, mereu, de tot ce se putea. Era frumos pe-atunci, plecam în Deltă, la mare, prin Măcin, eram şi cercetaşi. Partea tare e că toţi golanii de atunci am ajuns foarte OK, în timp".

Alex o fi fost el băiat fain, dar sigur n-ar fi cucerit-o, pe atunci, pe Narcisa Rădulescu, o romantică incurabilă. „Eu eram cu bileţelele de dragoste. Astea nu se dădeau direct, prietena ta i le dădea prietenului sau colegului lui, era o adevărată reţea. Era mai mult romantism atunci, în comparaţie cu ce e acum, se lăsau flori în bancă. Şi dacă ziceai o oră şi o zi, păi aia era o întâlnire sigură, nu mai aveai nevoie de SMS-uri şi mesaje ca azi, pentru confirmare. Şi mai era o chestie mişto: iarna, când era zăpadă, ieşeam în curtea şcolii şi ne băteam cu bulgări. Aşa mai ştiai că te place unul: dacă-ţi umplea fesul cu zăpadă…".

Asta așa, ca să nu crezi că ăla care te tăvălea în zăpadă ca un dement, în fiecare iarnă, era un idiot și atât.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre anii '90:
Cum era să trăiești în anii '90 în căminele din București
Cum era să copilărești în anii '90, în România
Madonna anilor '90, în toată splendoarea