Am vorbit cu un canibal despre cum e să-ți fie foame

În după-amiaza zilei de 12 iunie 1981, un bărbat japonez pe nume Issei Sagawa se plimba prin pădurea Boulogne din Franța, cărând după el două valize. Absolventul facultății de la Sorbona împușcase și omorâse o studentă venită în exchange, colegă de-a lui, cu o zi înainte. După ce i-a mâncat mai multe bucăți din corp, a încercat să arunce cadavrul într-un lac. A fost văzut de câțiva martori oculari și în scurt timp a fost arestat. Conform rapoartelor, Issei a declarat poliției franceze care i-a spart apartamentul: „Am omorât-o ca să-i mănânc carnea."

Psihologii francezi l-au declarat pe Sagawa nebun la momentul crimei și, prin urmare, inapt pentru proces. Așa că a scăpat de condamnare. S-a întors acasă la el, în Japonia, unde autoritățile au încercat să-i intenteze proces pentru crimă. Procurorii din Franța au refuzat să le ofere documentele necesare pentru a continua procesul și Sagawa a fost eliberat din nou.

Probabil și noi am mânca carne de om dacă ar fi în lume o foamete apocaliptică sau dacă am fi plătiți cu 100 milioane de dolari pe an tot restul vieții și ni s-ar garanta că n-am avea probleme din cauza asta și nu ne-am îmbolnăvi. Dar în alte situații, de ce dracu' ai vrea să mănânci carnea unei persoane? Ce pula calului, suntem orci? Ce l-a împins pe Sagawa să facă asta? Reporterul Vice pe Japonia, Tomo, un tip cu cărniță foarte suculentă, i-a făcut o vizită canibalului la el acasă ca să afle cum s-a petrecut toată povestea.

VICE: Povestește-mi despre prima oară când ai simțit impulsuri canibalice.

Issei Sagawa: Am fost foarte slab și bolnăvicios de când m-am născut. Aveam picioarele subțiri ca niște creioane. Eram la școală în clasa întâi când am observat cum îi tremura carnea pe pulpe colegului meu de bancă și m-am gândit: „Mmm, arată delicios." Dar nu sunt homosexual, deci cam în perioada liceului am făcut o obsesie pentru actrița Grace Kelly – obsesie care m-a ținut toată perioada liceului. Acesta a fost începutul îndrăgostirii mele de occidentali. Nici nu mi-am dat seama când am început să am fantezii canibale cu femei occidentale sănătoase și înalte. Cred că din cauză că eram scund, urât, aveam un complex de inferioritate, așa că eram atras fix de persoane care erau opusul meu. În cele din urmă, am început să simt o dorință imensă de a le mușca – nu de a le ucide sau mânca, ci pur și simplu de a mușca o bucată din ele. Era o formă de dorință sexuală. Nu simțeam nevoia de a mânca pe cineva de câte ori îmi era foame. Dar știți cum uneori ți se face chef de sex după o masă bună? Așa am început să simt dorința de a mânca o fată. E absurd, știu. E un tip de foame diferit de cel obișnuit. Impulsul canibal, în care simți că vrei să mănânci carne de om cu orice preț, e un fel de apetit sexual. Deci dacă nu mă asigur că ejaculez îndeajuns de frecvent, dorința devine tot mai puternică.

Și dorința a culminat cu…să-i zicem, „incidentul" din Paris?

Când am plecat la studii în Paris, impulsurile canibale nu dădeau deloc semne că vor dispărea. Aproape în fiecare noapte aduceam acasă o prostituată și încercam s-o împușc din spate în timp ce se spăla deasupra bideului. Am încercat de sute de ori, dar mereu îmi înghețau degetele și nu puteam apăsa pe trăgaci. Nu cred că morala mă oprea să fac asta, ci instinctul. Cam în perioada aceea, mi-am dat seama că nu eram atât de obsedat de ideea de a le mânca, cât de ritualul ăsta de a ucide o fată cu orice preț. Știam, undeva într-un colț al minții, că toată viața o să mi se facă praf în momentul în care apăs pe trăgaci.

După ceva vreme, am observat-o la cursurile facultății pe fata care mi-a devenit mai târziu victimă. Toate franțuzoaicele pe care le întâlnisem până atunci erau frumoase, dar erau înfumurate și nu erau deloc de nasul meu. Fata asta era cu totul altfel decât ele, era caldă și prietenoasă. După ce am făcut crima, am aflat că era evreică, motiv pentru care, ca japonez, am simțit probabil o afinitate pentru ea. În fine, am devenit prieteni. Într-o zi, am hotărât să facem o petrecere sukiyaki la mine acasă – doar noi doi. În momentul în care am văzut-o spălându-și mâinile în baie, imaginea ei s-a suprapus în mintea mea peste cea a prostituatelor care se spălau la bideu și a devenit inevitabil candidată pentru ritualul meu. Din momentul acela, de câte ori o invitam la mine în caeră, mă trezeam că o țintesc cu pistolul din spate. Totuși, nu puteam trage. Apoi, într-o zi, unul dintre angajații de la compania tatălui meu a venit la Paris și m-a dus la un restaurant japonez. În ziua aceea am fost cuprins de o febră ciudată: știam că a doua zi, fata urma să vină pe la mine și mă temeam că o să mă intoxic de la peștele crud din restaurantul japonez și că n-o să-mi pot îndeplini fantezia care mă obsedase timp de 32 de ani.

Și asta te-a făcut să simți și mai tare că trebuia să faci asta…

Da. Așa că în ziua următoare, am reușit să apăs trăgaciul – dar pistolul nu s-a descărcat. Asta m-a făcut să devin și mai pornit, simțeam că pur și simplu trebuia s-o omor odată. Am invitat-o iar pe la mine peste două zile, m-am furișat în spatele ei ca de obicei, am tras adânc aer în piept și am tras. De data asta am reușit să trag. Fata a murit instant, fără să apuce să simtă durere. Autopsia a arătat că pistolul n-a fost destul de puternic cât să-i trimită glonțul prin craniu, așa că i s-a tot învârtit prin cap. Pentru o secundă, mi-a trecut prin cap să chem o ambulanță, dar apoi m-am gândit: „Nu fi prost, aștepți chestia asta de 32 de ani și în sfârșit se întâmplă!"

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i tai o fesă. Oricât de adânc tăiam, nu vedeam decât grăsime. Arăta ca porumbul. A durat ceva vreme până am ajuns la carnea roșie. În momentul în care am dat de carne, am rupt o bucată cu degetele și am băgat-o în gură. A fost un moment istoric pentru mine. Dar nu e ca și cum m-am bucurat să-i tai corpul, mi-e greu și acum să vorbesc despre asta…

Hm…

Știu că sună stupid din partea mea, dar în momentul în care fata a devenit un cadavru, mi-am dat seama că pierdusem o prietenă bună și chiar am regretat că am ucis-o pentru o clipă. Eu nu dorisem decât să-i mănânc carnea vie. Nimeni nu mă crede, dar nu voiam decât s-o gust, nu neapărat s-o omor. Până în ziua de azi mă gândesc: „Doamne, dacă m-ar fi lăsat s-o gust, doar un pic…" Dacă am mai fi petrecut o seară luând cina împreună și povestind despre familiile noastre, n-aș mai fi reușit s-o omor. Cu alte cuvinte, nu-mi pot proiecta fanteziile pe cineva pe care-l cunosc. De aceea, primele mele candidate la ritual erau prostituate. Aveam multe prietene, dar nu mi-a trecut prin cap să le mănânc vreodată pentru că deja erau pentru mine ființe umane cu personalități individuale. Mi s-a mai spus că probabil am omorât-o pentru că o iubeam, dar de ce aș omorî și mânca pe cineva pe care-l iubesc cu adevărat?

Pentru cartea lui Fantezii extrem de intime cu fete frumoase, Sagawa a ilustrat și a scris despre femei celebre printre care Audrey Hepburn, Grace Kelly, Leni Riefenstahl și Julie Delpy.

Ai mâncat-o crudă?

În mare parte, da. La început am mușcat-o de fund cu intenția de a o mânca așa, dar e imposibil. Pielea umană e foarte groasă. M-a durut falca, deși am reușit să las niște urme de dinți. Până la urmă i-am înghițit clitorisul și niște fire de păr pubian fără să mestec, pentru că era la ciclu tocmai atunci și mirosul era oribil. Dar a fost primul moment în care am simțit o plăcere sexuală în timp ce o mâncam, de parcă îmi luase tot corpul foc. A, și știți cum e mirosul ăla puternic de carne de vită sau de balenă? Carnea umană nu are miros. De fapt, cred că e cea mai gustoasă carne. Nu are mirosul ăla scârbos de vânat. Când am mai mâncat, două zile mai târziu, chiar înainte să fiu arestat, carnea devenise mai dulceagă și avea un gust grozav. Carnea de pe tălpi mirosea urât, totuși, și nici n-avea gust prea bun. Gâtul a fost cel mai bun. Carnea are un gust tot mai delicat cu cât urci în sus pe corp, mai ales deasupra taliei. Și limba a fost delicioasă. I-am scos-o din gură și am mestecat-o crudă. Dar nici gâtul, nici limba, nu aveau carne multă, așa că, dacă vrei un festin, ar trebui să mănânci coapsele.

Ok, o să continui să torn întrebări, ca să pot ieși dracului cât mai repede de aici. Crezi că ai încercat cumva să te eliberezi de nesiguranțele și complexele personale mâncând carne de om?

Nu, nu e atât de conceptual. E pur și simplu un fetiș. Ți-am zis, voiam mai mult să o mușc și s-o gust, nu neapărat să mănânc toată carnea. Desigur, încă am dorința sexuală de a mânca corpul unei femei frumoase. De exemplu, dacă unui bărbat normal îi place o fată, simte dorința de o vedea cât mai des, de a fi aproape de ea, de a o mirosi și de a o săruta, nu? Pentru mine, mâncatul e doar o extensie la toate astea. Evident că marea majoritate a oamenilor nu pot înțelege așa ceva. Dar chestia e că vreau să mănânc fata, dar n-aș vrea s-o omor în timpul procesului. Odată ce a murit, e doar un cadavru, un obiect. Dacă ar fi posibil, mi-ar plăcea să o mănânc de vie. Sincer să fiu, nu-mi închipui de ce nu simte toată lumea nevoia asta de a mânca, de a consuma alți oameni. Tu nu simți niciodată asta?

Mie îmi ajunge să ronțăi ușor lobul urechii.

Așa spun toți. Care-i problema cu mâncatul, totuși? George Bataille credea că sărutul e începutul canibalismului. Și sunt de acord cu asta. Simt că izvorăște din același instinct de a vrea să-l guști pe celălalt. Deși e doar opinia mea personală.

Mai ai instinctele astea canibale?

Da, clar. Dorința de a mânca oameni devine foarte intensă prin iunie, când femeile încep să poarte haine mai puține și să descopere mai multă piele. Chiar azi, am văzut o fată cu un fund foarte drăguț în metrou. Când văd astfel de lucruri, mă gândesc că vreau să mai mănânc pe cineva înainte să mor. Deci da, încă am astfel de dorințe. Și vreau să mănânc o femeie japoneză de data asta. Cred că cea mai bună metodă de a savura aroma cărnii e s-o gătești în stil sukiyaki sau shabu shabu (felii subțiri fierte). Puteți anunța în revista voastră că sunt în căutare de oameni care doresc să fie mâncați? Dar am o condiție: trebuie să fie femei frumoase și tinere.

Mă tem că nu putem face asta. În fine, dacă ții neapărat…Femei frumoase și tinere din toată lumea – mai ales din Japonia – care citiți chestia asta: Issei Sagawa vrea să vă mănânce. Dacă doriți să fiți ucise și consumate de el, vă rog să contactați biroul VICE din Japonia și vă punem în legătură.

Ideea e că nu pot suporta gândul de a părăsi viața asta fără să fi gustat fundul ăla pe care l-am văzut de dimineață sau coapsele ei. Vreau să le mănânc cât sunt viu, ca să pot muri liniștit. Presupun că e o dorință egoistă, dar dacă mi-ar fi îndeplinită, n-aș avea nicio problemă să fiu executat după aceea, prin ghilotină, spânzurătoare sau orice altceva. N-am niciun dubiu că îmi doresc să mănânc carne de om din nou. E delicioasă. Lumea crede că nu are gust bun, dar e un zvon fals răspândit doar pentru că așa ceva e tabu. Dacă oamenii ar afla adevătul, sunt sigur că bărbații ar începe să mănânce femei. Deci nu se vorbește despre asta ca să nu se creeze haos și violență și mai multă în lume, dar îți spun, carnea de om e incredibil de gustoasă.

Ești interesat și de altceva în afară de carne de om? De excremente, de exemplu?

Să mănânci excremente e prea de tot, dar aveam o prietenă care mă lăsa să-i beau pișatul și scuipatul. Nu-mi mai permite asta de când s-a căsătorit, dar înainte stătea deasupra mea și mi se pișa direct în gură. Era delicios și nu mirosea deloc ciudat. Ce mi s-a părut ciudat a fost că după ce a născut, îmi lăsa sticle cu pișatul ei să le beau, dar nu mai puteam, aveau miros de maternitate, de mamă care are grijă de bebeluș. Știu că sună urât, dar am început să o văd ca pe o „mamă" și nu ca pe o ființă sexuală.

Ai un mesaj pentru toate fetele care citesc interviul ăsta?

Sigur, aș vrea să invit orice femeie care vrea să mă omoare să facă un pas în față. Doar femeile frumoase. Ar fi un mod ideal de a muri. Poate îmi fac și o injecție cu morfină ca să nu simt durere, deși cred că durerea face parte din plăcere. E plictisitor să mori instant, mi-ar plăcea să savurez procesul morții. O alternativă ar fi să fiu înecat în salivă de femei. N-ar fi minunat să te acoperi cu scuipatul femeilor? Dacă aș putea muri în felul ăsta, ar fi visul meu suprem. Sunt un bărbat laș care a ucis o altă persoană, dar nu am curajul să mă sinucid. Deci singura cale spre împăcare și armonie ar fi să mor de mâna unei femei.

Ce crezi că ai face acum dacă n-ai fi apăsat pe trăgaci în momentul acela în Paris?

La vârsta mea, nu e neobișnuit să ai copii. Cel mai mare regret al meu e că n-am putut să le ofer părinților un nepot. De ce dracu' am apăsat trăgaciul în ziua aceea? O acțiune atât de mică a schimbat totul. A avut un impact imens asupra vieții mele. În momentul în care am ucis-o, am gândit instinctiv: „De acum nu mai sunt o ființă umană." Cred că mi-ar fi fost mult mai ușor dacă mi se dădea pedeapsa cu moartea. E prea greu să trăiesc liber. E un motiv destul de bun ca să nu mai comit vreodată aceeași crimă! Nu vă imaginați cât de greu e să trăiești fiind mereu supravegheat de societate. În privința asta, cred că pedeapsa cu moartea le încheie oamenilor suferinșa și nu-i pedepsește cum ar trebui. Familia victimei spune mereu lucruri de genul: N-o să-l iert niciodată pe cutare, nici măcar dacă e condamnat la moarte, în ciuda faptului că asta se presupune a fi cea mai aspră pedeapsă. N-are niciun sens. Și dacă ești condamnat pe viață, îți dau haine, mâncare, adăpost, te lasă să muncești. Dar dacă ești liber în societate, trebuie să te străduiești să supraviețuiești singur și să-ți găsești un adăpost. Ce pedeapsă e mai brutală decât asta?

Cum îți câștigi existența în momentul de față?

Prin vara anului 1989, un criminal în serie pe nume Tsutomu Miyazaki a omorât câteva fete tinere și presa a fost imediat la ușa mea, întrebându-mă ce părere am. Genul ăsta de expunere media m-a ajutat să-mi public câteva eseuri în diverse reviste. De atunci, am publicat una sau două cărți pe an. De curând mi-am publicat a douăzecea carte. Se cheamă Gokushiteki Bijyogenso [Fantezii extrem de intime cu fete frumoase]. Îmi ilustrează sentimentele pentru femei fără să se concentreze pe canibalism, prin imagini și cuvinte. Sper că oamenii care o vor citi să nu mă mai considere un monstru.

Acum uitați-vă la film: VICE se întâlnește cu Issei Sagawa.

Traducere: Oana Maria Zaharia