FYI.

This story is over 5 years old.

18+

Cum a fost ca român, să-mi trăiesc adolescența în Irak

Nu sunt sigur ce mă atrage, în continuare către Irak, în ciuda acestei nebunii a războiului din care țara și oamenii ei par să nu mai poată ieși.

Pe la mijlocul anilor '90, de la 16 la 19 ani, am trăit în Baghdad, unde fusese trimis taică-meu. N-a fost exact genul de adolescență pe care mi-o doream atunci. În tot orașul nu era nici măcar un singur bar în care să pot bea o bere – cel mai boem loc pe care îl știam era o cafenea – Hiuar – frecventată, în principal, de studenți și profi de la Arte Plastice. O frecam pe acolo cu orele, bând ceai după ceai – irakienii îl servesc din niște păhărele mici, ceva mai mari decât cele de țuică, cu zahăr de ți se strepezesc dinții și atât de tare încât le place să spună să spună că lingurița stă dreaptă în pahar – și discutând de toate, de la politică până la literatură.

Publicitate

Uneori aveai și surprize plăcute, cum a fost când am dat peste primul irakian care îmi spunea că a auzit de Gabriel Garcia Marquez – unul din scriitorii mei favoriți în vremea aia – și nu doar că auzise de el și îl citise, dar chiar îl întâlnise și stătuseră de vorbă prin Cuba, când Marquez îi criticase pe arabi pentru că îi traduc cărțile fără copyright. „Păi de ce, întrebase amicul meu irakian, e o problemă de bani?", la care Marquez îi replicase că nu, e o problemă de de rigurozitate a textului și îi dăduse exemplul traducerii Veacului de singurătate în italiană care durase o grămadă, deși e vorba de o limbă apropiată de spaniolă, întrucât Gabo dorise să se asigure că nu se pierde nicio nuanță. Asta cu copyrightul era o problemă serioasă la vremea respectivă în toată lumea arabă și mă îndoiesc că s-a reglementat prea mult de atunci. Muzică, filme, cărți, totul se copiază de afară și se vinde, ba de multe ori se difuzează chiar la televiziuni, fără riscul vreunei amenzi. Cel mai mișto e cu cărțile – tot în Hiuar îmi spunea un tip că lumea arabă, în ansamblul ei, este un adevărat rai al libertății de exprimare, în ciuda regimurilor autoritare – ceea ce este interzis într-o țară pentru că nu-i convine regimului, se publică în alta, unde nu e bine văzut tiranul celei dintâi.

Bazarul cărților din Baghdad. Unele se vindeau, pe jos, altele din librării. După 2003 a fost ținta unui atentat sinucigaș.

Serile în Baghdad erau ca în filmul ăla, American Graffiti, o poveste cu adolescenți într-un orășel american, spre sfârșitul epocii rock'n'roll. Tipii ăia se plimbă toată noaptea cu mașinile printr-un oraș în care nu se întâmplă nimic și au tot felul de aventuri care, cumva, le marchează trecerea de la adolescență la maturitate. Cam asta a fost atmosfera și în adolescența mea. Cu rare excepții, când se organiza vreun chef pe undeva, ne învârteam cu mașina între Arasat al-Hindiya și Mansur, două zone ale orașului ceva mai circulate, ne uitam după gagici pe care știam că, oricum, nu avem cum să le agățăm, pentru că era o societate prea conservatoare ca fetele de familie bună să se lase abordate așa, doar pentru distracție; oricum, pentru că regimul lui Saddam era, oficial, unul laic, era mult mai bine decât în alte țări musulmane – tipele ieșeau, iar dacă te cunoșteai cu ele puteai să stai de vorbă, să și flirtezi un pic, însă devenea ceva mai greu, dar nu imposibil, când voiai să faci sex.

Publicitate

Mașinile cu care ne plimbam prin Baghdad erau mici baruri mobile, în care aveam tot ce ne trebuia.

Din când în când ne mai opream să bem un milkshake, să mâncăm o șaormă sau să jucăm, pe niște mese nu tocmai drepte, biliard, joc pe care, de atunci, nu îl mai suport. De obicei aveam cu noi, în mașină, și băutură, al cărei consum în localuri fusese interzis de Saddam după ce își scrisese pe steag „Allah al-Akbar" și embargoul economic sărăcise în așa măsură cea mai mare parte a populației, încât ar fi fost de prost gust ca ăia care își permiteau să fie văzuți veselindu-se la șpriț.

Asta nu însemna că nu se găsea alcool din belșug – puteai cumpăra, pentru câțiva dolari, whiskey sau arak, o băutură din curmale asemănătoare cu raki turcesc și cu ouzo, sau bere locală, Șeherezada sau Ferida, despre care se zvonea că ar conține brom, care cică ar duce la impotență. Cu țigările era mai nașpa: Summerul irakian era o mahorcă ordinară, iar contrabandiștii aduceau doar Aspen, Viceroy – botezat de vânzători Vi-sorry – sau Marlboro, toate cu o provenință destul de dubioasă și un gust departe de ce ar fi trebuit să fie.

Când venea vorba de femeile din neamul lor, erau gata să sară la bătaie dacă te apropiai prea mult de ele.

Băutura și țigările alimentau din belșug chefurile care se organizau pe la câte un sfârșit de săptămână – dar cel târziu până la miezul nopții, pentru că nu era foarte sigur să umbli prin oraș, chiar și cu mașina, la ore d-alea. Atmosfera nu era foarte diferită de cea a bairamurilor de pe la noi – tot o cameră în care luminile erau stinse, muzica momentului de la MTV, amestecată cu hituri libaneze la care arăboaicele mișcau din șold într-un mod în care nicio europeancă n-o să fie vreodată în stare, slowuri din care nu putea lipsi Crazy a lui Aerosmith și nu mai știu ce căcat Bon Jovi, câte un cuplu care se vrăjea într-un colț. Erau, însă, mult mai puține gagici decât tipi, iar șansa să agăți și tu ceva și să se lase și cu sex dup-aia era destul de mică, pentru că arăboaicele vroiau să rămână virgine până la căsătorie, iar europencele ori aveau prieten, ori nu vroiau să se lase mai prejos ca celelalte, ori aveau ghinionul câte unui frate mai mare – cum a fost cazul meu, care am stat în toți anii ăia cu un ochi de zbir pe săraca soră-mea, nu cumva să se pupe cu vreunul sau să dea un pahar peste cap; chestia asta, însă, mi-a adus respectul irakienilor, care când venea vorba de femeile din neamul lor se purtau exact la fel și erau gata să sară la bătaie dacă te apropiai prea mult de ele.

Publicitate

O ladă de bere Sheherezada, despre care se zvonea că ar conține brom; la câți copii făceau, însă, irakienii, aia cu bromul și impotența era doar un mit.

Din când în când făceam câte o expediție prin bordeluri. Din cauza sărăciei, Baghdadul se umpluse de prostituate. Când ne plictiseam prea tare, luam câte un taximetrist mai hârșâit și îl puneam să ne ducă la fete. Cele mai multe erau prin tot felul de case, răspândite prin cartierele orașului, sau prin foste restaurante care se reprofilaseră. Spectacolul era, de fiecare dată, oarecum ridicol – femei cu vârste incerte, majoritatea supraponderale, îmbrăcate prost și machiate strident, cu tone de fond de ten și oribilul ruj portocaliu care se găsea pe piață, se înșirau să le vedem, ne mai făceau cu ochiul sau ne zâmbeau, noi spuneam că mai vorbim și o tăiam de-acolo fără să ne fi încercat nici cea mai vagă urmă de erecție.

Un tip venise cu un Kalașnikov și îi alungase pe prietenii mei trăgând câteva focuri de armă.

Câte un turneu d-ăsta ne putea duce și prin șapte, opt case într-o seară, fără să alegem nimic; doar de vreo trei, patru ori s-a întâmplat să dăm și peste fete care ne-au plăcut și pe care le-am dus la casa unui prieten pe care o consideram sigură. Distracția asta cu bordelurile era să se lase rău într-o ocazie, când vecinii au făcut scandal și au vrut să intre în casă și să îi linșeze pe toți de acolo pentru că presupuneau – nu erau siguri – că se întâmplau chestii necurate. Eram în casă cu un amic și norocul nostru a fost că nimeni nu ne văzuse intrând; vecinii se scandalizaseră doar pentru că observaseră o mașină străină, în care erau alți doi prieteni, așteptând în fața casei, și începuseră prin a lovi cu un băț mașina, după care un tip venise cu un Kalașnikov și îi alungase pe prietenii mei trăgând câteva focuri de armă. Noi doi, care eram în casă, am scăpat după câteva ore, când vecinii fuseseră calmați deja de sectorist, întinzând-o printr-o ușă din dos.

Publicitate

Cu mine în clasă, de exemplu, erau băieții lui Abu Abbas, un terorist palestinian care fondase Frontul pentru Eliberarea Palestinei

În primul an în Irak am fost la Școala Internațională Baghdad, care era sub egida ONU și avea un sistem de predare americano-britanic. Atmosfera era destul de relaxată, cu profi prietenoși care studiaseră prin Occident și fără să te bată nimeni la cap să te îmbraci nu știu cum – deși nu prea erau tipe în fuste mini. Era, totuși, și o anumită strictețe, nu puteai să o întinzi de la ore pentru un chiul, când am fost prins fumând în budă era să fiu exmatriculat, iar ca să pot să îmi păstrez pleata a fost ditamai discuția în consiliul elevi – profesori; până la urmă s-a convenit că pot să o păstrez dacă îmi tai câțiva centimetri din ea și s-a spus clar că eu eram o excepție pentru că venisem deja cu părul lung (am povestit aici cum mi-l lăsasem să crească, cu eforturi, în Kuwait, în anul precedent), așa că ceilalți rockeri din școală nici să nu se gândească să îmi urmeze exemplul. Programa era destul de mișto, puteai să faci cursuri de teatru și de scriere de scenariu, era și o clasă de jurnalism care pregătea almanahul de sfârșit de an – Yearbookul dedicat clasei a XII-a, cu mini-reportaje, prezentări, povestiri, etc. – la sport se făcea baschet, fotbal și dacă aveai chef scrimă sau baseball.

Chef în Baghdad la care o pusesem de un pogo. Majoritatea celorlalți, care nu prea gustau rockul, se uitau la noi ca la nebuni.

Elevii erau un amestec de copii de diplomați acreditați la Baghdad sau ai căror părinți lucrau la Ministerul Irakian de Externe. Mai erau și cazuri speciale – copii ai unor tipi care, dintr-un motiv sau altul, se ascundeau în Irak. Cu mine în clasă, de exemplu, erau băieții lui Abu Abbas, un terorist palestinian care fondase Frontul pentru Eliberarea Palestinei și coordonase deturnarea vasului italian Achille Lauro, un atac care a făcut vâlvă în 1985, când a avut loc. Abu Abbas nu se mișca nicăieri fără bodyguarzi – atât irakieni cât și palestinieni de-ai lui – și chiar și la chefurile școlii, unde nu era vreun pericol, în spatele lui era în permanență cel puțin un om înarmat. Americanii l-au capturat în 2003 și a murit în arest un an mai târziu.

Publicitate

De grupul de copii din școală cu care mă întâlneam pe la chefuri se lipiseră și băieții unor apropiați de-ai lui Saddam, care făceau parte din tribul lui – îi numeam, generic, „Tikriții", după numele localității unde era concentrat tribul. Sistemul de putere în Irak era piramidal, cu Saddam la vârf, urmat de familia imediată și de clan, iar cei care făceau parte din trib jucau un rol esențial în conducerea partidului Baath, aflat la putere, a sistemului administrativ și a serviciilor și forțelor armate.

Toți puștii Tikriților aveau colecții întregi – pistoale gen Walther PPK, Colt, Browning și Beretta de 9mm, revolvere Smith&Wesson, AKM-uri, M16.

Am văzut ce înseamnă puterea lor într-o seară, când mă întorceam în Baghdad cu câțiva dintre ei. La intrarea în oraș era un punct de control al Gărzii Republicane, elita forțelor lui Saddam. Un militar s-a apropiat de mașină, s-a aplecat pentru a cere actele, însă tipul de la volan, un puști de vreo 17 ani al cărui tată era un demnitar important, și-a spus numele și a adăugat, tăios, „dispari!". Militarul a luat poziție de drepți, a salutat și ne-a făcut semn să trecem, ignorând faptul că eu eram străin și, teoretic, aș fi avut nevoie de aprobare specială pentru a ieși din oraș.

Fusesem la o fermă de lângă Baghdad pentru a trage cu arma. Toți puștii Tikriților aveau colecții întregi – pistoale gen Walther PPK, pe care îl văzusem în filmele cu James Bond, Colt, Browning și Beretta de 9mm, revolvere Smith&Wesson, pistoale mitralieră Uzi și Jatimatic SMG, AKM-uri, M16 – arma standard a armatei americane – tot felul de puști de vânătoare și saci întregi de gloanțe. Aveam un prieten care, ca să se distreze, când era câte un chef pe la el pe acasă trăgea câteva gloanțe în butucul din sobă, provocând un zgomot de te surzea.

Publicitate

Dacă se întâmpla să fie unii dintre ei certați, îi vedeai că atunci când se întâlneau descărcau, demonstrativ, câte un încărcător în aer, însă asta era tot, legăturile erau prea strânse ca să se ajungă și la conflicte mai dure. Tikriții nu țineau armele în casă, să se laude cu ele – erau în permanență înarmați cel puțin cu pistoale, iar când situația era mai tensionată prin oraș, cum a fost după o tentativă de asasinat a lui Uday, fiul mai mare al lui Saddam, umblau doar câte doi în mașină, iar pe lângă pistoalele pe care le țineau în poală, pe scaunele din spate aveau arme automate.

Tikriții erau o elită, cu care majoritatea irakienilor nu avea, însă, nicio legătură. Oamenii obișnuiți aveau alte preocupări decât colecțiile de arme și erau ceva mai calzi și mai deschiși decât ăștialalți care, simțindu-se stăpânii locului, aveau o doză de condescendență. Îmi plăcea pălăvrăgeala taximetriștilor care te invitau să iei loc în rabla lor cu un gest larg, de parcă ar fi fost un șeic care îți oferea cel mai bun divan al său, apoi nu te mai scotea din „aini" – „ochiul meu", „habibi" – „iubitul meu", „khaiati" – „viața mea", formule pe care le-am mai întâlnit doar în O mie și una de nopți și care, în mod ciudat, în Baghdad nu par ridicole. Orașul este, oricum, făcut să îți amintească de perioadă clasică a civilizației arabe, în care se întâmplă o grămadă dintre poveștile nopților: există zone denumite după porțile cetății circulare a Abbassizilor, străzile poartă numele califilor și ale poeților acestora, iar cea numită în cinstea califului Harun al-Rashid se învecinează cu Abu Nuwas, poetul care, în multe din poveștile din 1001 de nopți, îl însoțea pe calif în aventurile sale nocturne.

Publicitate

Dacă se întâmpla să fie unii dintre ei certați, îi vedeai că atunci când se întâlneau descărcau, demonstrativ, câte un încărcător în aer.

Irakul mustește de istorie, este înțesat de locuri unde civilizațiile care au trecut prin Mesopotamia au clădit, s-au luptat sau și-au îngropat eroii, sfinții și regii: Babilonul, unde ți se arată locul în care a a murit Alexandru cel Mare, Nimrud, cu sfincșii înaripați ai asirienilor, sau Ur, unde există cel mai bine-conservat ziggurat summerian și am dat cu piciorul într-o cărămidă pe care erau cuneiforme de acum 5000 de ani. În Irak există zece mii de situri arheologice, așa că e imposibil să fie explorate toate; uneori ploaia dezgroapă artefacte – peste care poți da din întâmplare, cum am lovit eu cărămida aceea – în timp ce îngroapă altele, care așteaptă în pământ venirea arheologilor sau pe cea, mai probabilă, a jefuitorilor.

Sfinx asirian înaripat, la una din porțile Nimrudului. Ruinele orașului au rezistat trei mii de ani, însă au fost distruse anul acesta de extremiștii Statului Islamic.

Irakienii sunt mândri de istoria lor, iar ăsta e unul dintre subiectele sigure pe care le puteai aborda în conversații cu localnicii, alături de cel despre greutățile create de embargou, sau povești din țara ta – Hagi și Ceaușescu fiind primele nume care le veneau pe buze când auzeau că ești român. Una dintre regulile de bază în Baghdad era că niciodată nu discutai politică. Securitatea lui Saddam – mukhabaratul – era omniprezentă, iar părinții noștri ne avertizaseră că, probabil, eram urmăriți tot timpul, iar cei care ar fi deschis vorba pe probleme politice erau provocatori.

Publicitate

Nu cred că mukhabaratul se ținea tot timpul după noi, însă este clar că mai aruncau un ochi să vedem ce facem. Mi-am dat seama de asta când era să îmi iau omor pe unul din bulevardele orașului. Eram în mașină cu doi prieteni chinezi, veniți și ei cu părinții care lucrau acolo, și ne-a tăiat calea, în viteză, un autobuz – acolo toate sunt private – ceea ce l-a înfuriat pe chinezul de la volan. A depășit autobuzul, iar când am ajuns într-o zonă în care se mergea bară la bară și nu mai puteam fi ocoliți, a început să oprească mașina câte 30 de secunde, dup-aia s-o mai miște încă 10 – 15 metri. Ne hlizeam toți trei, indiferenți la claxoanele ălora din spate, pe care ne făceam că nu-i vedem, când ușile mașinii s-au deschis și ăia, care coborâseră la noi, au început să ne care palme și pumni. N-a durat nici măcar un minut, pentru că au apărut de nicăieri niște tipi care aveau ceva autoritate și i-au luat pe ăia deoparte să le spună câteva vorbe care i-au care i-au speriat, că săracii oamenii au trecut, brusc, de la palme la rugăminți de iertare și pupat mâna.

Tipul a vrut însă răzbunare și aici un intrat pe filieră triburile, care au început să negocieze.

Irakienii, în general, sunt iuți la mânie, iar bătăile, care se iscă din senin, pentru o vorbă în vânt sau o privire aruncată aiurea, pot degenera în ceva mult mai rău dacă ăia se înfurie suficient de tare încât să scoată și armele. În al doilea an la Baghdad am intrat la facultate unde m-am împrietenit cu un tip, Duraid, care din cauza unei bătăi stătea ascuns pe la bunică-sa. Duraid mersese cu taică-su să schimbe o sută de dolari, iar un tip scosese pistolul la ei, să îi jefuiască. Duraid i-a smuls ăluia arma și l-a bătut de s-a căcat pe el. Tipul a vrut însă răzbunare și aici un intrat pe filieră triburile, care au început să negocieze, interval în care Duraid se ascundea.

Publicitate

</p><p><p>Please enable Javascript to watch this video</p></p><p>

Șeicii tribului advers au spus că și dacă Duraid nu este acasă, surorile și mama lui sunt; ceilalți au replicat că, în cazul în care se va întâmpla ceva, toate femeile din tribul celălalt vor avea de suferit. Negocierile s-au tot lungit, până când Duraid, nervos, și-a luat câțiva prieteni și a mers la ăla pe care-l bătuse și l-a invitat să dea, să se răzbune. Tipul, când a văzut prietenii, s-a gândit că e mai înțelept să stea pe curul lui și a zis că, din punctul lui de vedere, problema e încheiată. Duraid avea acum martori care le-au spus și șeicilor ce s-a întâmplat iar ăștia, sătui deja de atâtea discuții, au îngropat securea războiului.

Duraid nu era genul de bătăuș, din contră, era comunicativ și vesel, însă dacă era vorba de onoarea lui sau de sărit pentru prieten, nu stătea deloc pe gânduri. L-am reîntâlnit în 2003, când lucra deja pentru CNN, după ce făcuse pe translatorul pentru trupele americane care invadaseră Irakul. Într-o noapte l-am sunat, pe la unu, să mă însoțească să conduc acasă o tipă cu care mă lungisem la vorbă – la ora aia era imposibil să găsesc un taxi, pentru că prin oraș nu mai circula nicio mașină, și ar fi fost o nebunie să încercăm să mergem pe jos dat fiind că pe străzi bântuiau insurgenți și bandiți. Duraid nu a ezitat niciun moment, mi-a zis doar să îi dau două minute să se îmbrace și a menționat, în treacăt, că îi pare rău că nu mai are nicio armă, însă o să ne descurcăm noi dacă apare vreo problemă. La sfârșitul lui ianuarie 2004, convoiul CNN a fost atacat în deșert de insurgenți. Duraid a fost ucis, la doar 27 de ani, lăsând în urmă doi copii: unul de un an și celălalt de patru.

Cumva, soarta lui Duraid este relevantă pentru Irakul pe care l-am descoperit eu în adolescență. Una din primele imagini de care m-am lovit, când m-am întors ca jurnalist, atunci când a început războiul, în primăvara lui 2003, a fost jefuirea hotelului Sheraton din Basra, unde stătusem în excursie când am văzut prima oară Urul. Școala Internațională Baghdad a fost distrusă. Tikriții s-au risipit și nu mai știu nimic despre niciunul dintre ei; am mai ținut legătura cu foști colegi de liceu și facultate, dar toți s-au alăturat fluxului de refugiați care au părăsit Irakul și sunt acum prin întreaga lume. De curând am citit că Statul Islamic a distrus Nimrudul

Majoritatea clădirilor din Baghdad sunt case cu un etaj și terasă, înconjurate de palmieri.

Nu sunt sigur ce mă atrage, în continuare către Irak, în ciuda acestei nebunii a războiului din care țara și oamenii ei par să nu mai poată ieși; poate că este o combinație între fascinația Orientului, nostalgia adolescenței și a tinereții, sau lăcomia de a afla povești, pe care mi-am descoperit-o tot acolo și care m-a făcut să îmi doresc să devin jurnalist. Prin 2006 am dat de un reportaj, scris de Nir Rosen, un jurnalist cu care mă intersectasem de câteva ori când eram corespondent la Baghdad, despre jihadiștii iordanieni care, după căderea lui Saddam Hussein, s-au dus în Irak să se lupte împotriva americanilor. În finalul reportajului, unul dintre ei spunea că se va întoarce pentru că e dependent de Irak […] Irakul are un alt gust, apa, curmalele, iaurtul". Am înțeles ce voia să spună. Din cu totul alte motive decât ale jihadistului, și mie mi-a intrat Irakul în sânge și, dacă aș putea, cred că m-aș întoarce acolo mâine.

Pentru acel jihadist, Irakul este țara califatului; pentru mine – locul prin care au umblat Ghilgameș, Alexandru cel Mare și Harun al-Rashid. Căldura aia sufocantă, deșertul, livezile de curmali au, toate, un farmec aparte pe care este greu să îl descrii celor care nu au fost acolo și da, mâncarea – fie că o cumperi de la marginea drumului sau din dughene mizere aflate la cine știe ce periferie, fie că o mănânci, cu mâna și folosind aceleași platouri, în casa unui prieten care te-a invitat la masă – are un cu totul alt gust. Până și timpul curge altfel, mai așezat și mai fără grabă decât aici, unde suntem prinși într-un du-te vino în care te uiți din cinci în cinci minute la mobil să vezi cât e ora și alergi să nu întârzii la o întâlnire, chiar dacă te vezi cu prietenii pentru a te relaxa, să nu depășești un termen limită, să prinzi nu știu ce prostie la televizor. Ernst Jünger a scris un eseu mișto, Cartea ceasului de nisip, în care pune în oglindă lumea ceasornicelor – a „oamenilor săraci în timp" – și cea a clepsidrelor și ceasurilor de nisip, în care există un timp, natural, care se regăsește „în zilele copilăriei, în zilele petrecute în grădină, în zilele petrecute în vacanță […] adânc în profunzimile ființei". Orientul, pe care îl văd în Baghdadul adolescenței mele, este un loc al ceasurilor de nisip.

Citeşte şi despre alte adolescenţe ciudate:
Ce tâmpenii am făcut în adolescență De ce își dau foc adolescenții americani Adolescenţii arctici