Am lucrat ca educatoare timp de aproape trei ani, în două grădiniţe particulare din Bucureşti, iar aşteptările mele de studentă (pe vremea aia încă eram la Ştiinţe ale Educaţiei), mi-au fost dărâmate complet.

Poate am fost și ghinionistă, poate că există şi locuri care sunt visul oricărui pasionat de educaţie, însă experienţele mele nu au fost printre cele mai grozave.

La finalul experienței, am decis să las câteva rânduri, pentru ca tu, fie că ai un job bine plătit, fie că lucrezi în corporație de la nouă la cinci, să știi la ce să te uiți când alegi grădinița privată în care copilul își va petrece 60% dintr-o zi.

Primul lucru de care trebuie să te interesezi, înainte de zonă şi de preţurile grădiniţei, sunt acreditarea la Ministerul Educaţiei. Dacă nu o are, atunci cel puţin trebuie să aibă autorizaţie de funcţionare. De ce? Ei bine pentru siguranţă: grădiniţele neautorizate nu sunt verificate la sânge periodic de către toate instituţiile Universului, ca SANEPID, ISU, ARACIP, Inspectorate Şcolare etc.

Cu alte cuvinte, mâncarea copiilor poate fi veche de două zile sau preparată în condiţii dubioase, femeia de serviciu poate înlocui educatoarea la grupă timp de două săptămâni, cât ea este în concediu la mare, iar directoarele şi patronii să fie în plin process de spălare de bani.

În prima grădiniţă în care am lucrat, m-am angajat când tocmai trecusem în al doilea semestru din primul an de facultate. Aveam 19 ani şi habar nu aveam ce mi se întâmplă. Încrezătoare în cunoştiinţele achiziţionate în doar un semestru şi experienţa anterioară ca voluntar, am aplicat CV-ul la un anunţ pentru postul de educatoare. Ghici ce, am luat interviul şi am trecut la semnarea contractului.

Şi de aici au început situaţiile în care, deşi nu ştiam toate treburile cu angajarea şi lucrul într-o astfel de instituţie, îmi dădea cu virgulă şi câteva scurtcircuite. Mi s-a explicat că afacerea (AFACEREA, da) este încă la început şi va trebui să-mi scrie pe contract un salariu mai mic, pentru că taxe şi pentru că iau eu mai mulţi bani „în mână". Cum nu sunt prea naivă, deşi par, le-am trântit subtil că ştiu cum stă treaba cu SSM-ul şi brusc s-au răzgândit și mi-au încheiat un contract ca la carte. Așa am ajuns să fiu singura angajată a acelei grădiniţe care avea contractul în regulă.

O altă întâmplare amuzantă, în cadrul aceleiaşi grădiniţe, a implicat-o pe doamna director educaţional, o potenţială plătitoare şi eu în fundal cu un pitic şi mămica sa. În timp ce-i povesteam mămicii cum a decurs ziua piciului respectiv, directoarea îi vindea doamnei o gogoaşă:

Sigur că da. Eu arătam de parcă nu aveam nici 17 ani, o singură colegă avea liceul pedagogic, dar terminase facultatea de geografie, o altă terminase SNSPA şi habar nu avea ce e ăla proces instructiv-educativ, iar cealaltă se lăsase de Asistenţă socială după un semestru.

În cea de-a doua grădiniţă a fost chiar mai rău. Abia la sfârşit aveam să aflu că, din cauză că ISU le retrăsese autorizaţia pentru că nu aveau ieşiri în caz de incediu, aceasta funcţiona fără autorizaţie, deci nu mai figura pe site-ul inspectoratului.

Grădiniţă asta se afla în sectorul 1, zona de super fiţe, părinţi şi mai fiţoşi şi preţuri pe măsura acestora. Aici contractul în regulă, salariu mai bun, ba chiar am fost prezentată în faţă părinţilor şi în calitate de psiholog (de ce, nu știu foarte sigur).

Existau doar trei grupe, care după trei luni s-au transformat în două. Una dintre colege lucrase înainte la Bricostore timp de zece ani, singura experienţă cu copiii fiind cea de mamă, cealaltă mai lucrase ca educatoare, deşi terminase literele, dar dăduse examen pentru post. Până la sfârşitul anului şcolar am rămas doar două grupe neomogene (la mine erau zece copii, cu vârste cuprinse între doi şi patru ani). Bineînţeles, în faţa părinţilor, toate trei eram ultra calificate cu lucrări de doctorat şi distincţii în educaţie.

Concluzie: Nu preţurile ridicate, dotările grădiniţei sau zona în care se află aceasta garantează calitatea procesului educativ de care va avea parte copilul tău. Cere să-ți fie arătate acreditarea, autorizaţiile şi CV-urile educatoarelor. Intră pe site-ul ăsta și caută lista cu grădiniţele acreditate şi autorizate. De asemenea, asigură-te că educatoarea are măcar liceul pedagogic sau facultate de Ştiinţe ale educaţiei. Nu strâmba din nas dacă e prea tânără, asta înseamnă că sunt şanse să se apropie de copil mai repede. În plus, poți sta o săptămâna de probă, timp în care să asiști câte 10-15 minute la câte o lecţie, să vorbești cu alţi părinţi de la grupă și să strângi informaţii despre educatoare.

După cum vei vedea, în taxa lunară ți se va spune că sunt incluse şi masa, în unele cazuri transportul şi o activitate opţională sau două.

În prima grădiniţă în care am lucrat, mâncarea de prânz venea de la catering, cea pentru micul-dejun şi gustare era cumpărată săptămânal din Lidl. În meniul furnizat de conducere apăreau ingrediente şi feluri de mâncare pe care copiii aceia nu au pus gura, cel puţin nu cât timp am fost eu acolo. În loc de cremă de brânză, copiii mâncau brânză topită la trei lei cutia, porţia de la prânz era mult mai mică decât ce figura în meniu şi de cele mai multe ori nu li se dădea o a doua porţie, dacă cereau. Asta pentru că, în primul rând, „afacerea era la început" şi comandau mai puţin decât era nevoie şi, în al doilea rând, pentru că două porţii mari erau rezervate directoarelor, iar îngrijitoarele se îmbuibau bine de tot înainte să ajungă copiii la masă.

În cea de-a doua grădiniţă, mâncarea pentru copii era bună. O prepara zilnic o bucătăreasă, copiii primeau şi a doua porţie, dacă doreau, meniul era unul mult mai diversificat şi sănătos. Cu toate astea, când era prezentat meniul, se spunea că acesta a fost conceput de un medic nutriţionist (aka asistenta medicală, care a terminat postliceală sanitară şi bucătăreasa).

Concluzie: În cazul în care ți se prezintă un meniu conceput de un nutriţionist, întreabă numele acestuia. Întreabă-ți în fiecare zi copilul ce a mâncat şi cât. Nu, nu o să te mintă, nici nu merge aia cu „nu știe el să zică d'astea".

Cele mai multe grădiniţe private sunt în vile închiriate. De aceea, în foarte multe dintre ele, copiii susţin activităţile zilnice şi dorm în aceeaşi sală, ba mai rău, am auzit că există câteva în care şi mănâncă. Curţile de obicei sunt foarte mici, iar copiii nu au foarte mult spaţiu la dispoziţie pentru a se juca.

Ambele grădiniţe în care mi-am desfăşurat activitatea erau vile cu două etaje. Prima avea o curte în care încăpea doar o căsuţa din plastic şi aveau loc maximum două grupe (15-20 de copii) şi acelea cu chiu, cu vai. Era nevoie să respectăm un program de ieşit afară cu copiii, pentru a nu ne intersecta şi implicit aglomera.

În cea de-a doua, curtea era şi mai mică, exista un singur tobogan, pe care îl puteau folosi doar cei de la grupa mică şi o căsuţă aproape lipită de acesta. Drept pentru care nu prea ieşeam cu copiii în curte. Din fericire, eram la cinci minute de Herăstrău şi preferam să plecăm în aventură.

Prima grădiniţă, avea două dormitoare mari, unul pentru grupele baby şi mică, iar celălalt pentru grupele mijlocie şi mare. Aşternuturile erau schimbate săptămânal sau în cazul inevitabilelor accidente. Momentul în care am avut un scurtcircuit a fost când am dorit să pornesc căldura şi am fost mustrată crunt că nu m-am gândit să mai pun câte o pătură, că nu eu plătesc factura.

În cea de-a două grădiniţă exista un singur dormitor, pe care îl foloseau cei de la grupa baby. Celelalte grupe îşi aşezau frumos paturile în clasă, apoi acestea se strângeau şi se puneau frumuşel în debara.

Concluzie: Încearcă să găsești o grădiniţă unde există sală de mese şi dormitoare separate de sala de clasă. Astfel, copilul va şti de ce nu poate dormi în timpul activităţilor sau de ce nu se mănâncă în pat.

Este extrem de importantă prezenţa full time cel puţin a unui asistent medical în cadrul grădiniţei, care să facă un control de rutină copiilor în fiecare dimineaţă. Adică, unghii, ochi, urechi, păr şi gât. Recomandat ar fi ca instituţia să fie vizitată şi de un medic pediatru o dată sau de două ori pe săptămână, care să-i consulte şi să le actualizeze fişele medicale.

Prima grădiniţă avea angajat un medic pediatru, care venea de trei ori pe săptămână, îi controla pe fiecare în parte şi nota în fişele de observaţie. La patru luni după ce m-am angajat eu şi-a dat demisia şi nu ştiu la câtă vreme după ce am plecat eu de acolo au angajat un alt cadru medical.

Cea de-a doua grădiniţă, însă, avea angajată în regim part-time o asistentă, care venea dimineaţă la opt şi pleca după o ora jumătate maximum două. Am mai văzut de câteva ori venind o doamnă ce spunea că este medic pediatru, îi consulta în grabă şi pleca, iar apoi nu a mai venit nimeni. Aşa am fost puse, eu şi colega mea, în situaţia de a ascunde tuturor părinţilor faptul că unul dintre copii are păduchi şi doar să anunţăm părintele acelui copil. În schimb, ne asiguram că toate fetiţele au părul prins şi controlam frenetic în fiecare zi copiii, de câte trei-patru ori copiii. Știu că nu a fost deloc etic din partea mea că m-am complăcut în situaţia asta, și astăzi regret momentele alea.

Concluzie: Asigură-te că în instituţie există în permanenţă un asistent sau cadru medical. E absolut esenţial.

Fotografie de Leonid Mamchenkov, via Flickr

Povestea asta se poate întinde cât un întreg ghid de bune practici, însă o să încerc să mă exprim cât mai scurt şi concis. Principiile pe care trebuie să le urmărești sunt transparenţa şi comunicarea. Sună complicat și pretențios, știu.

Multe dintre grădiniţele private îți oferă posibilitatea de a urmări activitatea copilului prin accesul la camerele de supraveghere din clase. Lucru cu dus şi-ntors pentru că, pe de-o parte, dacă ești puţin paranoic în ceea ce-l priveşte pe junior, o să-ți scrii rapoartele săptămânale cu un singur ochi. Pe de altă parte, ești sigur că nu există accidente sau evenimente nedorite.

În prima grădiniţă am fost obligată să semnez că nu voi furniza adresa de e-mail personală sau numărul de telefon personal părinţilor, comunicarea efectuându-se strict prin telefonul şi e-mailul grădiniţei şi face to face, maximum zece minute. Și alea programate.

La polul opus, în cea de-a două grădiniţă, în ceea ce priveşte comunicarea, la putere era Whatsapp. Eram bombardată cu mesaje şi cereri să trimit poze şi filmuleţe cu copilul, primeam cereri de prietenie pe Facebook şi eram întrebată de ce nu accept. Ai zice că e bună deschiderea asta, dar uite că nu a fost așa, cel puțin într-o privință: diferența între ce învăţa copilul la grădiniţă şi ceea ce învăţa acasă.

Ceream în mod constant feedback din partea părinţilor şi mă interesam dacă sunt puse în practică şi acasă lucrurile pe care le transmiteam la grădiniță. De cele mai multe ori, mă trezeam la începutul fiecărei săptămâni că trebuie să o iau de la capăt cu un lucru pe care îl mai exersasem în urmă cu două, trei săptămâni. De exemplu „mâncatul singurel".

Unul dintre copiii din grupa mea, foarte expresiv şi cu o inteligenţă debordantă, refuza în mod constant să mănânce singur. Prefera să rămână nemâncat, dacă nu îi dădeam eu. După multe şi aproape interminabile discuţii cu mama (hiperprotectivă) am aflat că ea considera absolut normal ca încă să-i dea să mănâce cu linguriţa de bebeluși, în scaunul de bebeluși şi să facă orice acel mic şantajist emoţional foarte inteligent îi cerea.

Concluzie: Vorbește cu educatoarea, spune-i ce-ți dorești neapărat să asimileze copilul. Încearcă să cauți metode comune, aşa copilul nu va fi bulversat nici acasă, nici la grădi. Nu te implica în viaţa privată a educatoarei şi nu o asalta cu mesaje şi telefoane în timpul activităţilor, decât dacă este o urgenţă.

Citește și alte chestii despre școala din România:
Ghidul VICE de supraviețuire în școală
Ce am învăţat la şcoala catolică
În școlile din România nu te învaţă nimeni cum să salvezi o viaţa şi asta e o problemă