Cum am ajuns să sap morminte pentru refugiați

Oameni de pe întreaga planetă au renunțat la joburile sau la studiile lor pentru a se oferi voluntari să ajute refugiați în această criză fără precedent care încă se desfășoară în Europa. Dar imaginează-ți că în loc să oferi pături termice de aluminiu pe diferite plaje, ajungi să îngropi oameni care au murit pe mare.

Asta i s-a întamplat lui Adonis Khan din Huddersfield, când a renunțat la job în noiembrie ca să se ofere voluntar proiectului caritabil Refugee Aid 786. „Am vrut să ajut oameni în timpul crizei refugiaților", spune el. „Eram consilier de credite ipotecare pentru HBOS, dar am plecat ca să mă ofer voluntar." A crezut că o să împartă pachete cu mâncare, dar în schimb a fost pus, alături de o echipă formată din alți bărbați, să spele, să îmbrace și să îngroape cadavre într-un cimitir de refugiați musulmani în Lesbos, Grecia.

Circa 3 771 de oameni s-au înecat sau au dispărut pe mare în 2015, potrivit UNHCR. În ciuda acestui fapt, oameni încă vin spre Europa. La începutul lui ianuarie, cel puțin 21 de refugiați, ce se crede că au venit dinspre Siria, Irak și Algeria s-au înecat în larg, în Turcia, în timp ce încercau să ajungă în Lesbos.

Când anul trecut, în septembrie, s-au publicat imagini în presă cu trupul neînsufețit al lui Aylan Kurdi, în vârstă de doi ani, adus de valuri pe o plajă din Turcia, oamenii au înțeles că e periculos să fii refugiat și că imigranții preferă sa riște moartea pe mare decât să aștepte să moară acasă. Adonis și colegii lui se confruntă cu acest fapt îngrozitor de fiecare dată când îngroapă oameni ce nu au reușit să ajungă în Europa.

Am vorbit cu Adonis despre viață, moarte, umanitate și despre îndatoririle islamice.

VICE: Salut, Adonis. De ce ai renunțat la job ca să mergi în Lesbos?
Adonis: Când m-am dus acolo prima dată, nu știam că o să fac muncă de cimitir, credeam că o să ajut să hrănesc și să îmbrac oameni. Dar când am ajuns, Qari Balal, un tip cu care lucram, ne-a spus mie și unui grup de alți șase băieți musulmani că trebuie să-i ajutăm să termine treaba la un cimitir. Erau 72 de cadavre în total. Niciodata nu am spălat un trup. Nu mă așteptam sa o fac. Când am ajuns, am fost pus să o fac, așa că am acceptat.

Ce te-a făcut să accepți?
Fiecare musulman are datoria să spele un trup o dată în viață. Așa că știam că trebuie să o fac. E un lucru pozitiv, pentru că dacă cineva din familia mea moare, o să știu să îi spăl corpul. Face parte din viață.

Cum procedezi într-un lucru de genul ăsta?
Corpul e pus într-un container după ce autoritățile grecești au efectuat autopsia. Au un cearșaf alb peste ele, noi mergem să le luăm, le punem în dubă și le ducem la cimitir unde trebuie să spălăm trupurile cu apă și să le îmbrăcăm în haine albe. Femeile trebuie să spele corpurile de femei și bărbații pe cele de bărbați. E nevoie de o oră și jumătate sau două ca să pregăteși fiecare cadavru de îngropare.

Doi oameni așază trupurile în gropile pe care deja le-am săpat. Mormintele trebuie să fie îndreptate spre Mecca. Odată ce corpul e în pământ, umplem groapa cu mâinile. După aceea ne rugăm pentru decedat și trecem la următorul. La început, tot acest proiect era ținut secret, pentru că nu am vrut ca localnicii sau cei din media să facă tam-tam în jurul cimitirului musulman.

Trebuie să fie imposbil să descrii experiența în întregime.
Când intri în container [în morgă], mirosul morții e acolo. Nu o să îl uit niciodată. Chiar și unele dintre cadavre, unele fețe atunci când îi spălăm…m-au făcut să mă gândesc la viață puțin mai mult. Te gândești, „Mâine aș putea să fiu eu mort pe masa asta."

Puterea mintală și emoțională de care ai nevoie trebuie să fie uriașă. Cum faci față?
Familia mea a fost un sprijin fantastic. Cred că ceea ce fac e o treabă extraordinară, fenomenală, și asta m-a ajutat. Faptul că știu că am ajutat să îngrop pe cineva și că i-am condus spre locul de veci…e dulce-amărui. Singurul lucru care îmi oferă puțină liniște e că și eu aș vrea ca cineva să facă același lucru pentru mine. Dar e și foarte trist în același timp. Erau și câteva cadavre de copii, pe care nu am vrut să le spăl. Asta cu siguranță mi-a frânt inima. Și nu era nici unul dintre părinți acolo, nimeni care să îi cunoască nu era acolo ca să îi îngroape.

Care e atmosfera în cimitir?
Ne sprijinim unul pe altul în acel grup și chiar mergem împreună la masă după ce terminăm. După ce lucrăm în cimitir, încercăm să lăsăm totul în urmă, înțelegi? Totuși, pe timpul nopții suntem tăcuți și nimeni nu vorbește. Chiar și în cimitir e liniște, nu poți să vorbești foarte mult pentru a respecta cadavrele, așa că atmosfera nu e încordată, dar…

Serios?
Da, serios. Poți să simți asta în aer. Lucrăm de dimineață până seara. Câteodată chiar și până la ora nouă, până se întunecă și trebuie să dăm drumul la farurile mașinilor.

Cum le descrii experiența prietenilor și familiei?
Prietenii mei îmi pun întrebări despre cadavre, dar mie nu îmi place să vorbesc despre asta prea mult. Le spun: „Uitați care-i treaba, am îngropat multe cadavre până acum și e posibil să o fac și de acum încolo" , dar doar atât. Nu îmi place să vorbesc despre copii. Poți să înțelegi doar dacă ești la cimitir. Experiența te poate distruge emoțional.

Te-ai întors în Regatul Unit în Decembrie. Trebuie să fi fost ireal după tot ceea ce ai experimentat.
M-am simțit ciudat. M-am simțit mult mai recunoscător pentru viața mea, pentru tot ce am și pentru oamenii din jurul meu. Văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. Nu mai văd sensul în certuri și alte lucruri de genul ăsta. Văd mai amplu viața acum. Înainte, eram puțin materialist. După ce am îngropat cadavrele, am început să ajutăm oamenii din bărci. Multă lume se duce să ajute, dar nu văd realitatea situației. Am trecut prin tot procesul, am ajutat oamenii din bărci și am hrănit și îmbrăcat oameni. Am făcut toată treaba în întregime.

A fost o ușurare să ajuți oamenii care au ajuns în viață?
M-am simțit foarte bine. „Toți sunt în barcă și sunt toți OK"! Așa că eram foarte fericit. Nu știu cum să explic acel sentiment. „Toată lumea e aici și toată lumea e în regulă!"

Adonis s-a întors în Lesbos să facă voluntariat pentru Refugee Aid 786 împreună cu membrii familiei sale Musrat Kano, Mahreen Khan, Noreen Kahn, Nasser Hussein și Zahra Khan.

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Traducere: Claudiu Neagu

Citește mai multe despre refugiați:
10 filme care o să te facă să nu mai spui tâmpenii despre refugiați ca Lucian Mândruță
Am stat în gară cu refugiații din Budapesta
Comentariile rasiste ale românilor despre refugiați sunt cancerul internetului