​Cum m-am despărțit de iubita care mă bătea cu tot ce apuca

L-am cunoscut pe Angelo pe un platou de filmare din Berlin. Amândoi eram angajați pentru o reclamă la televiziunea germană. Producătorii erau îngrijorați că dacă toată lumea era blondă, cu ochi albaștri, ar transmite un mesaj greșit, așa că au căutat actori non-germani din oraș și l-au găsit pe Angelo, un negru din Canada, și pe mine, un roșcovan.

Au fost multe pauze între scenele de filmare, așa că am ajuns să stau de vorbă cu Angelo. Dar conversațiile noastre erau mereu întrerupte de cearta prin sms-uri pe care o aveam cu iubita mea de atunci, pe care o voi numi Sara.

„Trebuie să vorbim", îmi scria.

„Așteaptă și tu să ajung acasă."

„Acum sau niciodată."

„Nu fi caraghioasă."

„Dacă-mi mai zici o singură dată că sunt caraghioasă, îți rup capu'."

Sara era nemțoaică și uneori interpreta oricum foarte prost ce-i scriam.

Angelo aștepta răbdător să răspund fiecărui nou atac care-mi apărea pe ecranul crăpat al telefonului.

„Pari un pic cam stresat", mi-a zis la un moment dat.

„Nici n-ai idee", i-am zis. „Gagica urlă la mine și-n somn."

Puțin spus. Sara nu doar că urla la mine, dar mă și jecmănea – îmi fura băutura, țigările, banii, bicicleta, hainele, tot. Fura și de la vecini. Mereu trebuia să returnez plante pe care le fura de pe pervazurile lor. Mă și lovea – îmi trăgea palme ușurele care deveneau din ce în ce mai violente pe măsură ce ne îmbătam. Odată mi-a tras o palmă peste ureche atât de tare de n-am mai auzit nimic cu urechea aia trei zile. Odată, după o ceartă, am lăsat-o în bar și am plecat singur acasă. M-a urmărit furioasă și a aruncat o ploaie de pietre în geam. Tot nu i-am deschis ușa. Atunci și-a scos cizmele și le-a zvârlit cu putere prin geamuri. Când Sara voia atenție, știa s-o obțină. Chiar laptopul de pe care scriu acum e crăpat pentru că l-a trântit când am îndrăznit să-i spun: „Mai lasă-mă un minut, te rog, iubito."

Sara n-a fost prima mea parteneră abuzivă. Am fost mereu atras de tiparul ăsta de femeie: care bea prea mult, face o dramă din orice, e înconjurată de foști iubiți la tot pasul și face dictatură în relație. Dar cred că Sara a fost cea mai dificilă dintre toate. Când ne certam, ne spuneam lucruri peste care alte cupluri n-ar putea trece niciodată. M-a făcut poponar, laș, căcat fără nicio valoare.

Când ne certam, ea ajungea mereu să mă pocnească, iar eu stăteam nemișcat, nu pentru că fusesem educat să nu lovesc niciodată o femeie, ci pentru că mă temeam de nebuna asta.

În ziua aceea, pe platoul de filmare, aveam de tras o scenă simplă – cei șapte arieni, cu mine și cu Angelo trebuia să fugim spre cameră zâmbind larg. A trebuit să facem chestia aia două ore până când regizorul s-a declarat satisfăcut. Când am reușit, în sfârșit, am primit aplauze și un cec de 550 de dolari.

După ce am terminat filmarea, Angelo m-a întrebat ce planuri aveam pentru seara aceea.

„Probabil o să mă cert cu gagică-mea", i-am zis.

„Hai, frate", mi-a zis Angelo. Mai bine hai la o ședință cu mine."

„Ce fel de ședință?"

„De terapie prin psihodramă. Am urmat un curs online săptămâna trecută, sigur o să te ajute."

Angelo mi-a explicat că terapia prin psihodramă e un proces prin care joci ca un actor experiențele prin care treci, ca să faci o repetiție înainte de o ceartă sau să-ți rescrii propria istorie. Tehnica a fost inventată de un bărbat pe nume Jacob L. Moreno, care a argumentat că, dacă oamenii ar juca în diverse situații din propriile lor vieți, ar putea găsi soluții creative și spontane la propriile probleme.

Făcusem eu ceva terapie când era taică-miu la reabilitare, dar atât. Săracii nu fac terapie – preferăm să bem, să fumăm iarbă și să avem insomnii. Dar eram așa de disperat din cauza situației cu Sara, încât i-am zis lui Angelo că vreau să încerc.

Angelo locuia la demisol, într-un apartament din cartierul gay al Berlinului. Când am ajuns, m-a condus în sufragerie.

„Să nu te temi să faci gălăgie", mi-a zis.

„De ce aș face gălăgie?" l-am întrebat.

„O să vezi."

Am început să ne plimbăm în cercuri prin cameră, unul în jurul celuilalt. Angelo m-a rugat să închid ochii și am început un joc simplu cu asocieri. Angelo spunea ceva, iar eu îi răspundeam cu primul cuvânt care îmi venea în cap.

„Înghețată."

„Vanilie."

„Vară."

„Lacuri."

„Sara."

„Stres dezlănțuit."

„Casă."

„Mamă."

„Bere."

„Prieteni."

„Sara."

„Durere de stomac."

Ne-am jucat o vreme jocul ăsta și, de câte ori Angelo aducea vorba de Sara, scoteam din mine ceva despre anxietate, durere sau femeia care-mi distruge viața.

Apoi Angelo m-a rugat să țin ochii închiși, iar el a ieșit din cameră. Am auzit că târăște după el ceva ciudat și metalic, după care mi-a zis că pot deschide ochii.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost Angelo, care își scosese cămașa. Avea colăcei de grăsime pe burtică și pierce-uri în sfârcuri. Avea în mâini bâte de baseball din plastic, iar în fața lui era o masă de călcat cu imprimeu floral și picioare roz.

Nu te supăra că mi-am scos cămașa, mi-a zis Angelo. E mai bine așa. E mai sincer.

Mi-a înmânat o bâtă de baseball. Timp de un minut, am crezut că o să ne batem, dar apoi mi-a zis să-mi concentrez toată furia pe care o simt față de prietena mea către masa de călcat. M-am simțit dubios, dar i-am tras una mesei. Mai tare, a strigat Angelo. Și am dat un pic mai tare. „Dă ca lumea, așa", mi-a zis, după care a sărit în aer și a izbit bâta cu toată puterea în masa de călcat.

L-am văzut cum lovește cu toată forța, de i ze zguduiau pierce-urile din sfârcuri și m-am simțit stupid să stau așa și să nu fac nimic. Așa că am început și eu.

Masa de călcat și-a luat bătaie vreo zece minute. Am izbit-o amândoi, cu toată forța, de am zvârlit-o prin toată sufrageria. Nu i-am arătat deloc milă, iar când au început să ne doară brațele, ne-am trântit amândoi pe canapea, epuizați, uimiți de forma ciudată pe care o luase masa. N-am înțeles nimic din toată faza, dar recunosc că m-am simțit al dracului de bine.

Angelo mi-a zis că, din câte văzuse, nu aveam nevoie decât de câteva ședințe ca să mă vindec.

„Să mă vindec de ce?" l-am întrebat.

„De inabilitatea de a-ți exprima furia", mi-a zis. „La un moment dat în viață, ți s-a zis că e rău să te enervezi și chestia asta te împiedică să te enervezi de câte ori simți furie. Tot ești furios, dar furia aia îți rămâne în stomac."

„Și ce legătură are asta cu Sara?"

„Ai ales-o anume ca să-ți rezolvi problema asta", mi-a zis.

Nu sunt sigur că acesta e motivul real pentru care oamenii ajung în relații abuzive, dar totuși, chiar m-am simțit mult mai bine după ședința aia.

M-am dus acasă și nu m-am întâlnit cu Sara în noaptea aceea. Am sunat-o pe la miezul nopții să văd unde e, dar nu mi-a răspuns. Așa știa ea să comunice, fie prin violență, fie prin tăcere totală.

La următoarea ședință acasă la Angelo, omul nici măcar nu și-a mai pus pantaloni. Mi-a deschis ușa în chiloți.

„Chiar atât de sincer?" l-am întrebat.

Angelo a dat din cap. M-a rugat să mă așez și m-a întrebat de ce cred că mă cert atât de mult cu Sara.

„Amândoi vrem să fim artiști", i-am zis.

„Deci există competiție între voi?"

„De câte ori îi merge bine unuia dintre noi, celălalt simte că are mai puține șanse să-i meargă și lui bine. Ca și cum ne-am trage energia dintr-o sursă finită."

„E dificil", mi-a zis el.

Nu prea ne ajută nici faptul că bem mult, i-am zis. Ne-am cuplat la beție și abia după o lună am reușit să avem prima noastră conversație lucidă.

Angelo mi-a cerut să închid ochii și să-mi imaginez că sunt un animal. Mi-am imaginat o vulpe. M-a rugat să-mi descriu viața ca vulpe. I-am zis că am o vizuină mică în care mă ascund, despre partenera mea vulpe și puișorii noștri, despre cum ne place să ne tăvălim pe pajiște vara și să ne jucăm la pârâu. În timp ce vorbeam, am intrat tot mai mult în viața vulpii – atât de mult încât îmi puteam imagina blana de pe spate, colții din gură, puțulica de vulpe dintre picioare. Îmi plăcea să fiu vulpe. Vulpile au cea mai mișto viață. Toată ziua se plimbă și se joacă. Mi-am imaginat cum m-aș întoarce în vizuină și m-ar linge toți puiuții cu limbuțele lor mici .

„Dar ai cumva vreo grijă pe cap, domnule Vulpoi?" M-a întrebat Angelo.

M-am gândit un pic, după care mi-am dat seama că dincolo de toată distracția exista și un stres ascuns. „Da, am", i-am răspuns. „Îmi fac griji că dacă nu aduc destui pui de găină acasă în fiecare seară, partenera mă va părăsi și va lua și puii."

„De ce te-ar părăsi dacă te iubește?" a întrebat Angelo.

„Pentru că așa fac vulpile", i-am zis. „Orice parteneră tot te părăsește până la urmă."

Am simțit cum mă năpădește un val de tristețe și nu mai eram vulpea, ci eu, pe la douăzeci și ceva de ani, slăbănog și cu lipsă de calciu și magneziu. Am început să plâng.

Angelo a venit lângă mine și m-a atins pe braț. „Dacă doamna Vulpe te iubește, nu te va părăsi", mi-a zis.

Angelo a ieșit din cameră și s-a întors cu masa de călcat. M-am ridicat în picioare, am luat bâta și am bătut amândoi masa aia de-am nenorocit-o.

M-am uitat la mine. Îmi scosesem tricoul. M-am uitat la Angelo, care gâfâia.

„Devii tot mai sincer", mi-a zis.

În seara aceea, Sara m-a sunat pe la ora 11. Era beată și voia să ies să ne vedem. Mi-am imaginat lumea mea de vulpe – pajiștea caldă, puii ghemuiți în vizuină mirosul de pământ, partenera mea vulpiță cu gheruțe simpatice. I-am zis nu. Și atunci Sara a început să urle la mine și am făcut ceva de care nu credeam că sunt capabil: i-am închis.

Dar chestia asta nu ținea cu Sara. M-a sunat de vreo zece ori înainte să închid telefonul. Jumătate de oră mai târziu, am auzit soneria la ușă. N-am răspuns. Apoi am auzit soneriile din toate clădirile. Apoi s-a întors iar la ușa mea și a început s-o lovească cu pumnii. Dacă m-aș fi putut ascunde în dulap sub toate hainele până trecea furtuna, aș fi făcut-o – dar știam că dacă n-o să răspund la ușă, o să stea și o să bată în ea toată noaptea.

Sara avea un mod de a urla care mă făcea să-mi doresc să mă ascund în dulap sau în toaletă, cum făceam în adolescență, când eram hărțuit de băieți mai mari. Băieți mai mari care, dacă te prindeau, te puneau să alegi: fie primești un șut în coaie, fie mănânci căcat de câine. Eu mereu alegeam căcatul.

Am deschis ușa. Sara s-a repezit să mă lovească și a căzut, beată, pe podea. Am dus-o în pat. Dimineața, m-am furișat de lângă ea și m-am dus să-l văd pe Angelo. Urma să avem ultima noastră ședință.

În punctul ăsta deja mă obișnuisem să-l văd pe Angelo în chiloți. M-a rugat să mă așez și a plasat două scaune în mijlocul camerei, unul cu fața spre celălalt.

„Care dintre ele ești tu?" m-a întrebat.

„Nu știu."

„Alege unul și așază-te pe el."

M-am ridicat și m-am așezat pe cel mai bun dintre cele două scaune. Pe celălalt, Angelo a aruncat o pernă roșie.

„Aia e Sara", mi-a zis.

„Poftim?"

„Perna de pe scaun e Sara și tu o să te cerți cu ea."

Ce fel de ceartă?

O să te desparți de ea, mi-a zis.

Nu cred, i-am zis.

Ba da.

Dar o s-o ia razna.

E doar o pernă, a zis Angelo. Avea dreptate.

M-am uitat la pernă. Nu părea capabilă să mă lovească sau să urle până trezește toți vecinii. Așa că am început să vorbesc cu ea.

Sara, îmi pare rău, dar nu mai rezist în relația asta, i-am zis pernei. Ești o tipă mișto, dar ești prea mult pentru mine.

Perna tăcea. Am simțit mâna lui Angelo pe umăr. M-am uitat la el. A dat din cap.

Acum batem masa de călcat sau cum?

Nu, mi-a zis. Azi doar vorbim.

Nu m-am despărțit de Sara în seara aceea, dar am făcut-o în după-amiaza următoare. I-am dat niște indicii ca să n-o iau total prin surprindere. I-am zis că voiam să vorbim și am ales un parc dintre casele noastre, un spațiu neutru. Era un parc aglomerat, cu copii, adolescenți, homleși. Am luat-o direct.

„Cred că ar trebui să ne despărțim", i-am zis.

„Nu ne despărțim", mi-a zis Sara.

„Eu unul mă despart."

„Ba nu", a zis Sara.

„Pa", i-am zis și m-am ridicat și am plecat. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost șuieratul unei sticle care mi-a trecut pe lângă ureche și apoi s-a izbit pe aleea din fața mea.

Nu știu de ce am intrat într-o relație cu cineva care mă trata ca pe un gunoi. Nu cred că am făcut-o ca să-mi rezolv un defect de caracter, dar cred că sunt o persoană mai rezistentă după ce am supraviețuit acestei relații. Abuzurile Sarei semănau mult cu cele din copilărie.

Sara n-a dispărut imediat. M-am întâlnit cu ea întâmplător, într-o noapte, și m-a alergat cu un U-lock de bicicletă.

Altădată a vrut să-mi spargă geamul, dar era atât de beată, încât a nimerit un geam greșit. Ultima oară am văzut-o într-un bar. Era beată și vorbea engleză mai prost decât înainte.

„Vreau să-ți zic ceva", mi-a zis. Ești profet, în pula mea."

M-am uitat la ea. Mi se părea mai mică acum.

„Mulțumesc", i-am zis și am plecat.

Nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea și nici cu Angelo. El a primit un rol într-o dramă italienească și nu s-a mai întors. Dar știu sigur că faptul că am învățat să-mi exprim furia față de o masă de călcat m-a ajutat să-mi exprim și frustrările față de oameni. Și n-o să uit asta niciodată. Așa cum n-o să uit niciodată imaginea cu Angelo, în chiloți, ud de sudoare, în lumina aspră a apartamentului lui din demisol.

Urmărește VICE pe Facebook:

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai învață din experiențele altora pe VICE:
Beneficiile științifice și personale ale abstinenței de la masturbare
Am crescut înconjurată de libidinoși
M-am îndrăgostit de un robot de pe Twitter
Cum e să crești printre găștile de bătăuși din Australia